Blogu'lu OZO

Gânduri pentru o expoziție

2012-01-21T00:17:00.000+02:00

Ar trebui să fac gălăgie, să mă bat cu pieptu-n pumni, că ”domnule nemaivăzut, nemaiauzit, nemailastânga, nemailadreapta, prima și ultima cea mai mare expoziție de Fotografie cum n-a văzut Iașul de 2000 de ani încoace și încolo cu imagini 50x60 de centimetri mărite una câte una în DarkRoom manual și pe hârtie fotografică alb-negru la plic și cu virări și solarizări direct pe respectiva hârtie pam-pam”.

Dar eu vă spun doar atât: sunt 30 de fotografii alb-negru dintr-o expoziție pe care am făcut-o fix acum 10 ani. Ultima pe care am mărit-o în camera obscură. Imagini 50x60 cm cu un paspartu negru de 5 cm împrejur. Am muncit atunci 3 luni să fac expoziția.

Este o parte din sufletul meu, imagini unicat, pe care voi încerca să le vând pentru a putea merge cu daruri la copiii din Domnița 2.

Expoziția va fi la Librăria Cărturești din Iulius Mall Iași, în perioada 30 ianuarie-29 februarie, vernisajul fiind făcut alături de voi, dragilor, la Fototandrețurile de luni 30 ianuarie. Vă aștept!

E Țara Mea

2012-01-18T21:16:00.002+02:00

Uneori 50 de ani de viață se regăsesc într-o singură melodie...

Scurtă scrisoare VI

2012-01-18T12:39:00.000+02:00

Dragii mei Profesori

aflu cu surprindere prin diverse canale subterane, supraterane și mass-media-năvodari că sunteți foarte, da foarte supărați pe mine datorită celei de a V-a Scrisori.

Păi este foarte simplu: decât să plângeți în batistă și să scoateți părticele la sfânta biserică nu este mai productiv să-mi trimiteți un drept la replică. Că tot aveți școală? Eu m-am referit la niște chestiuni punctual, domniile voastre demontați tot punctual ”minciunile” mele. Așa, ca să nu m-apuce pe mine peste câteva zile să scriu și mai punctual și să dau și nume!

Scurtă scrisoare V

2012-01-16T23:29:00.001+02:00

O imagine care nu poate lipsi dintr-o Istorie a Fotografiei Ieșene (dacă o va scrie cineva vreodată): ianuarie 2008, Centrul Cultural Francez - participanții la prima întâlnire a Atelierului de Fotografie. Organizatorii evenimentului, CCF Iași și oZo

Despre Cursuri de Fotografie la Iași

După știința mea, în Iași sunt patru Cursuri care-i învață pe cei interesați despre ce și cum în Fotografie. Să o luăm pe rând:

1.    Este cel mai interesant dintre toate, anunțul despre el găsindu-se la unul dintre cele două minilaboratoare de pe strada Cuza Vodă: ”Curs de inițiere în fotografie – 3 ședințe = 150 lei. Adică te duci acolo, dai banul și în trei ședințe ești asezonat despre cum să bagi bateria în aparat, de unde să-l pornești, pe unde bagi cardul, pe unde să te uiți, unde să apeși pe buton, cum să ții aparatul în mână… chestii de astea super importante pentru ca să facă tot omul doritor fotografii corecte. Probabil că acest Curs se adresează începătorilor – începători. Adică scurt și la obiect.

2.    Tot pentru începători este și o altă ofertă, mult mai suculentă, în care aceștia (adică doritorii), sunt inițiați în Arta Fotografică. Este un Curs foarte interesant, de fapt singurul și unicul din România Pitorească care fabrică dinrect Artiști Fotografi. Citim în anunțul de promovare că o oarecare firmă are o experiență de peste 20 de ani în domeniul fotografiei publicitare, de modă, eveniment și reportaj. Ce treabă o fi având această experiență cu Arta Fotografică nu reiese. Mai mult, dacă cineva ar fi curios să intre pe acolo pe unde sunt cazate firmele din Iași ar vedea că respectiva, (organizatoarea evenimentului) a fost înființată mult mai aproape de zilele noastre decât cei 20 de ani vehiculați. Și atunci de ce să fie necesară această mică minciunică de marketing? De ce respectivul profesor nu este sincer cu aceia care-i calcă pragul spunându-le că-i învață un Curs de meserie fotografică, adică de ”publicitate, modă, eveniment și reportaj” în care el este specializat (na că am dat idei)? Nu ar fi mai corect? Sau meseria de Artist Fotograf sună mai frumos și dă din coadă mai bine? Iar dacă suntem curioși și cercetăm despre activitatea de Artist Fotograf a celui care susține Cursul, constatăm că ea lipsește cu desăvârșire. Păi cum Doamne iartă-mă să-i înveți ceva pe alții și tu să nu ai activitățuri și abilități în domeniu? Și mai scrie acolo că la finalul Cursului proaspeții Artiști Fotografi vor face o espoziție cu imagini din lucrările lor. Dar până acum n-au făcut niciuna. Adică nu reiese de pe blogul (oglinda Cursului) ca celel două serii de până acum să fi avut parte de așa ceva. Aviz amatorilor!

3.    Un Curs foarte interesant pentru cei care își doresc o Inițiere în Fotografie se desfășoară la Centrul Cultural Francez din Iași. Din câte am văzut ultima dată când a fost postat anunțul, sunt Prelegeri despre Fotografie susținute cu ajutorul planșelor de către unul dintre cei mai importanți Artiști Fotografi din România. Pentru cei mai sedentari această alternativă este una binevenită, pe durata a 40 de ore aplicanții trăind o adevărată aventură fotografică alături de Profesorul lor. Și aici, după prima serie ar fi trebuit, chiar zilele acestea, să se organizeze o expoziție. Nu am informații despre ea!

4.    În sfârșit, Cursul pe care-l susțin sub egida FotoIași – Hobby Photography… În septembrie am fost nevoit să-i schimb programa, atunci când ”fabrica de artiști” mi-o copiase în proporție de 80%. Tot ce se întâmplă vine dintr-o experiență de aproape 30 de ani. Dintr-o VIAȚĂ petrecută cu aparatul de fotografiat în mână. Orele pe care le petrec alături de viitorii mei Colegi sunt prea puține pentru ceea ce am să le spun. De aceea FotoIașul le oferă o alternativă de a rămâne în continuare alături de mine și după terminarea Cursului: întâlnirile de luni seară de la Librăria Cărturești, expozițiile de grup organizate, Albumele, ieșirile la fotografiat. Toate sunt modul meu de a le mulțumi că au fost alături de mine. www.fotoiasi.net stă mărturie Poveștii! (la fel și cele 6 expoziții organizate după finalul de Curs, iar 2 urmează - la Suceava și Iasi la mijlocul lui februarie).

P.S. Primesc pe Mess acum câteva zile următorul anunț:
”!!! WORKSHOP DE FOTOGRAFIE IN MUNTII RODNEI !!!
[Valea Blaznei - Cobasel - Vf. Rosu - Vf. Ineut - Vf. Ineu - Saua Curatel - apoi de-a dreptul pe sub potentiala avalansa, pe vale si-napoi la Valea Blaznei sa recuperam ...]
... MASINA DE CARE AVEM NEVOIE pentru care si scriu acest mesaj.
Plecare vineri 13 ianuarie, de dimineata [daca facem rost de masina]
Ne intoarcem DUMINICA SEARA 15 ian. REPET: DACA FACEM ROST DE MASINA. Suntem deja 5. MA POTI AJUTA CU MASINA?”
Mă cutremur de câtă inconștiență pot da dovadă unii profesori de fotografie. Dar și cei care le stau alături.

Scurtă scrisoare IV

2012-01-15T23:14:00.000+02:00

Că tot îmi adusei aminte: amu cam un an, un an si ceva spre doi, un băietan coleg cu Tata Mihai Cantea la un Club de foto din Iași se enerva a răscoală și-l certa pe mai vârstnicul său coleg că ”mai lasă-ne moșule cu sfaturile tale despre fotografie, perimate, învechite, de toată cacaua, neinteresante pentru noi fotografii tineri și talentați și mai ales eo, care sunt studinte cu drepturi depline la Facultatea de tumbe foto din Ieși și în momentul când voi termina respectiva facultate și voi fi mare fotograf cu diplomă îți voi arăta eu ce poate să facă tineretul fotografic cu patalama la mână” (cam ăstea erau în mare cuvintele și sensurile cuvintelor lui ipochimenu fotograf.
Tata Mihai a suferit atunci. Fiindcă știa că are dreptate în ceea ce spusese înainte de a se porni tăntălăul să dea pe gușă tâmpeniile. Și nici conductorul respectivului grup n-a sărit să-i repereze onoarea. Din păcate… pentru ideea și sensul unei Prietenii necondiționate. Din partea celui mai vârstnic.
Timpul a trecut, rana din sufletul Omului blând s-a cicatrizat. Băietanul talentat și revoluționar ar fi trebuit să fie, de vara trecută, ditaimai Fotograful licențiat, cu aere la mansardă si cu diploma de absolvire tatuată pe buca stângă ca s-o poată vedea când se uită para-ndărăt în fixul de 50 mm pe la nunțile pe unde hălăduiește exprimându-și cu brio noțiunile învățate cu atâta sudoare în trei ani de tumbe și performanceuri. Da ghinionul ghinionului ghinionist: boul nu a terminat facultatea. Pe motiv de Istoria Artei unde s-a uitat ca virgina la telenovele de fiece dată când avea respectivul curs. Iar tâmpitul de mine, de vreo trei ori m-am oferit să-l ajut cu Lucrarea de Licență. De unde să știu eu că mintea lui e cât o nucă? Cu toate că ar fi trebuit să-mi dau seama de atunci, de când se rățoia la un Om cum el nu va fi niciodată!

Scurtă scrisoare III

2012-01-13T20:10:00.000+02:00

Mult Stimate și Iubite Domnule Președinte

Este normal ca creșterea tinerilor Fotografi să vă preocupe-n personal și de aceea am apreciat și salutat prin publicarea pe saitul nostru a reglementului celei de a doua ediții a SALONUL NAȚIONAL AL TINERETULUI.
Ba chiar una dintre colegele noastre a făcut efortul de a vă trimite, tocmai din Anglia unde se instruiește pe segmentul ce cu onor îl păstoriți, recte Fotografia, imagini la respectivul con cur s.
Acum mă sună zilnic și mă-ntreabă ce se mai aude cu comedia? Și are dreptate s-o facă, din moment ce la punctul 8 din respectivul Reglement stă scris cu negru pe albul monitorului:
”- CALENDARUL SALONULUI:
- Ultimul termen de primire a lucrărilor: ...........10 decembrie 2011
- Jurizarea lucrărilor: .......................................15 -20 decembrie 2011
- Comunicarea rezultatelor: ............................ 05 ianuarie 2012
- Primirea fotografiilor (format mărit): ...............25 ianuarie 2012
- Vernisajul salonului :......................................10 februarie 2012”

În data la care cu onor vă scriu, 13 ianuarie 2012, tânăra aspirantă la gloria AAFR-ului pe care cu onor conduceți nu a primit nici o notificare a jurizării pe care trebuia s-o finalizați pe 5 ianuarie de dimineață. Mai mult, sunând telefonic eu în personal la unul dintre membrii juriului anunțat în Reglement, acesta și-a declarat totala surpriză mirată cum că precum el nu are habar de așa ceva. Mergând mai departe pe firul narațiunii, am sunat și la punctul 10 din Reglement, denumit CONTACT. Nici acesta nu avea habar de când precum când se va finaliza această importantă manifestațiune culturală pentru junii AAFR-iști.
Onorate Domnule Președinte. Știu că la ora când vă scriu mica mea scrisoare sunteți ocupat până peste cap cu Luna Fotografiei de la nostra Patria (cred că așa se scrie în ungurește), că sunteți o persoană importantă și ultra ocupată cu făcutul de parale din patronaje, coctizații, isigne, fanioane și tot alt felul de chestii-socoteli – ceea ce e bine și reproductiv!
După câte cunoaștem amândoi, vara trecută am dezafiliat FotoIașul de la AAFR în momentul în care am constatat că vă doare-n c…ot de mișcarea fotografică din România și numai vă serviți de ea pentru motive care acum îmi scapă din motiv de lapsus. Dar, dacă doriți, pot să-mi re-aduc aminte…

Acum sincer: eu sunt la o vârstă la care nu veți mai păpa multă cotizație de la mine. Cam vreo 30 de ani doar. Dar cei care acum sunt în preajma vârstei de 20 de ani? Ei vă vor băga în conturi minim 50 de ani de cotizații și taxa la peste 300 de Saloane pe care cu onor le veți organiza în această perioadă.
Deci nu se face, Stimate și MultIubite Domnule Președinte să dezamăgiți segmentul tânăr cotizant și să vă bateți joc de așteptările sale. Păcat!

Cu deosebită considerație, Pretinu Domniei voastre, bătrânul AAF – actualmente AAFR-ist – Dușa

Scurtă scrisoare II

2012-01-12T23:40:00.000+02:00

Dragă Domnule Paul

… recunosc, am o adversitate față de numele respectiv de acum multișoară vreme de când i-am făcut niște poze lui Sir. Cum care? Acela cu Prințesa CiocârLia și cu pantoafe cu ciucurei și șoseți de plastic…

Anul trecut mi-au stresat nervul sinoptic 2 specimene care răspunde la același nume:

- prima dată prin primăvară când am discutat la Conu Mitică despre Fotografia de nuntă. A venit Paulică cu caietu, și-a luat notițe, a pus întrebări. Dumnealui e Fotograf de Nuntă în Iași. Specialist adică. Mai la ceva vreme mi-a trimis o pozea cu un copilaș să i-o comentez pe FotoIași. Era tăiată din alta mai mare… în fine. N-am dat cu el de perete. Doar i-am spus că are probleme mai multe în abordarea propriilor imagini. M-a sunat omu să-i spun ce și cum. Normal, dornic să-și niveleze neajunsurile fotografice. Cred că-și luase și caiet nou… da a aflat că e pe bani treaba (normal, nu?) și a cotit-o…

- al 2-lea Paulică a venit să-l pregătesc pentru Facultatea de Tumbe Foto de la noi din urbe. Și cu el era de lucrat gîrlă. Doar că i s-a părut mult 150 de Euroi pentru a-și asigura locul la școala respectivă. Așa că s-a pregătit singurel (sau nu) și a intrat al 4-lea. După cei 16 admiși la buget. Și taxa pe an este de 1000 de Euroi. L-ar fi costat doar 5% ca să-și facă viața liniștită. Și a lui și a părinților.

