duminică, 5 decembrie 2010

Invitație la vernisaj

Alături de Colegii mei Radu Aneculăesi, Ovidiu Diaconu, Alecsandra Drăgoi și Florin Macovei vă invităm joi, 9 decembrie, de la ora 18, la Galeriile de Artă Moldova Mall - parter din Iași să ne fiți alături la vernisajul Expoziției de Fotografie Paris

miercuri, 1 decembrie 2010

gângârliciu

Vine dintr-o iepocă când de la prim-secretar la directorul de uzină tremurau la vederea legitimației lui de mare ziarist fotoreporter. Dacă apăreai pe hârtie cu o moacă nașpa și trei cuvinte scrise în dodii dedesubt nu te mai spăla nici dracu toată viața ta de comunist convins cu cotizație la zi plătită pe carnetul roșu fără tricolor din dotare. Și la Scânteia dacă ți-o luai în buci mai aveai o scăpare. Dacă ți-o luai de la revista unde el, gângârliciu era responsabil cu apararele, nu...
Timpul a trecut, șmecheria gângârliciului, călită în grele lupte de clasă, a rămas fruntașă. Ba chiar s-a ascuțit. E domn profesor acum. Predă vânturi la fraieri...
Vremea l-a cam luat la vale. Pe domnul calculatorul nu l-a prea putut convinge să-i fie amantă, (cum naiba predai taică pozăreala la fraieri când nu știi de unde se setează apertura la computer???) așa că a dat niște leușteni pe la unul pe la altul să-i facă un sait cu producțiile all time, a mai rugat un pretin să-i găzduiască elucurbațiile pe blogul personal și de aici scandalul gata...
Dintr-o proastă și idioată solidaritate de breaslă, în timp ce golanii îi îndesau portofelul cu bunătăți, i-am luat apărarea. Nu-mi pare rău. Eu m-am fript, pe mine m-a usturat...
Constat că gângârliciu e și fudul. Dă lecții, face teste de inteligență, predă gramatica on line, trage vânturi cu miros de patriotism subțire... ce mai, un alt ales neînțeles (era să scriu neânțeles, ca gângârliciu) al neamului nostru de lăbari care se dau mari și tari...
De fapt, cred, din ce în ce mai indubitabil că gângârliciu nici nu există. E doar o scorneală a unui Amic Fotograf ca să-și crească traficul la bloagă...
În rest, numai de bine. Îmi cer iertare la toți care m-au înjurat când i-am luat apărarea lui gângârliciu. Am fost un Dobitoc!...

duminică, 14 noiembrie 2010

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Deșteptarea primăverii

 
un spectacol interesant la Ateneul Tătărași:

Deşteptarea primăverii

de Frank Wedekind (și nu cu ”g” cum ați scris pe sait, Nalfabeților. Inclusiv cei de la Iașul cultural)

Regie: Nucu Ionescu
Scenografie: Bogdan Teodorescu
Costume: Sebastian Cercel
Distributie:
Vlad Wolf, Alexandru Dobinciuc, Adriana Gîrneţ, Alina Mândru, Adrian Marele, Ana Maria Chelaru, Claudia Chiraş, Andrei Onofrei, Anca Gutui, Cristina Rotariu, Roxana Durneac, Bogdan Cantauz, Mihaela Budău, Alex Iuraşcu, Alexandru Amargheoalei, Raluca Ştefan, George Grădinariu şi Luci Valacu

vineri, 5 noiembrie 2010

Repetabila povară

Repetabila povară - 1984

Când ninge mai mult de o zi, Poetul...


Când ninge mai mult de o zi se spune că Poetul plânge în cer.
Când ninge mai mult de o zi se spune că Poetul plânge și tace.
Pământul miroase a floare de măr
Și îngerul fața spre tine-și întoarce.


Și uită Poetul de cuvinte
Și uită copiii de casă și masă,
Când ninge mai mult de o zi este nuntă
Cu toate miresele și toți mirii acasă.


Când ninge mai mult de o zi,
Când tăcera aruncă pașii singuri în stradă,
Rătăcind printre fulgi, murmurând poezii
Un Poet se transformă într-un Om de zăpadă,


Când ninge mai mult de o zi,
Când ninge uitat, ca-ntr-un basm, ca-ntr-un cânt,
Se spune că Petul aruncă, plângând,
Toată pacea din cer pe pământ.

