01.06.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 152

Ce aș putea spune despre copii? Îmi plac. Mi-aș dori... da voi avea în septembrie un nepoțel. Sau o nepoțică. De fapt, în multe momente mă simt și eu un copil. E drept, unul mai mare și mai rotunjor. Și asta chiar dacă acum trei zile, în tramvai, o domnișoară m-a întrebat dacă nu vreau să stau jos. Am zâmbit și, după vreo trei clipe a început să zâmbească și ea. Așa-mi trebuie dacă, vorba lui Florin, mi-am lăsat barba ca a lui Burebista... În fiecare dintre noi trăiește un copil. Nu cred că cineva își poate pierde vreodată copilul din suflet. La mulți ani!

31.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 151

Prin 1991, în București. Undeva pe Liscani, la vreo 30 de metri de fostul magazin București (parcă). Era o clădire ciudată, dărăpănată, cu niște uși (încă) masive de fier, cu o poartă monumentală (care da în Lipscani), cu etaj și beciuri boltite, cu bălării crescute anapoda. Cu ceva ani înainte am văzut un film care s-a turnat în locația respectivă (posibil al lui Dan Pița, nu mai știu)... De intrat se putea intra prin altă străduță, printre tablele unei porți... Fantastic spațiu de pozat. Am făcut-o de două ori, prima dată cu Cezar Amitroaiei și Daniel Minciună, actori ai Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani, a doua oară cu ei, îndrăgostiții (încă) din imagine. Au avut un spectacol extraordinar de pantomimă o lungă bucată de vreme, prin București și pe aiurea, apoi, cum altfel, drumurile s-au despărțit. Ca orice drumuri dintr-o dragoste care pare că va ține veșnic. De-ale viații...

Ea, Carmen Ungureanu din Botoșani, actriță, care dormea cu poza lui sub pernă (înainte de a fi și când doar visa să devie actriță), El, Dan Puric, actor... și restul cuvintelor sunt de prisos. Mă bucur, de fiecare dată când privesc imaginile făcute atunci că am fost (și încă mai sunt) contemporan cu ei și i-am privit în ochi!

Dusa pasăre fericirii, TINEREȚEA, 

30.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 150

Vara anului 1990, Ploiești. Podul Muzeului de Istorie (parcă), foto Florin Andreescu. Era în ziua vernisajului Salonului Foto Art, organizat de către David Friedmann în anii cu soț. În cei fără soț organiza Salonul ESEF. Cu ”franțuzoaica” venisem de-acasă... Florin doar a insistat să ne facă o fotografie pentru zilele ce vor veni. Au trecut de atunci 24 de ani. Imaginea are un aer de fotografie de epocă. O epocă a tinereții noastre în care iubeam, făceam fotografii, tocmai scăpasem de Comunism și, încă, nu știam ce ne așteaptă.

Dulcea pasăre a fericirii, tinerețea!

29.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 149

Deci... se adună ”trupa” dis de dimineață, urcat în mașini - direcția Bârnova (Tata Mihai) - se pregătește echipamentul și se face primul pas în iarba plină de rouă. La al treilea deja cei fără echipament adecvat sunt uzi, la al 15-lea și ceilalți! Merg la ”tufa cu omizi” pe care am văzut-o săptămâna trecută. Sunt doar trei. Pun neoprenul, iarba este destul de înaltă și nu mai am o poziție prea confortabilă. Merg pe firele de iarbă de parcă ar avea cursă de 100 de milimetri. Cea mai interesantă am pus-o pe FB aici. Normal că încerc mai multe încadrări și mai multe declanșări pe fiecare. Să vedem!

Omida care în drumul ei strânge picăturile de rouă în una mai mare (până aceasta devine mai grea decât poate suporta firul de iarbă și cade). În teren omida coboară. Urcând n-ar putea aduna boabele de rouă. Dar, pentru ca imaginea să fie mai spectaculoasă o întorc la 180 de grade. Acum omida urcă. La dimensiunea respectivă, omida are cam 1,5 cm, zona de claritate este de sub 1 milimetru. Am două variante: ori clarul pe ochi, ori pe picătura de rouă, caz în care se vede o parte din firul de iarbă mărit, ca de o lupă. Aleg a doua variantă.