Și nici nu-ncepe bine anul 2012 neică și alt Paulică se scarpină de mine. Pătimaș și grijuliu trage pe blogul lui Dan Mititelu (căruia-i voi scrie separat, că prea și-o dorește) o frumoasă narațiune din gândirea și simțirea proprie: ” Dupa toate astea imi dau seama ca zilele tale sint numarate la latrina de cultura din copou. Poate asa vei avea timp sa tii cursurile pe care le vor atitia, sa faci expozitiile pe care nu le-ai facut, sa reinfiintezi Clubul Fotografilor si sa il pastoresti asa cum e nevoie (iti explica prietenul Ozolin cum se face asta pe bani nu doar pe pasiune).
Si sper sa ne revedem intr-un nou Club al fotografilor amatori si profesionisti care sa nu mai stea la cheremul niciunui gnom care s-a trezit zmeu peste noapte.”

De ce a fost nevoie să se scarpine de mine… nu pricep. Putea să-l pupe pe Dan în cur fără să-i tragă și o limbă. Omul e nostalgic. Membru al Clubului Fotografilor, da fără de Portofoliu (că pentru asta trebuia să ai, la vremea respectivă, și niscaiva Fotografii), cu un blog cu pozele de famelie (nu e nimic rău în asta). Omul visează din câte văd să se revadă într-un nou Club unde să vină și să caște gura ca la teatru. Gratis.

Men, de ce trebuie eu să-mi bat capul cu fotografi pe care dacă-i apucă nevoile în dreptul toaletei publice o cotesc și se ușurează în boscheți, pentru că 1 leuț contează la portofel?

A munci și a lua bani pe munca respectivă nu mi se pare motiv de miștouri pentru dobitoci. O perioadă bună am tăcut și i-am lăsat să se scarpine de mine fără să le spun nimic. Cred că este timpul să-mi revizuiesc atitudinea. Așa că în timpul liber vom discuta despre cei care-și trag singuri cu tesla-n OO, despre cei care fabrică direct Artiști fotografi, depre Domnul Președinte, despre multe alte lucruri interesante din sfera Fotografiei noastre dragi și de toate zilele!

Scurtă scrisoare I

2012-01-11T19:44:00.000+02:00

Dragă Prietene

Fotografia este o stare de spirit. Un ceva care te arde, te mistuie, te face mereu să vezi câte ceva acolo unde nu este nimic de văzut pentru spectatorii – profesioniști, sau nu – ca tine. Simplul fapt că mai facem din când în când poze cu telefonul mobil sau prietenia de o viață cu o altă persoană care folosește un aparat de fotografiat nu ne face, automat să-i simțim (ei, Fotografiei) ”gustul”. Și nici nu ne transformă în cunoscători.
A dărui este, după umila mea părere, cea mai extraordinară întâmplare care se poate întâmpla în lumea asta meschină și mereu pe fugă. În lumea asta în care mereu ne grăbim să luăm ceea ce nu ne aparține, ceea ce nu ni se cuvine, ceea ce nu înțelegem. Sau ne facem că nu înțelegem. Asta este, din nefericire, meteahna Privitorului profesionist!
Mi-ai putea replica că și tu dăruiești. Este adevărat. Dar tu dăruiești fiind plătit (bine cred, din moment ce ai ales asta) de Tovarășul Statul. Diferența este că eu încerc acest lucru să-l fac din pasiune, pe timpul meu, pe sculele mele (alea care fac peretele să prindă viață), pe nervii mei, pe banii mei, pe toată trăirea de care sunt capabil atunci când rostesc cuvântul Fotografie.
Și se pare că tu, intelectualul rasat care te consideri, nu ai înțeles demersul meu. Deși ți l-am explicat înainte: este dreptul meu să dăruiesc puținul care-l știu despre Fotografie doar acelora cărora le va ajuta, în timp, zbaterea mea. De unde am tras concluzia că nu ai înțeles? Din nesimțirea de care ai dat dovadă venind și instalându-te, ca și cum totul ți se cuvine, la întâlnirea noastră și apoi moțăind voios, probabil în așteptarea sfârșitului ”comediei” – descătușarea pentru mult așteptata țigară. Și răbufnirea ta de la final ”și eu ce fac?” mi s-a părut lipsită de sens (nu numai de înțelegere). Da Prietene, faptul că vii și ocupi un loc doar de dragul de a-ți diversifica viața domestică mă deranjează. Și nu numai pe mine. Nu vreau să-ți dau idei, dar ora aia și ceva cât ne întâlnim ca să discutăm despre Fotografie ai putea să o folosești pentru alte chestiuni esențiale ale vieții. Care sunt în sfera ta de interes.
În timpul scurt al vieții mele pe care-l ard pentru Fotografie sunt bineveniți doar aceia care pot înțelege ce am scris mai sus!

La mulți ani!

2011-12-31T20:50:00.000+02:00

Tuturor care mi-au fost alături în anul care trece, acelora care mi-au trimis mesaje și mi-au scris în ultimile zile, gândul meu bun și speranța într-un 2012 liniștit, cu sănătate și pace...
Vă port mereu în inima mea!

Un gând

2011-12-24T22:46:00.002+02:00

Gândul bun, pace în suflete și case, un 2012 cu liniște, sănătate și mai mulți bani decât în anul care trece.
Tuturor celor care mi-au fost în preajmă anul acesta, colegilor din FotoIași, cursanților de la Cursurile de inițiere în Fotografie, celor pe care-i port în inima mea LA MULȚI ANI!

... nici nu am băgat de seamă: a fost postarea cu numărul 601...

Urban 4

2011-12-23T23:37:00.000+02:00

Urban 3

2011-12-22T22:20:00.000+02:00

Urban 2

2011-12-21T20:06:00.000+02:00

Urban 1

2011-12-21T00:22:00.000+02:00

Cesaria Evora

2011-12-17T20:09:00.000+02:00

A plecat la stele...
Nimic nu mai este de spus!

Ciurbești tango...

2011-12-13T21:41:00.000+02:00

Sâmbătă, cu noul prieten 5D Mk II.

Ultima zi de toamnă

2011-12-02T09:38:00.000+02:00

Când nimic nu mai este de spus... Când uitarea-și face loc în sufletul tău...

Poveste fără cuvinte

2011-11-29T22:49:00.000+02:00

Timp-Netimp...

2011-11-29T01:39:00.001+02:00

Ieri a împlinit 29 de ani. Nici nu știu când au trecut... Când s-a născut, în 1982, eram la Cuca Măcăi-n praznic. Adică la Galați, la Festivalul Baladele Dunării. Țin minte, printre altele, că au concurat acolo Irisul și Compactul și că eo am câștigat premiul revistei Flacăra. Pentru poezie. După care am tăiat-o cu trenu spre Botoșani să-l văd pe Dumnealui (restul în carte)!
Penultima imagine, făcută în 1985 se numește Cezar și Andrei. În ultima, aceiași doi la un vernisaj din ianuarie 2010 de la Botoșani...

xxx

2011-11-28T00:03:00.000+02:00

Viața îți este așa cum ți-o faci. Nu este nici o noutate în ceea ce spun. Când îți place să stârnești furtuna din paharul TĂU cu apă ar trebui să te gândești și la cei din jur pe care lupta-ți cu morile de vânt îi poate face să cadă - victime colaterale, victime vinovat - nevinovate ale distracției mușchiului TĂU încordat. Dar ție îți place lupta. Cinstea și coloana vertebrală înțepenită drept. Nici nu mai contează că îi poți face să sufere pe cei dragi?

Tot miștoul de care dai dovadă ți se va îăntoarce însutit înapoi. Indiferent de dreptatea pe care crezi, la un moment dat, că o ai.

Păcat!

Emoție...?

2011-11-19T01:00:00.000+02:00

”mi-a căzut în noapte mâna când am vrut să te descânt,
moare vara... și vine iarna pe pământ...

nu-mi ajungi și n-avem timp în fiecare scurtă zi,
așteptăm nopți mai lungi... să ne putem și noi iubi”

Șuting de ieri

2011-11-07T00:43:00.000+02:00

Bârnova de duminică...

Hadâmbu, mai pe coastă...

2011-11-02T22:21:00.001+02:00

Sincer... nu mă prea mai amuză să postez imagini pe ”blegul personal” (cum ar spune Domn Profesor Titicu de la Târgoviște). Parcă prin 2008, acasă la Tata Mihai Cantea am început să postez pe primul meu Blog de pe Yahoo (păcat că l-au defunctat domnii de-acolo). Acu entuziasmul acela s-a pierdut. Nici de certat nu mai mă țin balamalele (aiurea...), nici să arăt la popor ce și cum nu-mi mai arde... Ce să zic?

Cetesc și mă amuz: pompierul de servici de la AAFRo a mai pus de-o expoziție. Ceea ce e minunat până la urmă. Doar felul în care masochește limba oficială de la Romanela nu mai e minunat. Cum adică Domn Președinte, ce e aia ”inititulată”? Și da cum vine ”Colecţia AAFR cuprinde din 101 fotografii”? Și dacă ”urmează să fie vernisată de Ziua Naţională a României” cum Doamne iartă-mă faceți vernisagiul pe 6 decembrie 2011, că nu știu să fi mutat Tanti Nuți Udrea ziua de 1 decembrie câteva zile mai târziu...

Chiar nu se egzistă la Oradea fo domnișoară care să știe bine limba oficială din Romanela și să vă corecteze nebuniile ce cu onor le dați spre cetire la membri? Nu de alta, da poate veți dori să faceți vreun vernisaj sau salon de hartă fotografică la Găiești și s-ar putea să vă prindă timpul prezonier prin alte lumi și rămânem fără onor dumneavoastră și atunci ce ne facem? Pe unde mai scoatem arta fotografică din adâncurile rărunchilor noastre?...

P.S. Între timp amicul Eugen Negrea a corectat pe saitul AAFRo ce greșise ”pomperu de sirvici”...

FotoTandrețuri

2011-10-28T23:27:00.002+03:00

Adio Expoziție

2011-10-28T19:36:00.003+03:00

Cât di mari-i dulcile târg al Ieșilor dacă cineva dorește amu să mărească o poză mai mari di 28x36 cm nu ari undi măi. La minilaboratoari i o jăli cu J mari, nici măcar un film color nu mai poți developa fară să-ți fii zgâriet mișălești, iar pozile îți sunt tăti ”interpretati” acrobatic di cătri laborantul di pi mașină că, di cele mai multe ori, nu li mai recunoști.

Di prin luna aprilie, mergând eo pi urma minunii nemaiauziti am dat di un loc undi se găsă un ploter la cari putei faci măriri la metru și la un preț rezonabil. La prima înfățoșare ce știem eo di acasă se vide mult mai închis pi monitorul di acolo. Da cu olecuță di răbdare și toleranță la calculatorul stabilimentului treaba să rizolva și ieșăau printuri mai mult dicât decente. Treaba asta s-o repetat, în timp, di mai multe dăți. Mai cu hei, mai cu rup, mai cu un mnezeu în barbă, rezolvam. Di fiecare dată ce aveam eo di acasă se vide tot mai închis pi magaoaia de monitor cu tuburi de 30 de kile legat di ploterul cu pricina.

Acu câteva zâli, pentru expoziția di față, Adio copchilărie, trebuie să printez 20 de imagini 90x67,5 cm. Abie sâ zăreau pe monitor. Negre, negre. Le-am deschis, cu inima îndoită, gândindu-mă la detaliile care se duceu (așa vedeam eo pe monitor) și am făcut trii cruci cu limba și am zis: măi copchii, dați una pe rețea să videm ce iasă. O ieșit o laie. Magaoiu nu mergea. I se defectase senzoru. În treacăt fie zis, tătă lumea trage de el. Prin vară o printat 982 de km de hârtie la studenții de la Arhitectură, iar din câte am văzut, service... ciuciu.

Azi așa, ieri așa, alaltăieri tot așa: magaoiu pornea și se oprea imediat, ca măgarul la cotigă când i se pune pata. Așa că nu am ce pune pe păreți!

Îmi cer scuze la voi, la domnișoara drăguță Dona de la Cărturești (așa-i la bătrânețe, mai dezamăgești fetili frumoasi) și la AAFRo. Sper să nu plângă prea tari dom Președinti că nu realizez planu la expo!...

Adio Expoziție.

Ceea ce este

2011-10-23T22:24:00.004+03:00

Câteva gânduri

2011-10-20T00:38:00.000+03:00

Sunt clipe în care ne aducem aminte de colegi fotografi pe care nu i-am văzut sau nu i-am auzit de mai multă vreme. Sunt clipe în care, în prostia noastră de sentimentali punem mâna pe telefon și sunăm. Și în loc să ne bucurăm de clipele în care (încă) mai putem vorbi coerenți unul cu celălalt ajungem la discuții aberante despre fotografia de acum 25 de ani când unul era mare fotograf prin Piața Unirii, cu premii color despre socialismul nostru luminos la Saloanele vremii, despre cum l-a carotat pe el altul care avea pâinea și cuțitul (fotografic vorbind) de a trebuit să dea de două ori cu miloaga să-l primească în FIAP, despre că de ce eu m-am certat cu Toth, marele Președinte în viață al AAFR-ului pe care nu-l bagă nimeni în seamă acum (numai nostaslgicii ramoliți - ca și mine) și alte tâmpenii inutile venite dintr-o blazare, neputință și uitare în care respectivul domn a picat imediat după ce fotografiile lui despre marile făuriri de la C.U.G. nu au mai avut căutare... Și în loc ca să-l trezești pe OM la realitate închizi telefonul nevrând să-i jignești bătrânețile pe care le simți și tu în oase...

Pe mail primești durerea altui coleg pe care viața-l dă cu destinul din colț în colț, un om la care ții din tot sufletul tău și pe care nu știi cum să-l ajuți ca să nu te privească iar chiorâș ca pe ultimul dușman din viața asta.

Și atunci iei în spate iar armura și te închizi în turnul tău de sticlă de 2 litri ca să nu te doară neputința și viața asta întoarsă și anapoda pe care o trăiești.

În rest totul este bine!...

La concurență

2011-10-18T02:34:00.000+03:00

Nimic nou pe frontul de Est

2011-10-16T23:18:00.000+03:00

2011-10-16T00:08:00.000+03:00

Trandafir de la Moldova

2011-10-12T22:37:00.001+03:00

Aceeași ”unghiuță” de anul trecut, numai că mai mică și, parcă, mai roasă de grijile tranziției...

A început!

2011-10-11T22:32:00.001+03:00

În jurul mitropopoliei din Iași o droaie de găligani și de virgine îmbrăcați în negru se ofuschează că-i pozezi cum vând ei chiciotănii cu aprobare de la mitropolitu, băietanii țin telefonul mobil lipit de ciocănel discutând discuții de afaceri, mai numără un bănuț, acolo de-o coajă de pâine, virginele strâng hacatiste pentru ceva care nu există (Paraschiva), degeaba le explici că sunt pe domeniul public și că mitropolia nu e stat în stat și că poate să cheme poliția la orice ora doresc și ori de câte ori vrea mușchiul, costița și pateul lor.
Primarul Iașului e înjurat cu foc de contribuabilul care nu știe că în curtea și-n jurul teritoriului sfântului duh AMIN, nu dă aprobare primarul de bairam. Punct.

