26 - 2000, Familia

Anul 2000, Familia. O imagine la care țin foarte mult. Din ea ne privește Familia celui mai mare cobzar pe care l-a avut țara asta. Nu glumesc, Grigore Cheazim pe care l-am tot văzut cobzărind pe la televizor acu muuulți și mai mulți ani era dulce copil pe lângă Moș Costică Negel din Șupitca, sătuc aparținând de Coșula Botoșanilor. Imaginea este făcută în primăvara lui 2000 în fața căsuței lui Moș Costică. Era normal să pozeze îmbrăcat în costumul popular și cu cobza de producție proprie care suna Dumnezeește în mâinile lui. Alături îi stă soția, cei doi nepoți și dulăul mare și blând, de care era atât de mândru. Cobzarul Tarafului ”Datina” al Centrului Creației Populare din Botoșani, Taraf condus de violonistul Constantin Lupu, să-a stins acum vreo trei ani, ducând cu el în mormânt meșteșugul care l-a făcut celebru. Avea aproape optzeci de ani. A luat cobza în mână la vîrsta de șase ani. Tatăl său, violonist cunoscut și apreciat la toate petrecerile de pe valea Miletinului avea nevoie de ”acompaniament”. L-a găsit în mâinile copilului său. ”Pe vremea aceea nunțile țineau câte trei zile. Dormeam câteva ore pe noapte, apoi o luam de la capăt. Eu și cu tata. Eram chemați peste tot cale de vreo cincizeci de sate. Nu mai erau alții ca noi”, povestea Moș Negel celor care-l ascultau. ”La început aveam mâinile roșii de câte arcușuri luam peste ele de la tata când greșeam o notă. După vreo doi ani cobza nu mai avea secrete pentru mine”...
Vedetă de copil, cartea nu s-a prea prins de celebrul cobzar. Cât s-a chinuit Costică Lupu să-l învețe notele... Degeaba. Moșul punea privirea în pământ, așa, mai pe-o parte și pornea să bată cu pana pe strune. Avea ritmul în sânge. Și o ureche cum numai marilor instrumentiști populari le este dată. Avea niște ”bătăi” încrucișate de făcea să semene sunetul cobzei cu acela al unui țambal. Sunt sigur că ar fi fost în stare să cânte și muzică simfonică. Era un om blând, sfios, tăcut. A bătut, cu Taraful ”Datina”, cinci continente. De la Tokio la Buenos Aires. De la Paris la Chicago. De la Londra la Vladigostok. Peste tot muzica populară românească a răsunat mândră, la fel de mândră ca și virtuozii care îi dădeau viață. Din vechiul Taraf, doar vioara înțâi și contrabasul mai răsună astăzi. Cobza, fluierele, braciul și o altă vioară, toba, cântă acum printre stele...
Efectiv ridicau sălile-n picioare. Aplauzele răsunau zeci de minute. Parcă-l văd pe Moș Nigel, cu vocea lui de țârcovnic de strană cântând celebra ”Chiftilăreasă”:

”Păi di haleală di pileală esti berechet
și-mi mai trebui o trăsură și-un motociclet,
să mă plimb pe strada mari ca un Berechet,
mor fetili după mini, că-s băiat dăștept.

Tu copilâ bălăoară și cu ochi căprii,
ce te ții așa măreață, crezi că nu te știi?
mă-ta e croitoreasă, tac-tu sacajiu
și tu ești chiftilăreasă, strada Cișmigiu

Păi dau în stânga, dau în dreapta
buzunaru-i plin
și-mi mai trebui-o meserie
să beau numai vin.

Tu copilâ bălăoară, Lino Leană,
și cu ochi căprii,
ce te ții așa măreață, crezi că nu te știi?
mă-ta vinde crastaveți în piață, Lino Leană,
taică-tu e mort la București!”

Din toate călătoriile, povestea Moș Negel, amintirea cea mai pregnantă era frica de avion. Se ”magnetiza” bine cu samahoancă înainte de plecare. Dacă drumul era mai lung și se trezea, îl trăgea pe Costică Lupu de mânecă: ”Dom Costică, numa un minut să oprească, nu mai pot, vreau să cobor”. Țin minte că prin 1988, regretatul Gheorghe Jauca, Președinte pe atunci la Comitetul de Cultură, m-a trimis la București să iau de la Banca Națională niște bonuri valutare. Datina pleca în Germania Democrată. Cum aveam treabă pe la niște reviste, cu poeziile mele, am făcut și acest ”comision”. Pe la ora 17, în Gara de Nord așteptam trenul de la Boston cu Artiștii. Vine garnitura, coboară lumea, oamenii mei ioc. Abia pe la ultimul vagon i-am găsit. Mangă și cântând de răsuna jumătate de peron. Și cu vreo cincizeci de spectatori care nu se dădeau, nici ei, duși din vagon!...

Vernisajul de astă seară de la Ateneul Tătărași a fost emoționant. Toți Prietenii au fost alături de mine. Acelora care, de-a lungul anului care a trecut au participat cu imaginile lor la expozițiile organizate, prin bunăvoința Domnului Ștefan Toth, Președintele AAFR, le-am putut oferi tipăriturile Asociației Artiștilor Fotografi din România, în care se regăsesc ecourile muncii lor. Am făcut câteva planuri de viitor, am ciocnit un pahar cu vin. Am fost foarte emoționat. Le mulțumesc că au fost alături de mine. Le mulțumesc și celor care sunt mai departe de Iași, dar au ținut să-mi transmită gândurile lor de bine, Lavanei, din Israel, lui Florin, tocmai din Vietnam... Și, ieri am mai primit un telefon care m-a bucurat. De la Craiova, de la Nenea Boldir, ultimul Mohican al unei generații de excepție a Fotografiei Românești.
M-ați făcut fericit, Prieteni!...