Sunt câteva versuri scrise în 1982, în noaptea de 28 spre 29 noiembrie, la lumina unei lanterne chioare  în trenul dinspre Galați spre Suceava. Fusesem la Festivalul de poezie și muzică folk ”Baladele Dunării”. Cu o oră înainte de a primi din mâna lui Adrian Păunescu premiul revistei Flacăra pentru poazie aflasem că mi se născuse primul băiat. Andrei. Eram fericit că primisem acel premiu, eram nerăbdător să-mi văd copilul a cărei venire pe lume a făcut să descopăr, peste puține zile, Fotografia. Poemul era scris sub impresia celor două evenimente. A mâinii strânse de către Adrian Păunescu când mi-a înmânat premiul și a nerăbdării de a ajunge acasă.

Adrian Păunescu nu mai este printre noi. S-a dus într-un loc mai bun... În minte îmi vin tot câteva versuri. Din literatura rusă, traduse de către un alt om deosebit, care și el nu mai este printre noi, poetul, scriitorul și extraordinarul traducător din limba rusă Emil Iordache:

Tu ai văzut copaci tăiați cândva?
Din asta mi-am făcut o meserie.
Rășina lor pe mâini mi se scurgea,
Tăiam cu fiarăstrău-n carne vie.


Credeam că-s tânăr, că-s nemuritor,
Tăiam copaci din zori și până-n noapte,
Mă încălzeam trudit la focul lor
Și nu știam că foc înseamnă moarte.


Greșeala-aceasta o repetăm din nou,
Din zi în zi ni-i viața mai puțină
Și pomii plâng cu lacrimi de rășină
Lăsând în urma lor păreri de rău.


Doar dragostea mai poate loc să țină
Amarnicilor dinți de fierăstrău.


(Rasul Gamzatov - Tu ai văzut?)

Adrian Păunescu nu mai este printre noi. S-a dus într-un loc mai bun. Acolo de unde, împreună cu îngerul,  să poată arunca spre pământ zăpada uitării.
De astăzi vine iarna!...

miercuri, 3 noiembrie 2010

Câteva cuvinte

Citesc că Adrian Păunescu se zbate între viață și moarte. Mai citesc cum o droaie de nenorociți care au pe creier doar un cipuleț cu ”ceausescu + comunism = nenorocire” înjură un om pe care probabil nu l-au cunoscut niciodată. Din a cărui Operă nu au citit vreun vers. Din nefericire părinții lor nu au mai apucat să le spună că el, Păunescu, a reprezentat partea frumoasă a tinereții lor, iar două dintre versurile lui poate singura declarație de dragoste făcută mamei atunci când i-au zămislit. Nu vreau să judec ce a făcut omul Păunescu de-a lungul vieții. Probabil că și bune și rele. Ca mai fiecare dintre noi. Prin anii 80, cu mult înainte de a se vorbi în România de Branduri, Adrian Păunescu era un Brand multi-media: Redactor șef la revista Flacăra, conducătorul Cenaclului Flacăra, realizator de emisiune la Radio, autor de cărți care se dădeau pe sub mână direct din Centrele de librării. În 1974, Repetabila povară a fost prima carte pe care i-am citit-o. Mai țineți minte? ”Cine are părinți, pe pământ, nu în gând, mai aude și-n somn ochii lumii plângând...”
De la această carte mi s-au declanșat neuronii de poet (ca la majoritatea românilor), de la Cenaclul Flacăra s-a trezit baladistul din mine. Ani  de copilărie și tinerețe fantastici în care am împletit poezia cu muzica, în care am iubit cu disperare, în care am dăruit și m-am dăruit. Amintirile sunt multe și frumoase: peste 40 de premii la concursurile de poezie și muzică folk, poezii publicate în toate revistele de cultură ale vremii (inclusiv în Flacăra), oameni pe care i-am iubit și care acum nu mai sunt (Laurențiu Ulici, Teohar Mihadaș, Stelian Vasilescu, Lucian Valea...). În multe dintre aceste amintiri Adrian Păunescu își are locul lui...
Din nevoia de a avea câteva poze cu mutra mea am descoperit Fotografia. Rând pe rând poetul și folkistul au făcut loc Fotografului. O altă tinerețe. Fără bătrânețe. Nu știu cum va fi Viața... Cea a lui Adrian Păunescu este acum controversată, mânjită cu noroi. Ca a tuturor marilor oameni de cultură ai acestei țări. Face parte din gena noastră.