Începe

2011-10-10T22:48:00.000+03:00

... ediția 20 de chiciotănii, balamuc și pupat poala popii.

Puterea exemplului

2011-10-09T10:30:00.002+03:00

PATRU

2011-10-08T00:48:00.001+03:00

Astăzi, 8 octombrie 2011, de la ora 13 la Galeriile de Artă de la Moldova Mall (de la 12 la Ateneul Tătărași) patru motive de bucurie. Restul sunt priviri furișate pe sub gene!...

Culorile rampei

2011-10-06T23:27:00.000+03:00

Cred că prea multe comentarii sunt de prisos. Când nu-și spală fustele spală păturile și le întind la uscat. Acuma... chestia cu fustele e mai rară, că nu cred că le-am văzut vreodată îmbrăcate-n pături!

Cestiunea zilei

2011-10-05T23:01:00.001+03:00

Problema ar fi cam următoarea: de ce de fiecare dată când cel care are grijă de noi - și la bune și la rele - îți dă ceva cu o mână imediat cu cealaltă îți ia înapoi câte ceva? Nu reușesc să mă âmpac cu această constatare tristă. Sau poate nu știu eu să primesc și să las să se ducă clipa în care singurătatea intră pe gaura cheii? Ciudate și amestecate sentimente. Pe blogurile colegilor mei se dezbat chestiuni arzătoare despre ce și cum în fotografie, numai eu pun întrebări tâmpite de moș senil???

Despre sExSTETICA în Fotografie

2011-10-04T23:39:00.000+03:00

Domnule, este, există, se află, se povestește ( http://www.ap-arte.ro/ro/blog.html) oameni care deplâng starea Fotografiei românești de azi, de ieri, de poimâine și de pur tout jur. Și le dau pe deplin dreptate. Fotografia atât de dragă nouă la noi este adânc băgată cu aparatele-n budă. Acu nu vreau să intru-n amănunte contradictorii infantile și puerile pentru că oricum eu o țin pe-a mea și dumnealor pe-a lor. Și nu ajungem la nici o concluzie ci doar la o mare confuzie. Ce mă distrează și mă-ntristează pe mine în sinea mea este simplul fapt că nu știu ce ar fi de făcut: ori să le dăm la cap, ori la picioare, ori după ceafă, ori să le confiscăm aparatele și să le-nchidem într-o dună de nisip de la marea moartă? Grea dilemă (nouă)...

În accepțiunea a ceea ce se scrie și se devorează pe-acolo, sunt și eu un fel de Maistru-Maestru, că doar îi trag cu anasâna pe alții după mine. Numai că eu le spun să n u facă ca mine că vor ajunge rău. Să facă ca ei și vor ajunge bine. Să cetească, să se antreneze, să se uite la ăia mari și plini de clișee (etc). Apropos de clișee, dacă vă uitați atenți pe linkurile de afară de la tot felul de festivale și comiții propuse spre rumegare veți vedea atâtea clișee că vă veți întreba stând ori drept ori strâmb de cum vine totuși problema și cine (n)are dreptate. Este drept, aerul de occident este mai proaspăt în vest decât în est. Cum este și normal. Da tot nu mă împac cu ideea că ai noștri-s rămași de căruță și cu oiștea-n mână pe post de declanșator. Și atunci ajung în urmă cu vreo douăzeci și ceva de ani când tânăr fiind așteptam să se ducă dracului boșorogii din fotografia românească care acaparaseră totul, da totul absolut și nu se dădeau la o parte nici cu Comitetul de Cultură sub ferestre. Treaba Prieteni este ciclică. Acum, la 50 de ani, boșorogul sunt eu, iar cei tineri dacă fac ca mine ca mine vor ajunge. Eu sper doar ca peste câțiva ani să se desființeze AAF-ul să nu se facă și ei membri ca mine și să-i înjure prietenii că s-au prostit la bătrânețe...

Pun și vreo câteva clișee proaste, că bune au numai cei de prin vestul talentat!

Comentariu pe imagine

2011-10-04T00:07:00.002+03:00

Așa-i și viața noastră: orizontale, verticale, paralele, curbe, umbre, apa destinului care curge, curge mereu, mereu câte o doamnă cu un copil în cărucior trecând puntea suspinelor, mereu Făt Frumos așteptând călare te miri pe ce cal-mârțoagă, un câine alergând pe undeva fără covrig în coadă... Numai Fotograful nu se vede pe nicăieri.
El e subînțeles!

Duios, Anastasia trecea.

2011-10-03T00:03:00.000+03:00

Muzica din noi...

2011-10-02T08:52:00.001+03:00

În inima Brujului este o mănăstire micuță, cu o curte interioară cochetă și, pentru cel cu aparatul de fotografiat la gât, foarte ofertantă. Fotografic vorbind. Peste tot sunt puse mici anunțuri care îndeamnă la liniște. Spre ieșire, auzi o muzică din altă lume. Mai în surdină, înfundată... Valsuri, muzică populară familiară. Trecut de poartă, vioara cu goarnă din mâna omului te duce clar cu gândul la Ardeal.

- De unde ești?

- Din Oradea.

- Și? ce vânt te aduce aici?

- Sărăcia, domnule.

- Și iese ceva?

- Puțin, vreau să fac banii să mă întorc acasă.

Ca să nu facă gălăgie mare, să fie fugărit de la poarta mănăstirii, își pusese ”surdină” la vioară. Un ghemotoc de hârtie...

P.S. În curând încep Zilele Fotografiei Ieșene. Ar fi minunat dacă toți frustrații și neînțeleșii locali s-ar abține de la strofocări inutile. Promit ca atunci când vor organiza și ei astfel de manifestări să fim primii care să-i aplaudăm!

Premiu???

2011-10-01T07:45:00.000+03:00

Aflu de prin PRESĂ că unul dintre albumele care le-am muncit, Iași - Metropola Moldovei (286 pagini, 400 imagini) a fost premiat la Salonul Internațional de carte românească de la Iași. Pe mine n u m-a anunțat nimeni. Sau, poate e mai bine așa?

Bruj...

2011-09-30T01:12:00.000+03:00

”Cei mai buni Prieteni nu sunt aceia care astăzi vin și mâine pleacă. Sunt aceia care rămân lângă tine”
Nu mai țin minte cine a spus asta...

Culoarea de la neuroni

2011-09-29T02:44:00.000+03:00

Era în 1990. La Oradea, la vernisajul primului Salon cu tema ”Nud” din România. Între cei prezenți și regretatul Jozsef Marx, unul dintre marii artiști fotografi pe care i-a avut România. Cu câteva luni mai înainte, la Botoșani îi organizasem o mare expoziție de fotografie alb-negru. Cam 100 de imagini mărite 50x60, caserate pe carton 70x80 cm. Umplusem Muzeul de Artă cu lucrările lui fantastice. Totuși, în ultima vreme Ioșca Baci lucra numai color. Curios, l-am întrebat după vernisaj (unde vorbise vreo 20 de minute și numai în ungurește) de ce nu mai mărește alb-negru. Răspunsul lui mai că m-a făcut să pufnesc în râs: ”dragul mieu, acum ghindesc in color”. Mare tălâmbă eram pe vremea aceea.

o constatare...

2011-09-28T01:11:00.000+03:00

Fotograful bun are întotdeauna Îngerul în preajmă. Treaba cu ”norocul” e valabilă doar la Loto...

Când Îngerul iubirii trece prin preajmă

2011-09-27T03:08:00.000+03:00

Lumea trecea - furnicar pestriț, fără să-i bage în seamă. Turiștii le au pe-ale lor în cap când ajung în Montmartre. Pictorii îi atrag ca un magnet. Să caște gura la portretele altora, apoi să se scobească prin buzunare și să-și împingă nevasta să ia loc pe scăunelul maestrului. Repede, până nu se bagă altul cu consoarta în față. Că timpul e scurt și se aprind luminile la Moulin Rouge. Cum spuneam, lumea nu avea grija lor. Nici măcar garconul care le adusese șampania roze pusă la gheață în frapiera de sticlă... Se priveau în ochi. Nici cuvinte nu mai aveau. Erau de prisos. Ea l-a prins cu mâna stângă de după cap. El s-a apropiat să-i miroase parfumul ce se ițea de după lobul urechii ca o zi de duminică. Nici ea nu cred că știe de ce și-a despletit părul. Și el a sărutat-o dinspre tâmplă spre gât... Amîndoi erau fugiți de acasă. Departe, tocmai la Parisul unde dragostea pândește la fiecare pas.

H-abar n-am cât a continuat povestea lor pe mica terasă unde nimeni nu-i băga în seamă. Nici măcar eu nu i-am văzut. Doar am simțit o adiere ușoară de aripă. Îngerul iubirii aflat prin preajmă mi-a lăsat pe card trei imagini. Amintirea unei duminici de august ce nu se va sfârși niciodată!

Un an diferență

2011-09-26T08:35:00.000+03:00

Între cele două imagini este diferență de 1 an. Colina Montmartre a rămas tot acolo. A mai apărut un semn cu o interdicție. Ce mai contează o interdicție în plus? A dispărut meniul... nu, nu era portativul cu notele violonistului! Lumea este alta - turiștii vin și pleacă zilnic din magnetul numit Paris. Cămașa și-a pierdut strălucirea culorii, de fapt nu este aceeași... doar el, Artistul, a rămas la fel. Mereu cu sufletul cântând pentru alții. Chiar și pentru un amărât de bănuț.

Spre un nou început

2011-07-20T23:02:00.001+03:00

Nu a fost un Proiect tot ce s-a întâmplat în ultimul an și ceva cu Gâzele. Pur și simplu a venit încet-încet, m-a prins în plasa vrăjită și m-a dus pe aripi de stele... O expoziție a rezultat din această extraordinară Stare. Simplă, fără briz-brizuri, Adevărată.

Este timpul să merg mai departe. Spre altceva, spre ceva nou, sau... poate mai vechi, dar cu altă abordare. Idei sunt. Viața merge înainte!...

Mă dusei la Fluturat

2011-06-03T13:37:00.000+03:00

Săptămâna viitoare încep un nou Curs de inițiere în fotografie. Miercuri am prins o portiță în program și am fugit la Fluturat. Cine Arde pentru Fotografie poate înțelege sentimentul pe care l-am trăit acolo, în iarba plină de rouă, ud până la genunchi pe cracii pantalonilor și plin de noroi. Păcat că timpul a fost scurt!...

E viața mea. Și n-aș schimba-o pentru nici o comoară din lume!...

De urmărit neapărat!...

2011-04-25T16:49:00.001+03:00

Mereu ”hoinar” prin Iasi, un mare Fotograf și un mare Profesor de Fotografie. Locul unde postează imagini trebuie vizitat neapărat!...

http://dan-mititelu.ro/alternative/

Un gând...

2011-04-23T08:53:00.000+03:00

Vă doresc liniște, împăcare, gând bun, sănătate, pace în suflete, prietenie... Lumină în suflete și în case, Prieteni!...

De sezon

2011-04-16T22:03:00.000+03:00

Taică, o fi ”real”, n-o fi? Voi ce ziceți?...

Se scrie, Prieteni!...

2011-04-06T14:14:00.003+03:00

Cînd eram Fotograf

Ideea acestei cărți s-a cuibărit în sufletul meu pe la începutul anului 2010. Cu un an înainte se împliniseră 26 de ani de la prima fotografie pe care o prezentasem într-o expoziție de grup. M-am gândit să aleg câte o imagine din fiecare dintre anii care au urmat lui 1984, 26 în total, imagini care-mi trezeau amintiri, imagini despre care puteam să povestesc, imagini care mi-au marcat destinul, clipele minunate pe care le-am trăit cu aparatul de fotografiat în mână și să fac o expoziție. Fiecare fotografie ar fi trebuit să fie însoțită de o poveste. Mai scurtă sau mai cuprinzătoare. După cum amintirile-mi dictau. Din păcate nu am găsit un spațiu de expunere care să fie adecvat proiectului meu. Sau, mai bine spus, mi-a fost refuzat. Așa că am ales să expun fotografiile în foayerul Ateneului Tătărași, poveștile însăilându-le pe blogul personal. S-au bucurat de multă atenție din partea colegilor. Semn că ceea ce spuneam acolo era interesant. De acolo și până la ideea unei cărți n-a mai fost decât o declanșare. Căreia i-a venit rândul acum. Într-un fel, în imagini este vorba despre viața mea. Trăită la intensitate maximă, poveste despre încăpățânarea unui om care a ales să ardă doar pentru Fotografie. Doar pentru Ea, mai importantă decât viața, mai valoroasă decât toate comorile din lume, fără de asemănare, mistuitoare poveste de dragoste...

Descoperită întâmplător, nu știu când s-a cuibărit în sufletul meu. Nu aș fi crezut pe atunci, în iarna lui 1983, când am cumpărat primul aparat de fotografiat pentru a-mi poza puștiul proaspăt născut, că va avea un asemenea impact. Că-mi va schimba destinul, că-mi va face viața un basm cum numai în copilărie citisem pe la Andersen, pe la Frații Grimm, pe la Saint-Exupery. Pot spune că am fost un norocos. Cel mai norocos. Cel mai iubit dintre pământenii purtători de cutie fermecată cu ajutorul căreia reușeam ceea ce majoritatea celor din jur nici nu gândeau: să opresc clipa. Pentru mine, pentru a da viață visului, pentru a transforma fracțiunea de secundă în eternitate.

Fotograful, ăla care face poze, nașparliul care se încăpățânează să bată barbunca de dimineață și până seara clămpănind la cutia lui magică cu ciob de sticlă-n bot, noctambulul mirosind a sulf și a alte bâzdâgănii de prafuri pe care-l apucau zorii sub lumina verzuie a laboratorului dând viață iluziei – petecul alb de hârtie fotosensibilă pe care doar el se pricepea să aștearnă povestea... Câte fotografii am făcut... Un leu de fiecare de-aș avea și aș fi bogat. Putred de bogat. Bogăție pe care nu am știut să mi-o apropii niciodată. Am fost un cheltuitor. Chiar... Habar n-am pe ce s-au dus banii pe care i-am câștigat. Și au fost destui de-a lungul timpului. Am călătorit, am văzut lumea, am făcut expoziții, multe expoziții, am umblat hai-hui prin România, țara mea dragă pe care o iubesc cu disperare, fotografiind-o cu încăpățânare – proiect blestemat care pare că nu se va finaliza niciodată. Și material este. Pentru vreo patru sau cinci albume.