Pe același ”fir” de claritate am și ochiul omizii și o picătură de rouă. O compoziție cu firul de iarbă împărțind planul imaginii în două părți, fiecare completate de elementele aflate în afara zonei de clar din fundal.

  

Din nou am întors cu 180 de grade imaginea, aceeași picătură de apă, mai mică aici, care reflectă corpul omizii. Un fir de iarbă (cel cu omida) împarte cadrul pe diagonală aproape în două părți, un altul, mai lat, completează compoziția.

Cum spuneam, cursa de 100 mm iarbă!  Sunt cam trei centimetri între cele două combatante. Nici dacă aș fi închis diafragma la maxim nu le aveam pe amândouă în zona de claritate. Așa că aleg un compromis... clarul între ele. Deși e aproape ratată, imaginea totuși este, cât de cât, ok. Se citește și are o grafică mulțumitoare dată de firele de iarbă unde au ”pista” cele două omizi.

Aici am rotit imaginea doar cu 90 de grade. Pare că omida s-a ridicat pe bobul de rouă și se uită după ceva. Firele de iarbă sunt un pic pe diagonală... un cadru interesant (spre panoramic)!

Partea de ”spic” a unui fir de iarbă, pe care și-a luat viteză un pui de ploșniță. De-asupra lui doi gândaci, în zonă de neclaritate, aflați pe alt fir de iarbă, completează cadrul. Compoziție pe diagonală... cu multe puncte hexagonale, în fapt picăturile de rouă aflate în zona de neclaritate în apropierea insectelor. Imaginea fiind în contra lumină, picăturile de rouă neclare se citesc foarte bine în cadru, faptul că nu apar perfect rotunde (cum sunt în realitate) fiind dat de închiderea diafragmei cu două trepte (5,6) față de deschiderea maximă (2,8).

 Cele două gâze din imaginea anterioară (care aveau și ele competiție), într-un moment de relaxare pe o frunză de 1,5 cm. 

 Doar o floare mică de ”nu mă uita”, în contrast cu o bucățică de frunză, și un boboc de la altă floare. În zona de neclaritate fire, frunze, rouă. Un cadru ca o dimineață de mai!

Un fragment dintr-o floare foarte ”păroasă”, plină de boabe mici de rouă. O minune a naturii peste care nu am putut să trec. Mică nu spune mare lucru. Mare este foarte spectaculoasă.

Cum am mai spus, acolo, la firul ierbii, sunt multe cadre minunate de fotografiat. Trebuie doar să le vezi și să poți opri pentru eternitate decupajul adecvat. Așa cum îți dictează sufletul, ochiul, mintea. Alegerea diafragmei, a zonei de profunzime, ține de o experiență a fiecăruia ca fotograf, ca iubitor de imagine, ca om care a văzut mii de fotografii și a uitat tot pe atâtea. Restul este doar o poveste pe care alții au scris-o, noi o scriem și, la rândul lor, o vor scrie alți și alți iubitori de Fotografie...

28.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 148

O imagine pe care puțini s-ar aștepta să o ”găsească”, să o ”vadă” să o ”fotografieze”. Totodată... o imagine simplă și de impact. ”Piscina”, să-i zicem. De fapt, ce este? O plantă mai mare, o ”beldie” cum se spune la țară, de pe câmp. Frunzele pornesc de pe tulpină, formând un fel de cornet, de pâlnie înfundată în care s-a strâns apa ploii de seara trecută și roua de dimineața asta. Câțiva țânțari i-au picat ”pradă”. Par că fac baie, așa cum sunt adunați la un loc. Nu a fost dificil să o văd, chiar dacă era la 10 cm de-asupra solului. Mai greu a fost să găsesc un unghi care să aibă numai verde în compoziție, să nu se vadă frunzele și pământul. Cred că a ieșit o imagine interesantă, un pic mai neobișnuită, pe care mă bucur să o împărtășesc cu voi!

Natura ne oferă imagini extraordinare. Noi trebuie doar să ne obișnuim să vedem tot ceea ce ne pune dinainte nouă, Fotografilor împătimiți...