Imaginea este din octombrie anul trecut de la Festivalul de poezie Grigore Vieru de la Iași. De pe atunci boala îl chinuia. Sub braț are un tablou cu chipul lui Grigore, alt mare poet român cu care, probabil, se va întâlni curând.

duminică, 31 octombrie 2010

Cred că am îmbătrânit...

N-am ce face și cetesc și io pe ici pe colo:
http://www.foto-magazin.ro/weblogap/archives/2010/10/aprecieri_relat.html#comments

Doi oameni pe care îi respect vorbesc despre ceva care-mi este străin. Chiar așa să arate ”fotografia”?... aș putea să dau 100 de contra argumente. Dar dacă două surse-ți spun că ești beat musai trebuie să te duci la culcare. Cred că am îmbătrânit!...

P.S. eu totuși cred că în ultimii ani Fotografia s-a cam schimbat, pe ici-pe colo prin părțile esențiale decât ce se scrie acolo. Da poate mă înșel eu. Mă duc la culcare.

Colorata

sâmbătă, 30 octombrie 2010

Atunci când chiar nimic nu mai este de spus...

Îmi place tare la Romanela. Se împlinesc 2 luni jumate de când muncesc moca... Acu am găsit unde să mă angajez, da mai durează fo 10 zile să se miște cei de la ITM (vai de mama lor câți au mai rămas după ce s-a făcut instrucție cu bampirii de la stat care sug sângele boborului), apoi încă câteva până la detașarea finală....
Îmi place tare la Romanela. Este Țara mea pe care muuuulți fotografi de cacao o tăvălesc prin noroi.

marți, 19 octombrie 2010

Fără titlu

N-am fost niciodată un bun strateg. Un bun conducător de oști. Singurele ”bătălii” pe care le-am purtat au fost acelea pe tărâmul Fotografiei. Apărând o idee care am crezut eu, la un moment dat, că merită să fie apărată. Nu m-a pus nimeni să o fac. Nu m-a incitat nimeni. Așa am crezut  de cuviință. De cele mai multe ori nu au fost luptele mele. Doar ideea de la care s-au pornit o aveam în mine. În sufletul meu. Fotografia mă mistuie. Poate mai mult decât ar trebui. Nu sunt un mare fotograf. Sunt doar o flacără care se stinge câte un pic la fiecare declanșare. Din 1983 mă învârt printre imagini. Simt că am amețit

Ieri, unul dintre puținii Prieteni pe care îi am spunea cu lehamite că nu știe ce va face. Că-i vine să se lase. Și el este un pătimaș. Iar față de mine este și un bun strateg. Și un bun luptător. Ne cunoaștem de vreo 15 luni. Alături de el miracolul numit Fotografie s-a împlinit, pentru mine, a doua oară. Ce mi-a spus este un semnal de alarmă. Gata cu luptele inutile. Cu săritul sifonului pe pereți. Este loc pentru toți. Și sunt prea bătrân să mai duc lupte într-un pahar cu apă.

Domnul din imagine este unul dintre marii Fotografi și Profesori din Iași. Ion Matei Agapi. De el se leagă destinul mai tuturor Fotografilor profesioniști ieșeni de astăzi. Am dat cu el de pământ acum câțiva ani când a expus, pentru prima dată după foarte multă vreme, 6 imagini scălâmbe. Îmi pare rău. Poate chiar nu știe să aleagă din cele peste 1.ooo.ooo de fotograme pe film pe care le are fișate și catalogate acasă. Dar ca profesor este extraordinar. Mi-aș dori și eu, la 75 de ani să umblu cu aparatul la gît și să am tonusul Domniei Sale.

Nu cred că mai sunt multe de spus. Doar că voi continua să ”ard”. Un Antrenor, mai bun sau mai prost, un om care iubește Fotografia și dorește să dea mai departe din experiența sa acelora care cred că are ceva de spus. Despre războaie? Singurul va fi de acum încolo cel cu ”tic-tac-ul” de la corason.