Cu talentul te naști. Rămâne doar să-l descoperi și să-l cultivi. Să te încăpățânezi să intri pe fereastră dacă ești dat afară pe ușă, să-ți susți până la exasperarea adversarului cauza și să muncești. Pe brânci să muncești. Să fii mereu cu o secundă înaintea celorlalți acolo, unde clipa spune ceva, unde infinitul capătă sens, unde povestea se transformă în realitate, unde lumina naște acel ceva pe care doar aparatul de fotografiat îl poate reține. Iar în spatele acelui aparat de fotografiat trebuie musai să fii tu, Ozolin Dușa. Doar așa lumea te va ține minte când vei trece spre altă viață. Un semn să lași în urmă, al trecerii tale pe pământul acesta în care ești doar o respirare. Un semn de aducere aminte. Doar așa vei ști că n-ai trăit degeaba. Doar așa vor ști și cei care astăzi te iubesc sau te urăsc de moarte. Fotografia naște pasiuni nebănuite. Prietenilor cei mai buni le este de ajuns o fracțiune de secundă, un 1/125 pentru a deveni dușmani înverșunați. Și, sincer, nu se merită atâta patimă, atâtea energii descătușate, pierdute pe aripile vântului, în zadar.

Viața nu iartă pe nimeni. Rămâne doar să putem ieși din ea cu fruntea sus. Pe ușa din față. Și să lăsăm niște semne ale trecerii noastre prin ea. Va însemna că n-am trăit în zadar!...

1983... Mulți dintre cei care vor citi această carte nici nu erau născuți. Avantaj? Dezavantaj? Cine poate ști? Cert este că anii cei mai frumoși din viața mea se regăsesc în imaginile care vor urma. Mi-a fost foarte greu să aleg. Sunt foarte multe imagini care au o poveste frumoasă, deosebită, de care mă leagă amintiri extraordinare. Am avut ani prolifici, am fotografiat (și fotografiez încontinuare) foarte mult. Mi-am schimbat abordarea în imagine de vreo patru sau cinci ori. De fiecare dată același om, dar... alt fotograf. Sau, mai bine zis, alt stil de abordare a imaginii. Un prieten scria într-un articol de ziar că ”sunt un Păunescu al fotografiei românești”. Sincer, de câteva ori i-am dat dreptate. Chiar dacă nu este așa. Eu nu pot fi altcineva. Sunt doar un Ozolin al fotografiei românești. Cu bunele și relele mele. Sper doar ca partea bună să tragă mai greu în balanța faptelor decât cealaltă...

Am început să fotografiez la începutul lui 1983. Scriam poezie pe atunci. Aveam nevoie de fotografii pentru a le trimite pe la revistele literare ale vremii împreună cu grupajele de poezii. Pentru publicare. Proaspăt liberat din armată mă angajasem pe ”linie de sindicat” (de, mai cântam și muzică folk, iar Cântarea României cerea de la fiecare fabrică talente plurivalente) la o filatură de fire și fibre tip Melană. Căutasem vreme de vreo patru luni o posibilitate de angajare. Zadarnic. Cine avea nevoie de un absolvent de liceu? Doar șantierele partiei îmi erau deschise. Dar nu mă prea trăgea ața într-acolo. Eram poet, ohoho ce mai poet – ca mai toți tinerii de atunci – publicat în câteva dintre revistele literare ale vremii, bașca mai luasem și câteva premii pe la concursurile literare de care România socialistă nu ducea lipsă (ca o anecdotă, în 1980, după ce terminasem liceul, un grupaj de poeme fusese propus spre premiere la un festival de poezie de la Sighetu Marmației, ”Laude-să omul și țara” – aiurea, numai poezii de laudă a Cârmaciului și a țării nu am scris, dragostea era, la vârsta aceea pe primul plan. Telegrama venise pe adresa Comitetului de Cultură și Educație Socialistă, iar Președintele Jauca scrisese pe colțul din dreapta sus ”trimiteți de urgență fata”. Numa că fata avea o barbă neagră și creață. Creață mai este și acum. Neagră...), iar în armată mai și aprofundasem zdrăngănitul la chitară – mare folkist cu melodii de dragoste lălăite pe versurile proprii pentru impresionarea gagicilor slabe de înger. Și nu numai. În afară de celebrul festival Cîntarea României unde până în 1989 când și-a dat obștescul sfârșit câștigasem o valiză de premii (diplome și medalii), la toate etapele (de masă, județene, interjudețene, republicană), și la o droaie de secțiuni (fotografie alb-negru, color, diapozitive și diasonuri – cu toate genurile lor, poezie, muzică folk – individual și grup, montaj literar), în Botoșani mai funcționau în paralel alte două festivaluri. Unul organizat de către CC al UTC, pentru cei care încă nu deveniseră membri de partid (la o finală între intreprinderi, cu premii, țin minte că am câștigat cinci genți diplomat – pentru locul I și patru jocuri de rummy – pentru locul II, pe care a doua zi le-am transformat în produse foto la magazinul central de unde cei de la UTC le cumpăraseră cu două zile în urmă) și altul organizat de către filiala locală a Uniunii Generale a Sindicatelor din România, ”Holda de aur” parcă se numea, un fel de duplex eliminatoriu între intreprinderi (cu o mulțime de probe artistice, de îndemânare, concursuri gen ”cine știe câștigă”, etc), care se sfârșea odată cu finala în care doar o intreprindere câștiga. Cea mai bună! (aiurea). Acest festival a fost norocul meu. Filatura de Fire și Fibre ”Melana” avea nevoie de un omuleț care să acopere cât mai multe dintre probele de concurs. Eu am fost ăla. Poezie făceam? Făceam! Montaj literar făceam? Nu, da în două zile e gata! Muzică folk cântam? Cântam! Grup folk? Nu era, da peste două zile... Așa că într-o zi de joi o doamnă plăpândă și drăguță, lidera de sindicat, a umblat cu mine de mână prin policlinica industrială, aflată lângă intreprindere, ca să-mi facă fișa medicală, iar până la amiază eram gata angajat. Transportor. Adică eram dotat cu un cărucior cu patru roate iar misiunea mea era să preiau bobinele de melană frumos colorată de la mașinile care efectuau operațiunea de bobinare și să le transport la masa de ambalare unde alte colege de ale mele le înveleau în celofan și le puneau apoi în cutii de carton. Simplu nu? Nu-ți trebuia nici măcar liceu pentru asta. Vineri am repetat în draci cu montajul și grupul folk iar sâmbătă, pe estrada de la Stâna Baisa, un stabiliment aflat la margine de pădure, în fața a peste 2000 de oameni veniți de la cele două intreprinderi concurente, în fum de mititei și zdrăngănit de sticle cu bere ne-am produs artistic, onorabil spun eu, de vreme ce am reușit, la final să ne întrecem rivala. Doamna de la sindicat și domnul director Șeremet, un tip micuț și parcă mereu plângăcios, erau în culmea fericirii. Țin minte ca peste două săptămâni, la lichidare, am primit o primă de 2000 de lei (salarul pe care aram angajat era de 1700). Tot ca o anecdotă: în timp ce ”grupul” nostru folk lălăia pe scenă, un nene înalt ne făcea poze, chinuindu-se să declanșeze un bliț pe care-l alimentase dintr-o baterie de motocicletă pe care abia o tăbârcea după el. Dădeam din mână și din gură și-mi venea să râd. ”Băăăăăi, e ziua-n amiaza mare, lasă dracu blițul ăla că te cocoșează bateria”. De, ce știam eu? Singura mea legătură cu fotografia fusese prin clasa a IX-a, când prinsesem un ”aparat” de fotografiat de la un coleg. Nu mai știu cum se numea. Aparatul. Știu doar că era rusesc, de plastic, cu film lat și cu o rotiță cu trei diafragme pe care o potriveai la obiectiv. Timpul de expunere era unul singur. Era o chestie super simplă cu care am făcut primul și ultimul film din viața mea de până atunci. L-am dat la developat la un atelier de pe strada mare din Dorohoi, orașul unde m-am născut și unde atunci fusesem adus cu mari sacrificii de la Săveni (orășelul unde locuiau părinții) de către nea Savu Vasiliu, Cocor – cum îi spuneau cunoscuții, antrenorul echipei locale de fotbal și al celei de juniori a orașului, în care eu am jucat vreme de aproape doi ani pe postul de puturos. Adică de portar (asta n-o mai știați). Ce meciuri nene, ce parade, ce mingi imposibile apărate, ce cururi de pământ, ce plonjoane la picioarele adversarilor. Rică Răducanu II eram, nu alta. Spre încântarea gagicilor microbiste care ne făceau galerie meci de meci, mai ceva ca majoretele din ziua de azi. Țin minte că în 1977, de cutremur, eram pe undeva pe sub un pod de pe linia ferată Dorohoi – Leorda, într-o margine de oraș, cu Căprioara. La un moment dat s-au auzit găinile de prin vecini cotcodăcind. Da nu le-am băgat în seamă.

-Băi, unde ai fost la cutremur?

M-au întrebat colegii de internat spre dimineață când încercam să mă strecor tiptil în pat.

-Ce cutremur bre? Sunteți nebuni?

E drept simțisem eu ceva ca un cutremur, da la altă oră decât cel oficial...

După vreo două zile m-am dus la nenea Ștrul, fotograful, să văd filmul. Ieșiseră neică toate pozele. Erau chiar 14 cadre în loc de 12.

-Alege-le pe care vrei și notează câte bucăți de fiecare, mi-a spus nenea Ștrul dându-mi o bucată de hârtie și creion

-Nene, vin mâine cu colegii că vor și ei poze, să spună fiecare... Și dus am fost. De unde doi lei pentru fiecare poză neică?Banii erau scumpi la vedere pe atunci. Chiar dacă portăreala-mi asigura locul gratis la internat și bursă din care-mi plăteam cantina. Ce rămânea...

Cam asta este, pe scurt, povestea transformării mele în om serios. Nevastă aveam, curând trebuia să mi se nască primul copil, devenisem deci un individ responsabil, bla, bla, bla. Ce nu reușisem în patru luni de căutări și bătut pe la diverse porți se rezolvase în câteva ore ale unei dimineți de joi când Doamna de la sindicat mă cărase de mână prin policlinica industrială pentru a-mi face fișa medicală. Fără ajutorul ei, mai mult ca sigur ea, Fotografia, ar fi rămas departe de mine. Poate aș fi devenit un poet cunoscut. Premize erau. Poate aș fi devenit un cunoscut și îndrăgit cantautor. Și aici erau premize. Poate aș fi devenit un cunoscut portar. Am jucat la juniorii republicani ai C.S. Botoșani, am cochetat cu loturile naționale de juniori. Cine știe? Eu sunt fericit că a ieșit așa. Să descopăr Fotografia. Nimic nu se compară cu anii care au urmat. Cu întâmplările care mi s-au întâmplat. Cu fericirea pe care am trăit-o doar eu și cutia cu îngeri (sau demoni?) din mână. Clic-clak, încă una, zâmbiți, vă rog... eu vă păstrez amintirile.

Maistrul din tura mea era fotograful fabricii. Așa am ajuns să intru într-un laborator foto. Bucățica de hârtie băgată, după expunere, în revelator a reprezentat cea mai frumoasă clipă din viața mea: clipa în care mutra mea cu barbă creață a început să capete contur. Am știut atunci că m-am îndrăgostit fără scăpare. Fotografia, viața mea!...

La două săptămâni mi-am cumpărat primul aparat de fotografiat și primul bliț. Un Seagull chinezesc pe film îngust, cu telemetru (așa, un fel de Leica-balalaica fără obiective interschimbabile – visul meu de o viață) și un Fill rusesc, cu o singură lampă. După o săptămână făceam primele fotografii de nuntă la o colegă de serviciu, pe care le măream pe hârtie raster 9x14 cu un aparat de mărit UPA (și el rusesc) împrumutat. Nu aveam laborator. Fotografiile le-am mărit într-o noapte în dormitor (filmele le developasem cu o seară în urmă). Alături, în pat, cel mic gângurea și trăgea pârțuri. Din banii câștigați, 1600 lei (aveam un salar de 1700), mi-am cumpărat primul aparat de mărit, un PEISAJ românesc care avea posibilitatea de a mări și clișee 6x6, de producție IOR. Apoi, peste vreo două săptămâni, din banii de la altă nuntă, un Zenit E, primul meu aparat reflex (costa 1800 lei). Și, tot așa, fără să știu, povestea se scria singură. Fără de sfârșit.

Pe la începutul verii am participat cu o imagine la expoziția foto a intreprinderii, expoziție organizată de cel în laboratorul căruia se aprinsese scânteia. Numele său este Mihai Chița. Era și el un entuziast. Atât cât îi permitea timpul împărțit între slujbă și familie. Mai cocheta și cu pictura. Expoziția a fost organizată în sala de festivități a intreprinderii. În loc de simeze, pereții fuseseră tapetați cu bucăți de carton ondulat, în fapt cutiile în care erau ambalate bobinele de melană. Fiecare fotografie (vreo 25 de imagini) era înrămată cu sticlă și colțare. Era o expoziție minunată. Doar era prima la care participam și eu în calitate de expozant. Din păcate a ținut doar jumătate de zi. Aniculăesei, inginerul șef, un fel de Bau-Bau al fabricii și-a vrut cutiile înapoi. Erau lipsă în gestiune...

Încă o dată îți mulțumesc, Mihai. Cuvintele sunt de prisos. Dar te voi purta mereu în inima mea. Așa blând cum te-am cunoscut și cum ai fost mereu pentru mine. Cu sfaturile tale, cu soluțiile tale tehnice, cu dragostea ta pentru frumos pe care mi-ai transmis-o și mie. Fiecare declanșare știu că ți-o datorez. Sărut mâna, Boierule!...

Restul... mai pe la vară în carte!...

Despre viața primită...

2011-04-04T01:01:00.001+03:00

Bună seara... sau, mai bine spus, Bună dimineața

clipele trec fără să le simțim, fără să le numărăm, fără să le putem opri pentru noi. Pe cele frumoase. Pe cele care ne fac fericiți. Este ca un blestem. Doar aducerea aminte ne mai povestește, la ceas târziu, despre ele. Doar el, Fotograful, este capabil, cu ochiul lui de sticlă, să oprească clipa, să o rețină pe moșia lui de amintiri despre viață pentru eternitate.

Acum aproape trei săptămâni am simțit că pierd Clipa, Prieteni. Și nu era nici un Fotograf cu ochiul lui de sticlă să mi-o păstreze cât eu hălăduiam pe la hotarul dintre viață și moarte. Clipa, fascinanta și irepetabila povară a sufletului nostru...

Știu că am primit o viață nouă. Vă aștept, cu toată umilința mea, să-i treceți pragul. Prieteni!...

Vă mulțumesc tuturor acelora care ați fost alături de mine cu gândul, cu sufletul, cu vorba, cu dragostea voastră.