27.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 147

Să continuăm cu imaginile care spun câte ceva. Categoria ”fotografie de stradă”, subdiviziunea ”căței”... În scumpa noastră Patrie e mai greu să faci acest gen de imagine. 95% dintre câinii pe care-i întâlnim zilnic sunt ai nimănui. Este o isterie întreagă în România cu privire la câini, de ani de zile (de dinainte de 89, când Ceaușescu a demolat orașele și i-a făcut pe orășeni din ”căsari” ”blocari” fericiți, câinii aferenți fiecărei curți devenind ”comunitari”) nimic nu se poate rezolva pe acest segment, deși se cheltuiesc milioane și iarăși milioane pe sterilizări fictive făcute de ”medici deștepți”, situația este scăpată de sub control. Doar presa isterizează poporul când un ”maidanez” atacă copii sau bătrâni, când ”tragedia” lovește. Este ca un blestem. Nicăieri pe unde am umblat în lumea asta nu am văzut situația de la noi. Ceilalți și-au rezolvat problemele, noi...

O imagine făcută în Bruges - Belgia. Ce am putea ”citi” în această fotografie? Are o ”poveste”?. Sigur că are: există în lumea asta oameni care-și tratează animalele de companie ca pe niște copii. Pe care i-au avut și au plecat spre alte zări sau pe care nu i-au avut și i-au înlocuit cu aceste ”suflete” necuvântătoare. Vă dați seama ce mișto ar face golanii dacă te-ar vedea în Romanela ieșind cu dulăul în cărucior de copil? Nici nu ar conta dacă ar avea o labă ruptă, dacă ar fi bătrân și n-ar mai putea merge... haiul ar fi garantat. La ei (la alții) se poate. Și nimeni nu spune nimic, nu se miră și nu face mișto. Au văzut că- fotografiez și s-au arătat mirați. Și mi-a fost, pentru o clipă rușine că am declanșat înspre ei. Este o lume pe care încă nu o înțelegem. Pentru că nu avem puterea și nici educația să o facem. Unii dintre noi. Oare câți?...

O imagine făcută în Delft - Olanda. Un om purtând în lesă doi câini. Numai că unul trăgea hăisa și celălalt ceala. Era o încântare să-l vezi pe bietul om cum se chinuia cu ei să-i facă să meargă în aceeași direcție. După vreo cinci minute de ”du-te vino” s-a dus la ei, la luat pe cel care trăgea hăisa și l-a pus pe direcția opusă. Mergeau de mai mare dragul cu urechile lor caraghioase măturând caldarâmul în aceeași direcție acum. După 100 de metri au repetat operațiunea de a o lua care-ncotro. I-a pus, liniștit, din nou pe direcție. La noi... câte șuturi ar fi luat bietele patrupede...

Tot prin Bruges. O imagine hazlie... Se pare, la prima ”citire” că domnul de pe bancă din stânga îl miroase sub coadă pe câinele alb și toflogos din mijlocul străzii. Este o iluzie. Între cei doi sunt câțiva metri buni. Sincer, este o imagine datorată întâmplării. În momentul declanșării, domnul de pe bancă începuse să se ridice, lucru pe care nu aveam cum să-l prevăd. A ieșit un cadru haios, semn că și ea, întâmplarea, face parte din arsenalul fotografului de stradă.

Pe mâine, Prieteni!

26.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 146

Undeva prin centrul Vienei... Un luptător antic (și de demult) victorios, într-un car de luptă. Într-o mână ține ceva care seamănă cu laurii, iar cu cealaltă strunește ditamai macaraua modernă. Normal că este o iluzie. Statuia luptătorului nu are nici o treabă cu macaraua. Nici n-ar avea cum. Doar fotograful a putut crea această poveste, așezându-se cu aparatul în așa fel încât să creeze iluzia. Doi centimetri mai la dreapta sau mai la stânga, mai înainte sau mai înapoi ar fi ieșit cu totul altceva. Am mai spus zilele trecute cât de mult contează ”unghiul” în fotografie, cât de important este să te așezi în locul potrivit și, combinat cu focala potrivită, să poți scrie o poveste. A ta. Pe lângă care ceilalți trec fără să o vadă, fără să o bănuie, fără să le pese că, în afară de a face poze explicative (”eu cu”... sau ”eu la”, se mai poate face și altceva. La fel de simplu, dar cu rezultate de zece, o sută, o mie de ori mai deosebite! 