Ozo.

duminică, 17 octombrie 2010

Agarici.. Paul Agarici

Noaptea care a trecut l-am visat pe Profesorul Oprișor. Nu, nu vă chinuiți să dați cu tasta pe net după el. Nu există nimic care să-i amintească munca. A fost Secretarul și apoi Președintele Filialei ”Moldova” a Asociației Artiștilor Fotografi din România. Nu a fost un mare fotograf. Dar a fost un mare Boier (ceea ce pe vremea lui Ceașcă era ceva) și un mare Profesor de Fotografie. Pe mulți dintre cei care ”declanșau” la acea vreme (eu l-am cunoscut în 1985) i-a ajutat cu sfaturile lui, cu ”lecțiile” despre fotografie și viață pe care le împărtășea cu modestie celor care-i cereau o părere. Am mai scris pe aici și despre alți Boieri - Fotografi - Profesori pe care i-am cunoscut: deapre Eugen Iarovici, Sylviu Comănescu, Napoleon Frandin, Gheorghe Rizeanu, Nicu Dan Gelep, David Friedmann, Jozsef Marx, Gheorghe Lăzăroiu. Nu mai sunt printre noi, dar de la fiecare am ”furat” câte ceva. Fiecăruia îi datorez mai mult sau mai puțin în formarea mea ca iubitor de Fotografie iar atunci când s-a luat cineva, indiferent cine, de amintirea lor am sărit la beregată. Și o voi face mereu cât voi trăi. Indiferent de consecințe și cât de prieten sau dușman îmi este respectivul.
De câteva zile citesc pe net o polemică care nu-mi aparține și nici nu ar trebui să mă intereseze. Lumea fotografiei românești este plină de Orgolii. Peste tot pe unde se adună mai mult de doi fotografi bârfa e gata. Mai dăunăzi, un coleg recunoscut, la 65 de ani, ca unul dintre Patriarhii fotografiei românești se scărpina într-o prelegere (cam ambiguă și greu de urmărit) despre fotografie, ținută în fața a vreo 70 de oameni, despre un alt coleg care cică ar lua cerul dintr-o imagine și l-ar pune în alta și ar mai lua și vrăbii din alta punându-le să zboare invers și bineînțelea împotriva acelor de ceasornic ale soarelui... Păi văd că fotografia se împarte în două: în cei care știu photoshop și cei care nu. De ce să se supere cei din a doua categorie pe cei din prima? Numa pentru că nu-i poate pricepe sau pentru că nu le suportă ”gloria” (e trecătoare Neică. Acu e și acu s-a dus pe gârlă). Și se mai scărpina de un alt coleg că cică după 16 ani de muncă la Cooperație ”nu poate domne să predea fotografia la popor”. Da de ce să n-o poată preda? Că doar n-a făcut 16 ani traforaj artistic ci fotografie de studio. Oare chiar să nu fi acumulat nimic în această perioadă? Să nu aibă nimic de împărtășit? N-aș prea crede (și dacă există vreun curios îi pot aprofunda subiectul respectiv).
Acu este luat la țintă un alt Fotograf: ”Agarici..Paul Agarici”. Nu l-am cunoscut până acum. Dar am ceva amintiri: prin anii '80 în revista Flacăra, sub fotografii semnau două nume. Aurel Mihailopol și Paul Agarici. După '90 prin laboratorul lui au trecut majoritatea fotoreporterilor de azi din presa românească. O fi mult? O fi puțin? Cu mintea mea pătrată eu cred că e destul de mult. De câteva zile Dinu Lazăr îi publică pe blog niște ”fotopovești”. Oare de ce n-o fi făcut-o Paul Agarici singur? Tot mintea mea creață îmi spune că nu s-a acomodat foarte bine cu internetul. Sau, poate, nu are timp de pierdut pe câmpiile lui. Și-a pus experiența în slujba tinerilor care doresc să înțeleagă ce și cum se întâmplă pe ogoarele Fotografiei. Un Profesor nu te învață să devii genial. El îți dă doar niște noțiuni corecte, te ghidonează printre adevăr și minciună cât să-ți poți lua singur zborul, să-ți faci singurel propria scală de valori. Profesorul care se laudă că te face Artist este un dobitoc și un șmecher. Și culmea, tocmai cei care-și spun ”profesori” au sărit la beregata lui Paul Agarici. Mai întâi unul de pe la Târgoviște. Acu fo doi ani, când a pus dințișorul pe cărniță, doi dintre oamenii care l-au numit PROFESOR erau cei mai mari, mai blânzi și mai buni. Acum sunt cele mai mari canalii. Pe unde-i prinde îi înjură. Păi domn profesor, oare ce v-a făcut să vă schimbați părerea? Nu sunt tot aceiași oameni? Sau bătrânul Jack și păsărica tânără să vă fi rătăcit mințile? Și ca să fiu răutăcios: ce fel de profesor este acela a cărui operă este subțire cât o foaie de ceapă? Mai mult: care a ajuns la concluzia că nu poate câștiga din fotografie cât poate cheltui și că e mai bine să se întoarcă (și) la meseria inițială de constructor? (dacă veți dori, pot aprofunada și asta). Un alt fotograf care se ocupă de workshopuri pe la brașov și-a băgat-o și și-a scos-o și el pe seama lui Paul Agarici. Nici pe el nu-l cunosc