Dăruitorul de Fotografie

2011-03-14T22:20:00.000+02:00

Nu am mărturisit-o niciodată: pe 15 ianuarie 2008, când am postat afișul care anunța prima întâlnire a Atelierului de Fotografie de la Centrul Cultural Francez, cred că eram cel mai speriat fotograf din univers. Fusesem, până atunci, cel mai boem dintre boemii fotografiei românești. De peste 12 ani mă încăpățânam să fac fotografie și iar fotografie, să trăiesc din ea și să mai și umblu barbunca pe coclaurele patriei pentru a fotografia România mea de aur și smarald. Mai mult de 70% din ce am câștigat în acea perioadă s-a dus pe drumuri, filme, aparate (mai puțin), trenuri, autobuze, hoteluri, apă și ceva de papa. Am bătut cam trei sferturi din Romanela și am făcut zeci de mii de imagini. Vreo zece albume, vreo zece calendare, colaborări penibile (financiar) la tot felul de trăsnăi tipărite, amintiri cât pentru două cărți, prieteni, dușmani, dușmani, prieteni. Cam ăsta era bagajul cu care intram în proiectul de la CCF Iași. A durat vreo șase luni, apoi alții l-au continuat și alții l-au îngropat.

Am început alt proiect, Noul Atelier de Fotografie, transformat, între timp, în FotoIAȘI. Multe lucruri s-au cristalizat, multe s-au așezat în matca firească. Frica aceea de necunoscut a dispărut. În locul ei, simt plăcerea de a DĂRUI. Din ceea ce știu. Din ceea ce am trăit. Din ceea ce am acumulat în 28 de ani de Fotografie. Îmi place ceea ce fac acum. Și nu voi renunța niciodată să DĂRUIESC.

Cârcotelile și otrava Prietenilor chiar nu mai contează. Am fost întotdeauna Eu, Călătorul și voi fi, de acum înainte, întotdeauna Eu, Dăruitorul. Cel care scrie cu lumina și învață și pe alți pătimași să o facă. Restul este numai respirarea de lângă noi!...

Zbor deasupra unui cuib de cuci

2011-03-13T09:40:00.000+02:00

Fiecăruia ne trec clipele vieții. Mai bune sau mai rele. După cum scrie la ce-o fi scriind acolo unde încă nimeni n-a ajuns. Îi iubim dar de multe ori n-o știm, n-o înțelegem. De alte și mai multe ori n-o arătăm. Ne e frică, ne e rușine, ne e jenă. Doar când nu mai sunt ni se face frică. Nemărturisirea ne arde ființa. Am vrea să le spunem cât de mult îi iubim. Și nu mai putem. Și tot așa, viața e doar o roată care se învârte la masa destinului fără-ncetare. Doar nemărturisirea arde pe dinăuntru. Mistuie și ne apleacă spre țărână...

Pisica pe acoperișul fierbinte

2011-03-12T21:30:00.002+02:00

Domne... cum vine treaba: lui Bulă i s-a spus de către oglinda de cristal din sufragerie că e mare fotograf. Și de atunci dă-i și luptă. Luptă și dă-i. Bulă a avut prieteni. Tot fotografi și ei de care, la un moment dat, după cum suna interesul, s-a dezis. Apoi s-a zis. Apoi s-a dezis iar. Deși stă pe undeva prin nordul țării pe stânga, Bulă e cel mai cel oltean pe care l-am văzut din armată încoace. Aleargă după titluri. Fel de fel de titluri fotografice pe care și le cârnățuiește după nume pe câte 5 sau 6 rânduri. Să vadă boboru cât de talentat este el și câte competențe în fotografia de hartă are. Acu Bulă are o mare și devastatoare problemă pe care o poartă legată de conștiință ca pisica tinicheaua de coadă: un concitadin veros și lipsit de scrupule n-a vrut domne să-l facă mare maestru al morilor de vânt. I-a refuzat cantindatura și de atunci Bulă plânge-n pumni și se tot dă de ceasul morții pe câte ici pe câte colo nepricepând de ce. Acu, de la firma lu verosu a plecat un partener, motiv pentru care Bulă mai lansează încă o dată întrebarea fatală: de ce nene Brutus și matale... sau poate matale nu? Bulă speră să crape odată șandramaua care-i stă în calea fericirii lui de Maiestru neîncoronat.

Nu știu dacă ați înțeles mare lucru. Să vedem!...

Tărâmul celălalt...

2011-03-11T23:53:00.000+02:00

Bruj (2)

2011-02-12T15:27:00.000+02:00

A fost un util antrenament pe care l-am făcut cu plăcere. Acasă nu am timp de umblat fleaura pe copaci. Ochiul mai vede (încă), mâna mă mai ascultă (încă), aparatul e şi el ascultător (încă).

Restul e doar cu dus-întors!...

Bruj (1)

2011-02-11T21:15:00.001+02:00

Este Veneția lor, dacă nu ai văzut Brujul înseamnă că degeaba ai venit în Belgia, spunea un coleg fotograf. Pe vremea filmului mai fusesem pe acolo. Nu m-a impresionat foarte tare, cum nu m-a impresionat nici Giethoorn - mica Veneție a nordului - din Olanda. Veneția nu se poate compara cu nici un oraș de nicăieri!...

Invitație la vernisaj

2010-12-05T23:37:00.000+02:00

Alături de Colegii mei Radu Aneculăesi, Ovidiu Diaconu, Alecsandra Drăgoi și Florin Macovei vă invităm joi, 9 decembrie, de la ora 18, la Galeriile de Artă Moldova Mall - parter din Iași să ne fiți alături la vernisajul Expoziției de Fotografie Paris

gângârliciu

2010-12-01T18:44:00.000+02:00

Vine dintr-o iepocă când de la prim-secretar la directorul de uzină tremurau la vederea legitimației lui de mare ziarist fotoreporter. Dacă apăreai pe hârtie cu o moacă nașpa și trei cuvinte scrise în dodii dedesubt nu te mai spăla nici dracu toată viața ta de comunist convins cu cotizație la zi plătită pe carnetul roșu fără tricolor din dotare. Și la Scânteia dacă ți-o luai în buci mai aveai o scăpare. Dacă ți-o luai de la revista unde el, gângârliciu era responsabil cu apararele, nu...

Timpul a trecut, șmecheria gângârliciului, călită în grele lupte de clasă, a rămas fruntașă. Ba chiar s-a ascuțit. E domn profesor acum. Predă vânturi la fraieri...

Vremea l-a cam luat la vale. Pe domnul calculatorul nu l-a prea putut convinge să-i fie amantă, (cum naiba predai taică pozăreala la fraieri când nu știi de unde se setează apertura la computer???) așa că a dat niște leușteni pe la unul pe la altul să-i facă un sait cu producțiile all time, a mai rugat un pretin să-i găzduiască elucurbațiile pe blogul personal și de aici scandalul gata...

Dintr-o proastă și idioată solidaritate de breaslă, în timp ce golanii îi îndesau portofelul cu bunătăți, i-am luat apărarea. Nu-mi pare rău. Eu m-am fript, pe mine m-a usturat...

Constat că gângârliciu e și fudul. Dă lecții, face teste de inteligență, predă gramatica on line, trage vânturi cu miros de patriotism subțire... ce mai, un alt ales neînțeles (era să scriu neânțeles, ca gângârliciu) al neamului nostru de lăbari care se dau mari și tari...

De fapt, cred, din ce în ce mai indubitabil că gângârliciu nici nu există. E doar o scorneală a unui Amic Fotograf ca să-și crească traficul la bloagă...

În rest, numai de bine. Îmi cer iertare la toți care m-au înjurat când i-am luat apărarea lui gângârliciu. Am fost un Dobitoc!...

Bahlui, ora 8.30

2010-11-14T12:41:00.000+02:00

Adică azi de dimineață...

Deșteptarea primăverii

2010-11-13T13:45:00.002+02:00

un spectacol interesant la Ateneul Tătărași:

Deşteptarea primăverii

de Frank Wedekind (și nu cu ”g” cum ați scris pe sait, Nalfabeților. Inclusiv cei de la Iașul cultural)

Regie: Nucu Ionescu
Scenografie: Bogdan Teodorescu Costume: Sebastian Cercel
Distributie: Vlad Wolf, Alexandru Dobinciuc, Adriana Gîrneţ, Alina Mândru, Adrian Marele, Ana Maria Chelaru, Claudia Chiraş, Andrei Onofrei, Anca Gutui, Cristina Rotariu, Roxana Durneac, Bogdan Cantauz, Mihaela Budău, Alex Iuraşcu, Alexandru Amargheoalei, Raluca Ştefan, George Grădinariu şi Luci Valacu

11 nov. 10

2010-11-11T20:33:00.002+02:00

Repetabila povară

2010-11-05T10:35:00.001+02:00

Repetabila povară - 1984

Când ninge mai mult de o zi, Poetul...

Când ninge mai mult de o zi se spune că Poetul plânge în cer.
Când ninge mai mult de o zi se spune că Poetul plânge și tace.
Pământul miroase a floare de măr
Și îngerul fața spre tine-și întoarce.

Și uită Poetul de cuvinte
Și uită copiii de casă și masă,
Când ninge mai mult de o zi este nuntă
Cu toate miresele și toți mirii acasă.

Când ninge mai mult de o zi,
Când tăcera aruncă pașii singuri în stradă,
Rătăcind printre fulgi, murmurând poezii
Un Poet se transformă într-un Om de zăpadă,

Când ninge mai mult de o zi,
Când ninge uitat, ca-ntr-un basm, ca-ntr-un cânt,
Se spune că Petul aruncă, plângând,
Toată pacea din cer pe pământ.

Sunt câteva versuri scrise în 1982, în noaptea de 28 spre 29 noiembrie, la lumina unei lanterne chioare în trenul dinspre Galați spre Suceava. Fusesem la Festivalul de poezie și muzică folk ”Baladele Dunării”. Cu o oră înainte de a primi din mâna lui Adrian Păunescu premiul revistei Flacăra pentru poazie aflasem că mi se născuse primul băiat. Andrei. Eram fericit că primisem acel premiu, eram nerăbdător să-mi văd copilul a cărei venire pe lume a făcut să descopăr, peste puține zile, Fotografia. Poemul era scris sub impresia celor două evenimente. A mâinii strânse de către Adrian Păunescu când mi-a înmânat premiul și a nerăbdării de a ajunge acasă.

Adrian Păunescu nu mai este printre noi. S-a dus într-un loc mai bun... În minte îmi vin tot câteva versuri. Din literatura rusă, traduse de către un alt om deosebit, care și el nu mai este printre noi, poetul, scriitorul și extraordinarul traducător din limba rusă Emil Iordache:

Tu ai văzut copaci tăiați cândva?
Din asta mi-am făcut o meserie.
Rășina lor pe mâini mi se scurgea,
Tăiam cu fiarăstrău-n carne vie.

Credeam că-s tânăr, că-s nemuritor,
Tăiam copaci din zori și până-n noapte,
Mă încălzeam trudit la focul lor
Și nu știam că foc înseamnă moarte.

Greșeala-aceasta o repetăm din nou,
Din zi în zi ni-i viața mai puțină
Și pomii plâng cu lacrimi de rășină
Lăsând în urma lor păreri de rău.

Doar dragostea mai poate loc să țină
Amarnicilor dinți de fierăstrău.

(Rasul Gamzatov - Tu ai văzut?)

Adrian Păunescu nu mai este printre noi. S-a dus într-un loc mai bun. Acolo de unde, împreună cu îngerul, să poată arunca spre pământ zăpada uitării.

De astăzi vine iarna!...

Câteva cuvinte

2010-11-03T20:21:00.003+02:00

Citesc că Adrian Păunescu se zbate între viață și moarte. Mai citesc cum o droaie de nenorociți care au pe creier doar un cipuleț cu ”ceausescu + comunism = nenorocire” înjură un om pe care probabil nu l-au cunoscut niciodată. Din a cărui Operă nu au citit vreun vers. Din nefericire părinții lor nu au mai apucat să le spună că el, Păunescu, a reprezentat partea frumoasă a tinereții lor, iar două dintre versurile lui poate singura declarație de dragoste făcută mamei atunci când i-au zămislit. Nu vreau să judec ce a făcut omul Păunescu de-a lungul vieții. Probabil că și bune și rele. Ca mai fiecare dintre noi. Prin anii 80, cu mult înainte de a se vorbi în România de Branduri, Adrian Păunescu era un Brand multi-media: Redactor șef la revista Flacăra, conducătorul Cenaclului Flacăra, realizator de emisiune la Radio, autor de cărți care se dădeau pe sub mână direct din Centrele de librării. În 1974, Repetabila povară a fost prima carte pe care i-am citit-o. Mai țineți minte? ”Cine are părinți, pe pământ, nu în gând, mai aude și-n somn ochii lumii plângând...”

De la această carte mi s-au declanșat neuronii de poet (ca la majoritatea românilor), de la Cenaclul Flacăra s-a trezit baladistul din mine. Ani de copilărie și tinerețe fantastici în care am împletit poezia cu muzica, în care am iubit cu disperare, în care am dăruit și m-am dăruit. Amintirile sunt multe și frumoase: peste 40 de premii la concursurile de poezie și muzică folk, poezii publicate în toate revistele de cultură ale vremii (inclusiv în Flacăra), oameni pe care i-am iubit și care acum nu mai sunt (Laurențiu Ulici, Teohar Mihadaș, Stelian Vasilescu, Lucian Valea...). În multe dintre aceste amintiri Adrian Păunescu își are locul lui...

Din nevoia de a avea câteva poze cu mutra mea am descoperit Fotografia. Rând pe rând poetul și folkistul au făcut loc Fotografului. O altă tinerețe. Fără bătrânețe. Nu știu cum va fi Viața... Cea a lui Adrian Păunescu este acum controversată, mânjită cu noroi. Ca a tuturor marilor oameni de cultură ai acestei țări. Face parte din gena noastră.

Imaginea este din octombrie anul trecut de la Festivalul de poezie Grigore Vieru de la Iași. De pe atunci boala îl chinuia. Sub braț are un tablou cu chipul lui Grigore, alt mare poet român cu care, probabil, se va întâlni curând.

Invitație la Vernisaj

2010-11-02T23:01:00.000+02:00

http://www.fotoiasi.net/

Vara trecută

2010-11-01T23:19:00.000+02:00

Cred că am îmbătrânit...

2010-10-31T23:21:00.001+02:00

N-am ce face și cetesc și io pe ici pe colo:
http://www.foto-magazin.ro/weblogap/archives/2010/10/aprecieri_relat.html#comments

Doi oameni pe care îi respect vorbesc despre ceva care-mi este străin. Chiar așa să arate ”fotografia”?... aș putea să dau 100 de contra argumente. Dar dacă două surse-ți spun că ești beat musai trebuie să te duci la culcare. Cred că am îmbătrânit!...

P.S. eu totuși cred că în ultimii ani Fotografia s-a cam schimbat, pe ici-pe colo prin părțile esențiale decât ce se scrie acolo. Da poate mă înșel eu. Mă duc la culcare.