25.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 145

Sunt oameni pe care-i simți aproape de sufletul tău și lângă care ți-ai dori să fie aproape mereu. Sunt oameni lângă care te regăsești, cu care-ți împarți pasiunea, cărora le împărtășești aspirațiile tale, visele tale, bunele, relele, lacrimile, zâmbetele. Sunt oameni cărora le spui simplu Prieteni.

La mulți ani, Florin, multe imagini inspirate, bucurie alături de familia ta frumoasă, puterea de a trece peste gustul amar al ”omenescului” din noi, pentru că tot ceea ce încearcă să te dărâme, să te destabilizeze, te face mai puternic și mai doritor de a deveni Învingător!

24.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 144

Toate cele trei imagini vorbesc despre ”unghiul” în fotografie. Adică de unde, din ce loc, din care parte alegi să declanșezi. Toate trei imaginile sunt făcute în Franța, acum mai mulți ani. Prima pe cheiul Senei în Paris, cea de a doua în Jardin de Tuilleries, iar cea de a treia la Versailles. Să nu credeți că sunt făcute cu cine știe ce aparat sofisticat, ci cu un Fuji nu mai știu cum. Plecasem în ”aventură” cu un amic spre Paris și într-o dimineață, într-un sătuc din Austria, unde dormisem peste noapte, uitasem, la hotel, rucsacul cu aparate (le-am recuperat intacte la întoarcere). Așa că am fost nevoit să pozez prin Paris cu aparatul de rezervă al colegului. Asta până i s-a terminat bateria. A doua zi!

Cine a fost prin Paris și a hălăduit pe cheiul Senei (partea centrală) știe că acesta se află mai jos decât străzile principale, circulate de mașini. De pe unul dintre trotuarele de acolo am făcut prima imagine, în jos, spre apă, surprinzând doi îndrăgostiți. Că la încadrare m-am ajutat și de stâlpul de iluminat (cu lampa aferentă) asta e o altă treabă și ține de imaginație. Sau de cultura aia vizuală de care am tot vorbit. Cea de a doua imagine... doamna îi tot explica domnului cu gesturi largi probabil visul de noaptea trecută. Fântâna avea vreo opt țâșnitori și a fost de ajuns să mă poziționez în unghiul ideal pentru a realiza o imagine amuzantă. Am avut și noroc, pentru că una vedeai pe LCD și alta fotografiai, întârzierea fiind de aproape jumătate de secundă. Dar mi-a ieșit. Cea de a treia, pe treptele care coboară spre grădina Palatului de la Versailles, un domn distins, cu haină de piele, contemplă peisajul. Iarăși m-am poziționat în spatele lui, am încadrat - jumătate domnul, jumătate perspectiva spre grădină și am avut norocul ca să nu fie prea multă lume în partea de jos, astfel încât grădina să se vadă în toată splendoarea ei.

Cum spuneam, unghiuri și unghiuri, alegeri și alegeri, imagini și fotografii!

23.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 143

Artistul, în scurta lui ”viață” de creație este asemenea unui licurici. Strălucește atâta timp cât vrem noi, ceilalți, să îl vedem!

Restul este poveste. Spusă cu patos sau cu patimă, dacă puteți deosebi nuanța. Despre sine Artistul povestește greu, voi sunteți cei care puteți da viață poveștii. Înainte de internet era ca-n Miorița, adică ”balada” artistului circula pe cale orală, din admirator în admirator, sau din detractor în detractor. Nimic nu-i nou sub soare. Acum, pe vremea internetului Artistul este mult mai vizibil. Are conturi pe toate rețelele de socializare (eh, nu chiar toate, unii), dar ca și înainte, unii îl laudă, alții îl înjură. Dar ce este în inima lui, câte renunțări și câte lacrimi mijite în colțul ochiului... numai el știe și nu vă va povesti niciodată despre ele. Important este să-l iubim noi, cei care ne regăsim în ceea ce face și ceea ce dă, spre bucurie, pentru ceilalți. Asta înseamnă că nu face degeaba umbră pământului!

Despre imaginea de mai sus? Mai nimic... umbra aceea care trece prin cadru și de care pare că mă feresc este, doar, un defect de la developarea filmului, când banda Corex (cine mai știe ce-i aia) s-a lipit de film în porțiunea respectivă!