la față. L-am remarcat acu ceva timp prin Foto Magazin. Făcea niște imagini care mi-au plăcut. Cu machete și photoshop din plin. Avea și o gură mare (ceea ce a bine) numai că o deschidea larg și când trebuia și când nu trebuia. Asta l-a făcut ca să se izoleze de Foto Magazin și să o ia pe cont propriu. Și-a creat un stil un pic mai aparte decât ceea ce se practică prin fotografia de la Romanela.Numai că mai sunt (îmi vin în minte vreo 7) destui care îl imită. Dintre cei care i-au fost elevi sau îi sunt prieteni. Oricum, oferta e limitată: săbii, halebarde, pistoale, mitraliere, scuturi, costume de epocă și zgârieturi pe poze. Oare să fie destul? Oare a te erija în profesor de fotografie înseamnă ca cei pe care-i înveți să te imite? Nu cred. Iar dacă tu nu reușești să-i faci să înțeleagă asta și te îmbeți cu apa chioară a prieteniei imediate e grav. Mâine se vor trezi unul câte unul și din cel mai mare și mai tare vei deveni uitare. S-au mai găsit câțiva să-și bage, pe blogul respectiv, organul, dând cu humă peste botul lui Paul Agarici. Un alt târgoviștean, cu diplomă de fotograf luată acu aproape un an de la aceeași școală unde este profesor colegul lui prieten cu Jack, s-a grăbit să lase posterității o ”privire critică” a Operei fotografice de studio a lui Paul Agarici. Omul este mai încet la conexiune. La studiou se ”pricepe” despre studiou a vorbit. Dacă te uiți atent la ce a dat netului din opera sa nemuritoare rămân doar imaginile făcute prin ”gaura de ac”. Nu știu dacă și-a dat seama mai demult că asta e menirea lui (că oricum, 99 din 100 de fotografi nu pricep ce e acolo), dar eu îl respect pentru ceea ce face ca ”stenopar”. Ca mare specialist dătător de păreri universal valabile, mai are de prășit (și asta o pot aprofunda. De fapt lui i-am și spus-o, pe scurt. Da s-a supărat!).
Prieteni, acu să o spun pe aia dreaptă: am bătut și eu saitul lui Paul Agarici. Nu vorbesc despre cum e făcut. Fiecare cum vrea la mușchi așa face. Vorbesc despre imaginile din el: e o varză mare acolo. Dar asta nu înseamnă că toate imaginile sunt de rahat. Dacă veți fi corecți cu voi, veți recunoaște din imaginile de acolo un mare FOTOREPORTER. Cu sângele de rigoare. Câți ați scos aparatul acum mai bine de 20 de ani când trăgeu turbații prin București? Da când bumbăceau minerii la intelectuali? Mai mult, câți ați dat o fugă pe la Tiraspol la cafteală? Știți, e la fel ca la o jurizare de fotografie. Dacă mie-mi place portretul înseamnă că tot ce nu ține de portret e musai prost? De aruncat la gunoi? Nu cred. Cred doar că toți cei care lucrăm cu oamenii, care ”formăm” Fotografi, ar trebui să nu judecăm omul după o mână de imagini aruncate pe net. Poate nu știe să-și facă uin sait. Poate nu știe să-și editeze imaginile ca ele să arate ca Sophia Loren când avea 20 de ani. Dar trebuie să-i acordăm circumstanța că poate fi un bun dascăl. Exemple sunt multe. Și, mai devreme sau mai târziu, la profesorul prost nu se va mai duce nimeni să învețe. Dacă stau și mă mai gândesc un pic, discuția asta cu cât de mare Profesor sau Fotograf este Paul Agarici a pornit de la o ”epistolă” a domniei sale despre unul dintre cei care fac cursuri de fotografie asumându-și competențe pe care nu le are și școli care nu se există. Se spune că minciuna are picioare scurte. Cred că profesorul care minte fotografia, va rămâne, repede, fără învățăcei. Și mai cred că profesorii care se ocupă de destinele fotografice ale unor învățăcei, oricare ar fi aceștia, ar trebui să aibă un discurs constructiv în ceea ce-i privește pe cei care le sunt ”concurenți”. Un discurs din care băgatul și scosul de organe să lipsească. Au mai făcut-o și alții acu ceva vreme. Țin minte că un fost Prieten din Craiova, acu ceva vreme, m-a porcăit la calup cu un alt Prieten cu ”poze colorate”... Da după 2 zile și-a scos dixtracția de pe blog. Nu se făcea ca elevii pe care-i păstorea să aibă o imagine altfel decât a unui Dascăl onest. Este loc pentru toată lumea. Oamenii care au spus ceva în Fotografia de dinainte de '89 îi numeri pe degetele de la mâini. Au o altă școală. Cea a bunului simț și a respectului față de Colegul de lângă ei. Le este greu să vă facă față vouă, celor tineri. Fizic, puterile s-au dus. Dealul pe care-l urcau acu 25 de ani în 3 minute, înainte de răsăritul soarelui, acum îl urcă într-o oră. Dar imaginea pe care o fac de acolo, din vârf, este cu mult mai vie decât ne-am dori noi, lupii tineri,  să fie... La fel și Lecția lor despre Fotografie...