Colorata

2010-10-31T21:39:00.000+02:00

Atunci când chiar nimic nu mai este de spus...

2010-10-30T23:38:00.000+03:00

Îmi place tare la Romanela. Se împlinesc 2 luni jumate de când muncesc moca... Acu am găsit unde să mă angajez, da mai durează fo 10 zile să se miște cei de la ITM (vai de mama lor câți au mai rămas după ce s-a făcut instrucție cu bampirii de la stat care sug sângele boborului), apoi încă câteva până la detașarea finală....

Îmi place tare la Romanela. Este Țara mea pe care muuuulți fotografi de cacao o tăvălesc prin noroi.

Fără titlu

2010-10-19T09:55:00.002+03:00

N-am fost niciodată un bun strateg. Un bun conducător de oști. Singurele ”bătălii” pe care le-am purtat au fost acelea pe tărâmul Fotografiei. Apărând o idee care am crezut eu, la un moment dat, că merită să fie apărată. Nu m-a pus nimeni să o fac. Nu m-a incitat nimeni. Așa am crezut de cuviință. De cele mai multe ori nu au fost luptele mele. Doar ideea de la care s-au pornit o aveam în mine. În sufletul meu. Fotografia mă mistuie. Poate mai mult decât ar trebui. Nu sunt un mare fotograf. Sunt doar o flacără care se stinge câte un pic la fiecare declanșare. Din 1983 mă învârt printre imagini. Simt că am amețit

Ieri, unul dintre puținii Prieteni pe care îi am spunea cu lehamite că nu știe ce va face. Că-i vine să se lase. Și el este un pătimaș. Iar față de mine este și un bun strateg. Și un bun luptător. Ne cunoaștem de vreo 15 luni. Alături de el miracolul numit Fotografie s-a împlinit, pentru mine, a doua oară. Ce mi-a spus este un semnal de alarmă. Gata cu luptele inutile. Cu săritul sifonului pe pereți. Este loc pentru toți. Și sunt prea bătrân să mai duc lupte într-un pahar cu apă.

Domnul din imagine este unul dintre marii Fotografi și Profesori din Iași. Ion Matei Agapi. De el se leagă destinul mai tuturor Fotografilor profesioniști ieșeni de astăzi. Am dat cu el de pământ acum câțiva ani când a expus, pentru prima dată după foarte multă vreme, 6 imagini scălâmbe. Îmi pare rău. Poate chiar nu știe să aleagă din cele peste 1.ooo.ooo de fotograme pe film pe care le are fișate și catalogate acasă. Dar ca profesor este extraordinar. Mi-aș dori și eu, la 75 de ani să umblu cu aparatul la gît și să am tonusul Domniei Sale.

Nu cred că mai sunt multe de spus. Doar că voi continua să ”ard”. Un Antrenor, mai bun sau mai prost, un om care iubește Fotografia și dorește să dea mai departe din experiența sa acelora care cred că are ceva de spus. Despre războaie? Singurul va fi de acum încolo cel cu ”tic-tac-ul” de la corason.

Ozo.

Agarici.. Paul Agarici

2010-10-17T14:45:00.000+03:00

Noaptea care a trecut l-am visat pe Profesorul Oprișor. Nu, nu vă chinuiți să dați cu tasta pe net după el. Nu există nimic care să-i amintească munca. A fost Secretarul și apoi Președintele Filialei ”Moldova” a Asociației Artiștilor Fotografi din România. Nu a fost un mare fotograf. Dar a fost un mare Boier (ceea ce pe vremea lui Ceașcă era ceva) și un mare Profesor de Fotografie. Pe mulți dintre cei care ”declanșau” la acea vreme (eu l-am cunoscut în 1985) i-a ajutat cu sfaturile lui, cu ”lecțiile” despre fotografie și viață pe care le împărtășea cu modestie celor care-i cereau o părere. Am mai scris pe aici și despre alți Boieri - Fotografi - Profesori pe care i-am cunoscut: deapre Eugen Iarovici, Sylviu Comănescu, Napoleon Frandin, Gheorghe Rizeanu, Nicu Dan Gelep, David Friedmann, Jozsef Marx, Gheorghe Lăzăroiu. Nu mai sunt printre noi, dar de la fiecare am ”furat” câte ceva. Fiecăruia îi datorez mai mult sau mai puțin în formarea mea ca iubitor de Fotografie iar atunci când s-a luat cineva, indiferent cine, de amintirea lor am sărit la beregată. Și o voi face mereu cât voi trăi. Indiferent de consecințe și cât de prieten sau dușman îmi este respectivul.

De câteva zile citesc pe net o polemică care nu-mi aparține și nici nu ar trebui să mă intereseze. Lumea fotografiei românești este plină de Orgolii. Peste tot pe unde se adună mai mult de doi fotografi bârfa e gata. Mai dăunăzi, un coleg recunoscut, la 65 de ani, ca unul dintre Patriarhii fotografiei românești se scărpina într-o prelegere (cam ambiguă și greu de urmărit) despre fotografie, ținută în fața a vreo 70 de oameni, despre un alt coleg care cică ar lua cerul dintr-o imagine și l-ar pune în alta și ar mai lua și vrăbii din alta punându-le să zboare invers și bineînțelea împotriva acelor de ceasornic ale soarelui... Păi văd că fotografia se împarte în două: în cei care știu photoshop și cei care nu. De ce să se supere cei din a doua categorie pe cei din prima? Numa pentru că nu-i poate pricepe sau pentru că nu le suportă ”gloria” (e trecătoare Neică. Acu e și acu s-a dus pe gârlă). Și se mai scărpina de un alt coleg că cică după 16 ani de muncă la Cooperație ”nu poate domne să predea fotografia la popor”. Da de ce să n-o poată preda? Că doar n-a făcut 16 ani traforaj artistic ci fotografie de studio. Oare chiar să nu fi acumulat nimic în această perioadă? Să nu aibă nimic de împărtășit? N-aș prea crede (și dacă există vreun curios îi pot aprofunda subiectul respectiv).

Acu este luat la țintă un alt Fotograf: ”Agarici..Paul Agarici”. Nu l-am cunoscut până acum. Dar am ceva amintiri: prin anii '80 în revista Flacăra, sub fotografii semnau două nume. Aurel Mihailopol și Paul Agarici. După '90 prin laboratorul lui au trecut majoritatea fotoreporterilor de azi din presa românească. O fi mult? O fi puțin? Cu mintea mea pătrată eu cred că e destul de mult. De câteva zile Dinu Lazăr îi publică pe blog niște ”fotopovești”. Oare de ce n-o fi făcut-o Paul Agarici singur? Tot mintea mea creață îmi spune că nu s-a acomodat foarte bine cu internetul. Sau, poate, nu are timp de pierdut pe câmpiile lui. Și-a pus experiența în slujba tinerilor care doresc să înțeleagă ce și cum se întâmplă pe ogoarele Fotografiei. Un Profesor nu te învață să devii genial. El îți dă doar niște noțiuni corecte, te ghidonează printre adevăr și minciună cât să-ți poți lua singur zborul, să-ți faci singurel propria scală de valori. Profesorul care se laudă că te face Artist este un dobitoc și un șmecher. Și culmea, tocmai cei care-și spun ”profesori” au sărit la beregata lui Paul Agarici. Mai întâi unul de pe la Târgoviște. Acu fo doi ani, când a pus dințișorul pe cărniță, doi dintre oamenii care l-au numit PROFESOR erau cei mai mari, mai blânzi și mai buni. Acum sunt cele mai mari canalii. Pe unde-i prinde îi înjură. Păi domn profesor, oare ce v-a făcut să vă schimbați părerea? Nu sunt tot aceiași oameni? Sau bătrânul Jack și păsărica tânără să vă fi rătăcit mințile? Și ca să fiu răutăcios: ce fel de profesor este acela a cărui operă este subțire cât o foaie de ceapă? Mai mult: care a ajuns la concluzia că nu poate câștiga din fotografie cât poate cheltui și că e mai bine să se întoarcă (și) la meseria inițială de constructor? (dacă veți dori, pot aprofunada și asta). Un alt fotograf care se ocupă de workshopuri pe la brașov și-a băgat-o și și-a scos-o și el pe seama lui Paul Agarici. Nici pe el nu-l cunosc la față. L-am remarcat acu ceva timp prin Foto Magazin. Făcea niște imagini care mi-au plăcut. Cu machete și photoshop din plin. Avea și o gură mare (ceea ce a bine) numai că o deschidea larg și când trebuia și când nu trebuia. Asta l-a făcut ca să se izoleze de Foto Magazin și să o ia pe cont propriu. Și-a creat un stil un pic mai aparte decât ceea ce se practică prin fotografia de la Romanela.Numai că mai sunt (îmi vin în minte vreo 7) destui care îl imită. Dintre cei care i-au fost elevi sau îi sunt prieteni. Oricum, oferta e limitată: săbii, halebarde, pistoale, mitraliere, scuturi, costume de epocă și zgârieturi pe poze. Oare să fie destul? Oare a te erija în profesor de fotografie înseamnă ca cei pe care-i înveți să te imite? Nu cred. Iar dacă tu nu reușești să-i faci să înțeleagă asta și te îmbeți cu apa chioară a prieteniei imediate e grav. Mâine se vor trezi unul câte unul și din cel mai mare și mai tare vei deveni uitare. S-au mai găsit câțiva să-și bage, pe blogul respectiv, organul, dând cu humă peste botul lui Paul Agarici. Un alt târgoviștean, cu diplomă de fotograf luată acu aproape un an de la aceeași școală unde este profesor colegul lui prieten cu Jack, s-a grăbit să lase posterității o ”privire critică” a Operei fotografice de studio a lui Paul Agarici. Omul este mai încet la conexiune. La studiou se ”pricepe” despre studiou a vorbit. Dacă te uiți atent la ce a dat netului din opera sa nemuritoare rămân doar imaginile făcute prin ”gaura de ac”. Nu știu dacă și-a dat seama mai demult că asta e menirea lui (că oricum, 99 din 100 de fotografi nu pricep ce e acolo), dar eu îl respect pentru ceea ce face ca ”stenopar”. Ca mare specialist dătător de păreri universal valabile, mai are de prășit (și asta o pot aprofunda. De fapt lui i-am și spus-o, pe scurt. Da s-a supărat!).

Prieteni, acu să o spun pe aia dreaptă: am bătut și eu saitul lui Paul Agarici. Nu vorbesc despre cum e făcut. Fiecare cum vrea la mușchi așa face. Vorbesc despre imaginile din el: e o varză mare acolo. Dar asta nu înseamnă că toate imaginile sunt de rahat. Dacă veți fi corecți cu voi, veți recunoaște din imaginile de acolo un mare FOTOREPORTER. Cu sângele de rigoare. Câți ați scos aparatul acum mai bine de 20 de ani când trăgeu turbații prin București? Da când bumbăceau minerii la intelectuali? Mai mult, câți ați dat o fugă pe la Tiraspol la cafteală? Știți, e la fel ca la o jurizare de fotografie. Dacă mie-mi place portretul înseamnă că tot ce nu ține de portret e musai prost? De aruncat la gunoi? Nu cred. Cred doar că toți cei care lucrăm cu oamenii, care ”formăm” Fotografi, ar trebui să nu judecăm omul după o mână de imagini aruncate pe net. Poate nu știe să-și facă uin sait. Poate nu știe să-și editeze imaginile ca ele să arate ca Sophia Loren când avea 20 de ani. Dar trebuie să-i acordăm circumstanța că poate fi un bun dascăl. Exemple sunt multe. Și, mai devreme sau mai târziu, la profesorul prost nu se va mai duce nimeni să învețe. Dacă stau și mă mai gândesc un pic, discuția asta cu cât de mare Profesor sau Fotograf este Paul Agarici a pornit de la o ”epistolă” a domniei sale despre unul dintre cei care fac cursuri de fotografie asumându-și competențe pe care nu le are și școli care nu se există. Se spune că minciuna are picioare scurte. Cred că profesorul care minte fotografia, va rămâne, repede, fără învățăcei. Și mai cred că profesorii care se ocupă de destinele fotografice ale unor învățăcei, oricare ar fi aceștia, ar trebui să aibă un discurs constructiv în ceea ce-i privește pe cei care le sunt ”concurenți”. Un discurs din care băgatul și scosul de organe să lipsească. Au mai făcut-o și alții acu ceva vreme. Țin minte că un fost Prieten din Craiova, acu ceva vreme, m-a porcăit la calup cu un alt Prieten cu ”poze colorate”... Da după 2 zile și-a scos dixtracția de pe blog. Nu se făcea ca elevii pe care-i păstorea să aibă o imagine altfel decât a unui Dascăl onest. Este loc pentru toată lumea. Oamenii care au spus ceva în Fotografia de dinainte de '89 îi numeri pe degetele de la mâini. Au o altă școală. Cea a bunului simț și a respectului față de Colegul de lângă ei. Le este greu să vă facă față vouă, celor tineri. Fizic, puterile s-au dus. Dealul pe care-l urcau acu 25 de ani în 3 minute, înainte de răsăritul soarelui, acum îl urcă într-o oră. Dar imaginea pe care o fac de acolo, din vârf, este cu mult mai vie decât ne-am dori noi, lupii tineri, să fie... La fel și Lecția lor despre Fotografie...

P.S. 1: Accept să mă înjurați pentru cele scrise, dar cu numele vostru și cu argumente.

P.S. 2: Imaginea, făcută astăzi la re-sfințirea Mănăstirii Golia din Iași nu are nici o legăturăcu ce am scris aici. N-am găsit altă poză.

P.S. 3. Nu mă consider și nu mă voi considera niciodată Profesor de Fotografie. Doar un Antrenor. Și-mi voi respecta mereu Colegii (și Opera lor) Fie Prieteni, fie Dușmani, deopotrivă.

Cică Pamflet cu poze

2010-10-10T01:13:00.000+03:00

Da taică, azi s-a întâmplat să fie la Iași a enșpea ediție a Festivalului ”Trandafir de la Moldova”. Până să-nceapă ploaia m-am ales cu imaginile de mai sus. Cu Fanfara de la Chetriș.

Acu stau și mă gândesc că și la ei e la fel ca la noi. Sau invers.

Adicătelea și noi, pozarii ar trebui să fim o echipă. Da asta e doar o iluzie (și s-a dus prima poză).

Și noi ca și ei avem un gornist fruntaș. De cele mai multe ori contează doar goarna, nu mecla cântărețului. Soloul lui e aplaudat de unii și huiduit de alții. El e un fel de Pavaroti al alămurilor reci (și s-a dus ș-a doua poză).

Alții chibițează pe la colțuri. Se bucură când gornistul o ia prin arătură, dau telefoane și promit 24 de beri. Ce li se mai umflă pipota a plăcere. Taică, orchestra asta e tot un fel de Cooperativă. Ba nu, e un SRL cu Cavaleri ai mesei cu trei colțuri. Cavaleri ai tristei figuri de ceară de la școala de diplome (și s-a dus ș-a treia poză care se cheamă ”Mârlanu de la tuba mare”)!...

P.S. ce-am scris mai sus cred că e un Pamflet. Prietenii știu de ce.

***

2010-10-01T23:15:00.001+03:00

Cel mai des mă găsiți pe www.fotoiasi.net

Parisul la picior

2010-09-23T23:28:00.003+03:00

Prietenilor mei, bagabonții anonimi...

Pănă și în Paris, pe stradă, cântă la nai. Chiar dacă l-a uitat acasă...

Am obosit. Așa se întâmplă mereu când pui ”dragostea” mai presus decât viața. A reușit să mă macine puțin. Nu e neputință, e doar o vremelnică renunțare. Cred că o pauză este bine venită...

Chien de Paris...

2010-09-21T23:49:00.000+03:00

Oracolul mincinos...

2010-09-21T16:36:00.004+03:00

Mărturisesc că intru destul de des pe blogul din Foto Magazin ținut de către domnul Pandele. De multe ori citesc acolo materiale interesante, unele documentate tehnic fără cusur, altele pline de savoare, altele pe care nu le înțeleg (cele în care marii fotografi ai României sunt catalogați după criterii care mie îmi scapă)... Numai că astăzi ceea ce a publicat domnia sa pe blogul personal mă lasă total în nedumerire în ceea ce privește partea cu Iașul. Să fie o scăpare? Da parcă-s prea multe... Cine știe... Deci:

1. Chiar dacă o spuneți în ”glumă”, este adevărat, Primăria ieșeană a redus către sfert bugetul alocat acțiunilor culturale. Numai că nu cred ca Dan Mititelu, în discuțiile pe care le-ați purtat, să vă fi promis că Primăria va suporta costurile expoziției de pe 5 octombrie. Dacă ați fi avut curiozitatea să ”răsfoiți” blogul Clubului Fotografilor de la instituția care vă va găzdui expoziția, ați fi remarcat că în partea dreaptă scrie cu litere groase că ”Nici o activitate a Clubului Fotografilor nu a fost şi nu este sprijinită financiar din exterior (direct sau indirect), nici de Primăria Municipiului Iaşi, nici de vreo persoană fizică sau juridică.”

Maii mult, domnul Nichita Danilov, directorul acestei instituți, care aparține de Primăria Iași, mi-a spus că vi se decontează drumul, masa și cazarea. Ceea ce tot e ceva, nu?

2. dl. S. Oprișor, despre care vorbiți și care are vernisajul expoziției peste două ore, se cheamă de fapt ONIȘOR. Și ați mai scris despre el cu ocazia premiilor ”Fotograful anului”.

3. Casa de Cultură Grigore Ursachi nu vă poate găzdui expoziția de pe 5 octombrie, pentru simplul motiv că nu există. Nici cea numită Grigore Ureche... Există în Parcul Copou doar Casa de Cultură Mihai Ursachi, denumită așa după numele unui nene care a fost unul dintre marii poeți din Romanela, născut în Coșula Botșenilor și care a trecut de ceva vreme la cele veșnice. Știu că fotografia fiind o treabă mai mult tehnică nu are nimic de-a face cu poezia. Nici măcar cu Poezia Privirii care este una de gang. Dar nici chiar așa, o glumă atât de gogonată...

4. Pe 5 octombrie vă veți putea întâlni cu amicul Dușa la Iași, poate într-o plimbare prin dulcele târg, poate la o cafea sau un pahar cu vin, poate la o discuție, dar este exclus ca eu să fac prezentările acolo (la Clubul Fotografilor). Nu ar fi elegant din partea mea să o fac pe-a amfitrionul la o manifestare organizată de către Casa de Cultură Mihai Ursachi din Parcul Copou și de către Clubul fotografilor. Este treaba și meritul lui Dan Mititelu pentru asta... (și asta o știți de prin primăvară de când m-ați întrebat dacă se face să expuneți pe un gard, după ce ați avut expoziții prin țări străine. Se face, peste orice interes sau dezinteres)

Cu drag, Ozo (pompierul de serviciu) cum bine spunea cineva.

P.S. intre timp domnul Pandele a facut a doua modificare pe blogul domniei sale, corectand, de aceasta data si numele gresite. Aferim!...

Paris 3 - fotografie de noapte (2)

2010-09-21T01:15:00.009+03:00

Serile 4 și 5 la Paris le-am petrecut la Luvru și Notre Damme:

Nouăzeci și opt dintr-o sută de fotografi abordează piramida din prima curte interioară a muzeului Luvru dinspre partea deschisă, a intrării în muzeu. Cum soarele asfințea invers și era și un cer care promitea să devină interesant iar omuleții care se ocupau de îngrijirea pavajului din fața intrării scoseseră de dimineață vreo trei basculante de dale și mai puseseră și niște garduri ca să nu se lovească vizitatorul grăbit la țurloaie, am decis să nu-mi calc nici eu colegii pe bătături și am ales partea cealaltă a stabilimentului. Numai că, din nou, focala lungă a obiectivului meu 24-105 mi-a creat probleme. Am dat înapoi cât s-a putut, oprindu-mi trotineta în peretele care desparte prima de a doua curte interioară și a ieșit ce vedeți și domniile voastre în primele două imagini. În ultima, ca să pot prinde piramida oglindită în totalitate în apă mi-ar fi trebuit un ă-hă-hă... n-am!...

În ultima seară colegii mei au preferat să meargă la Tour Eiffel să facă fotografiile de noapte. În ziua când am urcat respectivul stabiliment am obervat că în zona Trocadero (unde alți 99% dintre fotografii oaspeți clămpănesc din aparate) celebrele fântâni funcționau la un sfert din capacitate. Mai mult, grijuliii edili ai urbei, văzând că se apropie toamna, puseseră pe cracii dinspre respectiva esplanadă ai turnului niște ”chiloți” imenși de pânză, budigăi care-l făceau cam nașpa la pozat. Așa că în duminica în care am urcat aproape de cer am profitat cât am putut de lumina filtrată de nori pentru a face o fotografie taman din cealaltă parte, la concurență cu cele 7-8 cupluri japoneze aflate în luna de miere și ale cărora pozarii aferenți le făceau coloratele cum fac ai noștri în față la Palatul culturii. Adică din simbolul unde ar trebui ca mirii să spună nepoților arătându-le poza ”noi și Tour Eiffel” sau ”noi și Palatul culturii” se vede doar două mecle țepene și în spate un crac de fiar sau o bucată de zid.

Așa că am preferat să o tai la Notre Damme. Mi-am ales ca punct de stație partea din dreapta (sau stânga?) a podului Saint Michel, am crăcănat trepiedul fără să-i mai scot picioarele rahitice și l-am proptit cu tot cu aparat pe balustrada lată de piatră a podului, spre mirarea unui domn englez cu pardesiu în carouri și pipă între dinți care se tot minuna că-mi ies pozele clare. Am făcut prima imagine la 21,30, apoi am așteptat vreo 13 minute să apară un bampor pe cracul Senei, ca să-mi dea bine la poză. Au apărut două utilaje plutitoare, apoi s-a întunecat brusc și de tot. Între timp, chiar și cu cracii ne-lungiți, trepiedul meu trepida frumos în bătaia vântului. Așa că am mărit un pic ISO, la valoarea de 400, pentru a scurta timpul de expunere.

Imaginea asta este făcută tot de pe botul Tour Eiffel. Se vede tot cartierul La Defense. Nu știu de ce, dar îmi place. Are un mister aparte, dat de către clădirile abia zărite, abia conturate. Fiind duminică, în clădirile de birouri sunt foarte puține lumini aprinse. Dacă ar fi fost luni, geamurile clădirilor ar fi fost luminate în proporție mai mare. Nu voi ști niciodată care ar fi fost efectul...

Cam asta a fost, pe scurt, experiența mea în fotografia de noapte la Paris.

Paris 2 - fotografie de noapte (1)

2010-09-20T00:45:00.001+03:00

Ca orice Nineacă ajunsă la Paris cu aparatul de fotografiat în paporniță, musai să fac și ceva fotografii de noapte-amurg. Din cele șase seri petrecute pe pământul francez, împreună cu amicii mei prezenți în aventură (Alecsandra Drăgoi, Radu Aneculăesi și Ovidiu Diaconu), am petrecut cinci asfințituri cu aparatele pe trepiede (sau în mâini, acolo unde trepiedele s-au dovedit nefolositoare).

De la început mărturisesc la poporul cititor că am plecat ca bouleanul la Paris cu un trepied Cullmann, foarte compact și ușor (pe motiv de valiză), dar care s-a dovedit pe teren a fi prea mic și prea sensibil la greutatea Canonului EOS 7D și a obiectivelor din dotare. Și tot la Paris a plecat bouleanul având capătul de jos în materie de obiective la valoarea 24, adică 39,6 la captorul meu de 1,6. Puteam să iau obiectivul ăla nașpa de kit și mă descurcam onorabil. Da prostul rămâne prost și în ceasul al 12-lea...

Ar mai trebui stabilit ce și cum este cu fotografia de Travel. Ce facem când mergem într-un loc bătut și răs-bătut de catralioane de fotografi. Oricum ai da-o, imaginile vor semăna izbitor cu ale altor mii de fotografi care au trecut pe acolo. Ce mi-am propus eu în săptămâna petrecută la Paris? Doar să uit de rahatul numit Romanela. Să stau departe de boii care ne conduc și să fac câteva imagini pentru sufletul meu și, alte câteva pentru ”sufletul” unui calendar.

Prima seară, La Defense... Imagini ”clasice”, făcute de pe trepied, cu Grand Arche oglindindu-se în apa fântânii arteziene aflată pe la jumătatea esplanadei din Defense. A doua imagine este făcută cu un obiectiv Sigma 12-24, împrumutat câteva clipe de la Radu. Sunt imagini normale, făcute pe o vreme fără nici o adiere de vânt. În cea de a treia imagine se observă câteva mici unde de val în apă, făcute cu ajutorul unei monede. Piatră nu am găsit prin zonă.

Pentru cine vrea să vadă ora la care au fost făcute și condițiile tehnice, am lăsat exiful imaginilor.

Imagini făcute la crepuscul de la ultimul etaj al Tour Eiffel. Unul dintre colegii mei văzuse imaginile (asemănătoare cu 1 și 2) într-un album. Am ajuns pe la 18,30 în vârf. Și tot atunci am realizat că imaginile respective vor fi niște rateuri. Vântul puternic care bătea făcea imposibilă folosirea trepiedului. Datorită vibrațiilor, nu se putea sprijini aparatul sau obiectivul de grilajul de protecție. Neputând expune cu timp lung, automat fotografia pierde din spectaculozitate: străzile de o parte și de cealaltă a Senei fiind văduvite de dârele de lumină date de către farurile mașinilor în mișcare. Am făcut un compromis, crescând valoarea ISO la 1600 și expunând fracțiuni de timp cuprinse între 1/15 și 1/4 dintr-o secundă. Deasemenea, zgomotul de imagine a mai ”mâncat” puțin din contrastul fotografiei. Pentru mine a fost un rateu pe care l-am prevăzut și care, din păcate, a fost demonstrat.

Seara a treia. Imagini făcute de pe Pont de Neuilly la capătul dinspre Arcul de Triumf cât și la cel dinspre La Defense. Întrucât soarele apunea spre Defense, rezultând faptul că acea zonă se va întuneca mai târziu, am instalat trepiedele pe partea dinspre Arcul de Triumf. Am avut montat pe aparat un obiectiv 70-200, imaginile fiind făcute la focala de 200, adică 320 pe captorul meu 1,6. Pentru o imagine pe înalt, ar fi trebuit să montez dublorul de focală, operațiune la care am renunțat, pentru a nu se dezintegra trepiedul sub greutatea aparatului. Se poate observa la a doua imagine o încadrare diferită în partea stîngă față de prima fotografie, încadrare datorată unor panouri stradale mari aflate în cadru, panouri pe care la prima imagine le-am acoperit prin clonare cu frunzele copacilor. Spectaculoase sunt dârele colorate în galben sau roșu, date de farurile mașinilor care intrau sau ieșeau din tunel.

După câteva expuneri am schimbat locația, la celălalt capăt al tunelului, cale de aproximativ 300 de metri, spre Defense. În prim plan aveam o fântână arteziană (care se observă în prima imagine). Am urcat pe fântână și am făcut a doua imagine în care se văd luminile de la farurile mașinilor care intră sau ies din tunel, cât și, pe mijloc, liniile de metrou. A treia imagine am făcut-o cu obiectivul 50/1,8, obținând un joc interesant al prim-planului dat de către apă în dialog cu planurile date de către clădirile noi ale cartierului. Între prima și a cincea imagine este o diferență de 31 de minute (fiecare are exiful atașat).

Nu sunt imagini nemaivăzute. Le-au făcut și alți fotografi de mii de ori. Dar, îmi place să cred, pentru cei care vor citi aici, fiind puși într-o situație asemănătoare, greșelile mele îi vor ajuta să facă o fotografie corectă din punct de vedere tehnic, iar dacă va avea și un pic de suflet va fi ca un balsam pentru Fotograful anonim călător pe meridianele lumii. (Va urma)

Paris 1

2010-09-19T00:08:00.000+03:00

Prima dimineață la Paris. Jardin des Tuileries. Din toată magaoaia de parc ai dat peste mâinile astea fraiere. Acum ești bucuros că poți clănțăni la aparat, da de mâine or să te doară picioarele ca pe infanterist. Mamă ce-or să te mai doară. Bășici în talpă ai să faci de atâta mers pe jos și căscat gura la negroaice!... (va urma)

Pauză

2010-09-07T22:50:00.001+03:00

9 zile am închis,

plec cu gașca la

am zis!...

Pandele, acest Brucan al fotografiei românești...

2010-09-06T22:07:00.000+03:00

Că dl. arhitect Pandele Andrei l-a depășit de multă vreme pe celebrul Oracol din Dămăroaia stau mărturie ”etichetele” pe care domnia sa le pune fotografilor și fotografiei din România pe blogul din Foto-magazin. Cu mici excepții totul pute în fotografia românească. Fotografii români de dinainte de anii 90 au fost niște nenorociți aserviți puterii comuniste, cu operă de rahat, e.t.c, s.a.m.d. Marea majoritate a fotografilor români actuali sunt niște handicapați, ancorați încă în Epoca de aur, din care nu mai vor domne să se smulgă și pace. Doar câțiva, în frunte cu domnia sa, sunt cei mai buni, cei mai tari, cei mai feți-frumoși, nu fac pseudo fotografie și nici fotografie de gang. Cine vrea să afle mai multe amănunte are de studiat la blogul pe care cu onor etichetează.