P.S. 1: Accept să mă înjurați pentru cele scrise, dar cu numele vostru și cu argumente.
P.S. 2: Imaginea, făcută astăzi la re-sfințirea Mănăstirii Golia din Iași nu are nici o legăturăcu ce am scris aici. N-am găsit altă poză.
P.S. 3. Nu mă consider și nu mă voi considera niciodată Profesor de Fotografie. Doar un Antrenor. Și-mi voi respecta mereu Colegii (și Opera lor) Fie Prieteni, fie Dușmani, deopotrivă.

duminică, 10 octombrie 2010

Cică Pamflet cu poze

Da taică, azi s-a întâmplat să fie la Iași a enșpea ediție a Festivalului ”Trandafir de la Moldova”. Până să-nceapă ploaia m-am ales cu imaginile de mai sus. Cu Fanfara de la Chetriș.
Acu stau și mă gândesc că și la ei e la fel ca la noi. Sau invers. 
Adicătelea și noi, pozarii ar trebui să fim o echipă. Da asta e doar o iluzie (și s-a dus prima poză).
Și noi ca și ei avem un gornist fruntaș. De cele mai multe ori contează doar goarna, nu mecla cântărețului. Soloul lui e aplaudat de unii și huiduit de alții. El e un fel de Pavaroti al alămurilor reci (și s-a dus ș-a doua poză).
Alții chibițează pe la colțuri. Se bucură când gornistul o ia prin arătură, dau telefoane și promit 24 de beri. Ce li se mai umflă pipota a plăcere. Taică, orchestra asta e tot un fel de Cooperativă. Ba nu, e un SRL cu Cavaleri ai mesei cu trei colțuri. Cavaleri ai tristei figuri de ceară de la școala de diplome (și s-a dus ș-a treia poză care se cheamă ”Mârlanu de la tuba mare”)!...
P.S. ce-am scris mai sus cred că e un Pamflet. Prietenii știu de ce.

joi, 23 septembrie 2010

Parisul la picior

Prietenilor mei, bagabonții anonimi...

Pănă și în Paris, pe stradă, cântă la nai. Chiar dacă l-a uitat acasă...

Am obosit. Așa se întâmplă mereu când pui ”dragostea” mai presus decât viața. A reușit să mă macine puțin. Nu e neputință, e doar o vremelnică renunțare. Cred că o pauză este bine venită...

marți, 21 septembrie 2010

Chien de Paris...

Oracolul mincinos...