Domnu Pandele, cum bine știți vă respect Munca și Opera fotografică. Din când în când mai vorbim la un telefon. În octombrie veți avea o expoziție la Iași și poate vom avea ocazia să ciocnim un pahar cu vin. V-o repet: de fiecare dată când vă veți lua de numele profesorului Lăzăroiu îmi va sări muștarul. Poate în trecut, pe la AAF, sau cine știe pe unde, să vă fi rămas dator. Poate ”v-a furat butelia” de sunteți așa de înverșunat pe amintirea lui. Dar indiferent, fotograf de gang sau pseudo fotograf cum l-ați etichetat, Domnia Sa a fost un om de o verticalitate și un bun simț pe care nu le veți atinge niciodată.

Săpânța street...

2010-09-06T08:31:00.000+03:00

Aprilie, anul acesta, Maică...

Dimineața unui pozar de gâze

2010-09-05T13:44:00.001+03:00

Care decurge cam așa: sună ceasul la 4,30, te uiți urât la el, te mai frăsui 5 minute, faci un duș cu apă așa-și-așa, moment în care constați că amigdalele-s cât oole la măgar, da asta e, te-mbraci cu haine mai grosuțe, nu te dai cu parfum că fug gâzele, baticu-n loc să-l pui pe cap îl legi la gât (e baticul norocos la fluturi), sari în adidași, mai faci o dată inventarul la geantă, te uiți cu părere de rău la berea rece din frigider, pui gluga de la hanorac pe cap și cobori în stradă la 5,15 unde te așteaptă Mirela cu Loganu roșu torcînd ca motanu. Bineînțeles că uiți monopiedul lângă ușă. Bun. La 5,30 în Podu Roș urcă Scăpărici și cu Radu, la 6 fără 10 suntem deja în coada lacului Ciurbești, pe dâmb, așteptând să răsară soarele.

În 15 minute se adună o gașcă de nori, așa că răsăritul se cam răsuflă. Cum spunea cineva, treaba cu răsăritul e o chestiune de noroc. Am verificat-o și eu de multe ori. Așa că ne luăm catrafusele și ne mutăm 250 de metri mai încolo la celebra locație cu gâze. Ochii cât cepele!... undeva, printre frunzele dese un fluture sau o gâză ne așteaptă, înțepeniți în roua dimineții, să îi pozăm.

- Ce flori frumoase - îmi zic eu în gând - ba nu, parcă e un fluture... sunt doi, strig eu - tot în gând...

La 20 de cm de-asupra solului. În fața tulpinii de floare unde sunt agățați un cârtițoi harnic a scos afară vreo 3 roabe de pământ, întinzându-l pe un metru pătrat de mal. Să mă duc pe partea ailaltă nu se poate. Un zid de scaieți și alte beldii îmi taie calea. Așa că mă-nchei la scurta de fâș și mă întind cuminte peste pământul proaspăt afânat și mustind de apă. Clanț, clanț, clanț... Deși sunt foarte sperioși, tăind-o (în mod normal) la orice zgomot sau schimbare de densitate a luminii, de astă dată am dat lovitura. Îndrăgostiții sunt în extaz. Din când în când unul mișcă dintr-un picior, celălalt răspunzându-i printr-o mișcare de antenă...

Afundându-mă bine în pământul scos de cârtițoi și completat de către roua dimineții cu apă fac diverse cadrări, doar-doar o ieși ceva. Fotomodelele stau cuminți. Extazul fluturimii lor e mai mare decât pericolul generat de către aparatul de fotografiat. Nici nu prea ar avea cum să miște. Roua le-a îngreunat aripile, prinzându-le ca într-un clește. Rup crenguța de care sunt atârnați pentru a o duce mai la lumină. Norii deja s-au risipit și soarele se ițește de după deal cu razele lui fermecate.

Folosesc un scaiete înalt drept stativ pentru crenguța cu fluturii. Mă învârt în jurul lor clănțănind din obturator. Apoi îi predau creativității colegilor mei. Perimetrul cu gâze are o lungime de vreo 350 de metri. Pe cei doi îndrăgostiți îi găsisem chiar la capătul lui. O iau agale cu ochii beliți în dreapta și-n stânga după alte gâze. Mai un fluture, mai o albină, mai o ploșniță, mai doi țânțari babani, îndrăgostiți și ei, de-a bușilea, unii mai sperioși, alții mai cooperanți, cracii pantalonilor sunt deja leoarcă, genunchii, coatele și burta pline de noroi, una peste alta a fost o partidă bunicică de gâze. Pe la 9,30 sun încetarea ostilităților și retragerea cu torțe spre căși...

În ciulinul de dimineață Romeo și Julieta în versiune fluturească își continuă idila. Mai fac trei poze apoi iau crenguța să-i schimb poziția. Mai spre soare. Brusc, flutureții își desprind cozile și își iau concomitent zborul. Spre soarele care le uscase aripile de roua dimineții și îi eliberase din menghina imobilității... Frumoasă ”poveste de dragoste” . Să fie și-un Shakespeare al fluturilor? Cine știe...

Bucuroși, urcăm în mașină și facem drumul îndărăt. Radu și Scăpărici la meci. Poli Iași are prima partidă acasă din noul campionat. În divizia B. Eu mă opresc la piața de gross. Vreau să pun murături!...

Gâzele mele de azi...

2010-09-04T23:57:00.001+03:00

Cum spuneam, de dimi devreme am tăiat-o iar după gâzoabe. Nu aveam mare speranță, da a ieșit și de data asta. Câteva ”fotomodele” ne așteptau răbdătoare. La Bucale Conu Dinu se trage cu tzacla. La Iași ne tragem cu fluturii. Asta e. Nu mai spun că și domnu Președinte Popescu e în delegație la Catalcioi. Pe malul Dunării. În interes de pescuit. La râmă cu țeasta neagră.

- Mușcă Năică? Mușcă? îl trezesc eu pe la 6 de dimineață.

- Mușcă bre. Țânțarii. M-au coșit.

Da domnilor, și anul acesta domnu Președinte Popescu va veni la Iași din expediție cu sarea neatinsă. Să o aibă pe la iarnă, la deszăpezire.

În rest e bine, ceea ce vă doresc și la Domniile voastre!...

Eo dimineață. Fotografie făcută de Mirela Cîmpeanu. Mulțumesc.

*

2010-09-04T16:53:00.001+03:00

Săptămâna trecută a plecat la stele Natalia Dănăilă. Fără munca ei Teatrul pentru Copii și Tineret ”Luceafărul” din Iași nu ar fi existat. Fără munca ei secția Arta Actorului Mânuitor de Păpuși și Marionete din cadrul Universității de Arte ”George Enescu” din Iași nu ar fi existat.

Un OM extraordinar, bun și blând, care a muncit până la epuizare.

Mi-a fost profesor de Antropologie teatrală. Am lucrat împreună câteva afișe. I-l dedic pe acesta, acolo sus unde, sigur, va monta spectacolul pentru îngeri.

Activitate:
- 1962-1966 - Secretar literar la Teatrul de păpuşi Iaşi
- 1966-1972 - Redactor Principal la Radio Iaşi (realizator de emisiuni "Teatru la microfon" şi "Actualitate teatrală")
- 1972-1992 - Director şi Regizor la Teatrul pentru Copii şi Tineret "Luceafărul" Iaşi
- 1977-1987 - se dedică promovării şi susţinerii unui proiect de mare anvergură, printr-o colaborare extinsă cu arhitecţi, constructori şi numeroşi iubitori de teatru din municipiul Iaşi: înălţarea unui nou şi modern edificiu destinat spectacolelor pentru copii şi tineret, azi - Teatrul "Luceafărul"
- 1990 - Fondator al specializării "Arta actorului mânuitor de păpuşi şi marionete" în cadrul Universităţii de Arte "G. Enescu" Iaşi
- Din 1990 - Profesor universitar în cadrul Universităţii de Arte "G. Enescu" Iaşi, la disciplinele Regie şi Antropologie - Teatru de păpuşi şi Marionete

Huo!

2010-09-03T23:33:00.005+03:00

Azi am tras două Huo-uri prelungi. Unul dimineață când am văzut că un amic a mărit prețul, de la 0,50 la 0,75 RON la eternul și fascinantul covrig... adică cum? 100 de grame de aluat (2 covrigi) 15 mii? Huo, prietene Fotograf. Nici la crâșmă nu-mi vând aluatul așa de scump. Huo!...

A doua oară am tras încă un Huo după ce plăvanii din echipa națională de fotbal-bambilici au făcut un glorios 1-1 cu Albania. Huo, nesimțiților!... Alo, nea Boc, vrei să faci ceva lovele la buget: desființează pe căcănarii care aleargă mingea pe maidanele patriei. Huo!...

P.S. dau un exemplar din viitorul album cu Iașul (dacă va apărea vreodată) la cine ghicește ce e treaba roșie pusă pe post de poză...

P.S. 2 ce poate să scrie un idiot de ziarist de la Gazeta Sporturilor:

”23:50

După egalul cu Albania, scor 1-1, "tricolorii" au primit totuşi o veste bună din Franţa, unde favorita la calificarea pentru Euro 2012 Franţa a cedat pe teren propriu cu 1-0 în faţa Belarusului. Francezii au fost ţinuţi în impas de bieloruşi timp de 86 de minute, pînă cînd Kislyak a reuşit să deschidă scorul pentru oaspeţi!”

cum puii mei au fost ținuți francezii în impas numai un bou poate ști. Huo!...

Respirări

2010-09-03T21:33:00.000+03:00

Mai cotrobăim puțin în cutia cu gâze. Deși am închis oficial sezonul, mâine pe la 5,30, împreună cu Radu, Scăpărici și Mirela mergem să vedem dacă au mai rămas pe acolo vreo una-două de o fotografie-trei...

Ferrari

2010-09-03T15:41:00.000+03:00

Aflat încă în perioadă de probe în Peninsulă, noul tip de Ferrari circulă deja pe străzile Iașului...

Priviri indiscrete

2010-09-03T00:15:00.000+03:00

”Vama” sub lumini de... soare 5

2010-09-02T00:33:00.002+03:00

Se spune că ”veștile bune circulă repede”. Văd că și cele proaste circulă... Și mai repede. Ce am scris despre dezamăgirea mea că nu am putut participa la acțiunile din Vamă era mai mult o constatare (amară) personală. Nu am dat nume, nu am arătat cu degetul, nu am acuzat. Am văzut astă seară aproape 1200 de imagini dintre cele vreo 5000 făcute de către colega mea Alecsandra Drăgoi la Workshopul ”Vama sub lumini de Oscar”. Nu ascund faptul că mi-aș fi dorit să fiu și eu acolo. Să dăruiesc și să primesc. Ce s-a făcut a fost extraordinar. Am zărit în imaginile Alecsandrei multe cunoștințe pe care mi-aș fi dorit să le reîntâlnesc. Au participat ”nume” pe care le urmăresc pe net. Mi-ar fi plăcut să le cunosc, la o bere. Este posibil să nu mă fi simțit confortabil printre atâția oameni tineri și entuziaști. Este posibil să mă fi simțit extraordinar. Era posibil. Rămâne doar acest ”este-era posibil”. Oricum, damblaua cu Vama mi-am făcut-o. Dintre cele 135 de declanșări v-am arătat câteva imagini. Bune-proaste... mă reprezintă. ”Interpretarea” culorii aparține sufletului meu. Niciodată nu voi mai face alb-negru. Ghindesc in color (vorba regretatului Jozsef Marx).

@ Cătălin: anul viitor voi fi prea bărtân ca să mai răspund la o asemenea provocare. Sufletul meu îți urează succes de pe acum”...

”Vama” sub lumini de... soare 4

2010-09-01T17:38:00.000+03:00

”Vama” sub lumini de... soare 3

2010-09-01T09:06:00.000+03:00

Mai sunt vreo 20 de imagini din Vamă care ar spune ceva. E un loc cu un potențial extraordinar. Oricum, sincer, acolo nu m-am gândit că voi cola câte două imagini într-o ”poveste”. Asta a ieșit acasă. A fost un antrenament reușit!...

”Vama” sub lumini de... soare 2

2010-09-01T00:08:00.000+03:00

”Vama” sub lumini de... soare

2010-08-31T19:14:00.000+03:00

N-am stat mult prin Vamă. Am pozat doar două ore într-o dimineață și una într-o dupăamiază. De fapt nici nu pot spune că am pozat. Doar m-am plimbat de la un capăt la celălalt al plajei...

”Vama” parțial albastră...

2010-08-31T14:03:00.000+03:00

”Vama” albastră... 2

2010-08-31T00:16:00.000+03:00

Al dracu' handicapat. Cât te-ai zbătut să te bagi ca musca-n curu calului în seamă pe lângă unul dintre organizatorii de la Stufstock. Ți se părea o idee nemaipomenită să faci o proiecție-două acolo de Diaporame. Mereu se punea problema că nu-s bani. Ai acceptat să mergi la Vama Veche pe banii tăi, să-ți plătești singur haleala. Doar cazarea să ți-o asigure. Nu era nici o problemă să stai cu unul dintre membrii echipei organizatoare în cameră. Ai spus că nu vrei nici un ban. Că o faci din ”dragoste pentru fotografie” (HUO, BOULE!...). Așteptai un telefon care nu mai venea. Apoi ai aflat că se vor face lucruri frumoase în Vamă. Cu ”lumini de Oscar”, cu multă lume bună. Ai așteptat în zadar telefonul care ar fi trebuit să te urce în trenul pentru Litoral, ai sperat până în ultima clipă la o bucurie care nu a mai venit.

Ai obosit Prietene. Degeaba te zbați. Intențiile bune nu servesc la nimic!

Te sărut cu inima!...

2010-08-30T18:53:00.000+03:00

Dacă puneam doar prima imagine, puțină lume și-ar fi dat seama despre cine vorbesc. Un Fotograf, un Diaporamist și un Prieten extraordinar își serbează astăzi ziua de naștere. Vasile 7 zile Dorolți. Din Baia Mare, Maramureș. Nu contează câți ani face. De când îl știu eu e la fel (acu are doar vreo 300 de grame în plus)!... Adică mereu cu o glumă în colțul gurii, mereu uitându-se cu ”drag” la cei de lângă el care trag cadru după cadru (el clămpăne la aparat doar de trei ori. Cele mai bune imagini... de...), mereu o gazdă extraordinară atunci când îi încalci teritoriul (și nu numai). Este greu de povestit despre Vasile ceea ce poți simți atunci când te afli lângă el. Dar ce simți este extraordinar. Ne leagă câteva ture de neuitat prin Padiș, prin Maramureș, pe la Îași. Fotografii memorabile găsiți pe blogul Domniei sale sau pe saitul de la 7 zile.

La mulți ani Vasile, să ai de la Cel de sus sănătate! Restul va veni de la sine. Te sărut cu inima!...