Mărturisesc că intru destul de des pe blogul din Foto Magazin ținut de către domnul Pandele. De multe ori citesc acolo materiale interesante, unele documentate tehnic fără cusur, altele pline de savoare, altele pe care nu le înțeleg (cele în care marii fotografi ai României sunt catalogați după criterii care mie îmi scapă)... Numai că astăzi ceea ce a publicat domnia sa pe blogul personal mă lasă total în nedumerire în ceea ce privește partea cu Iașul. Să fie o scăpare? Da parcă-s prea multe... Cine știe... Deci:
1. Chiar dacă o spuneți în ”glumă”, este adevărat, Primăria ieșeană a redus către sfert bugetul alocat acțiunilor culturale. Numai că nu cred ca Dan Mititelu, în discuțiile pe care le-ați purtat, să vă fi promis că Primăria va suporta costurile expoziției de pe 5 octombrie. Dacă ați fi avut curiozitatea să ”răsfoiți” blogul Clubului Fotografilor de la instituția care vă va găzdui expoziția, ați fi remarcat că în partea dreaptă scrie cu litere groase că ”Nici o activitate a Clubului Fotografilor nu a fost şi nu este sprijinită financiar din exterior (direct sau indirect), nici de Primăria Municipiului Iaşi, nici de vreo persoană fizică sau juridică.”
Maii mult, domnul Nichita Danilov, directorul acestei instituți, care aparține de Primăria Iași, mi-a spus că vi se decontează drumul, masa și cazarea. Ceea ce tot e ceva, nu?
2. dl. S. Oprișor, despre care vorbiți și care are vernisajul expoziției peste două ore, se cheamă de fapt ONIȘOR. Și ați mai scris despre el cu ocazia premiilor ”Fotograful anului”.
3. Casa de Cultură Grigore Ursachi nu vă poate găzdui expoziția de pe 5 octombrie, pentru simplul motiv că nu există. Nici cea numită Grigore Ureche... Există în Parcul Copou doar Casa de Cultură Mihai Ursachi, denumită așa după numele unui nene care a fost unul dintre marii poeți din Romanela, născut în Coșula Botșenilor și care a trecut de ceva vreme la cele veșnice. Știu că fotografia fiind o treabă mai mult tehnică nu are nimic de-a face cu poezia. Nici măcar cu Poezia Privirii care este una de gang. Dar nici chiar așa, o glumă atât de gogonată...
4. Pe 5 octombrie vă veți putea întâlni cu amicul Dușa la Iași, poate într-o plimbare prin dulcele târg, poate la o cafea sau un pahar cu vin, poate la o discuție, dar este exclus ca eu să fac prezentările acolo (la Clubul Fotografilor). Nu ar fi elegant din partea mea să o fac pe-a amfitrionul la o manifestare organizată de către Casa de Cultură Mihai Ursachi din Parcul Copou și de către Clubul fotografilor. Este treaba și meritul lui Dan Mititelu pentru asta... (și asta o știți de prin primăvară de când m-ați întrebat dacă se face să expuneți pe un gard, după ce ați avut expoziții prin țări străine. Se face, peste orice interes sau dezinteres)

Cu drag, Ozo (pompierul de serviciu) cum bine spunea cineva.

P.S. intre timp domnul Pandele a facut a doua modificare pe blogul domniei sale, corectand, de aceasta data si numele gresite. Aferim!...

Paris 3 - fotografie de noapte (2)

Serile 4 și 5 la Paris le-am petrecut la Luvru și Notre Damme:

Nouăzeci și opt dintr-o sută de fotografi abordează piramida din prima curte interioară a muzeului Luvru dinspre partea deschisă, a intrării în muzeu. Cum soarele asfințea invers și era și un cer care promitea să devină interesant iar omuleții care se ocupau de îngrijirea pavajului din fața intrării scoseseră de dimineață vreo trei basculante de dale și mai puseseră și niște garduri ca să nu se lovească vizitatorul grăbit la țurloaie, am decis să nu-mi calc nici eu colegii pe bătături și am ales partea cealaltă a stabilimentului. Numai că, din nou, focala lungă a obiectivului meu 24-105 mi-a creat probleme. Am dat înapoi cât s-a putut, oprindu-mi trotineta în peretele care desparte prima de a doua curte interioară și a ieșit ce vedeți și domniile voastre în primele două imagini.  În ultima, ca să pot prinde piramida oglindită în totalitate în apă mi-ar fi trebuit un ă-hă-hă... n-am!...


În ultima seară colegii mei au preferat să meargă la Tour Eiffel să facă fotografiile de noapte. În ziua când am urcat respectivul stabiliment am obervat că în zona Trocadero (unde alți 99% dintre fotografii oaspeți clămpănesc din aparate) celebrele fântâni funcționau la un sfert din capacitate. Mai mult, grijuliii edili ai urbei, văzând că se apropie toamna, puseseră pe cracii dinspre respectiva esplanadă ai turnului niște ”chiloți” imenși de pânză, budigăi care-l făceau cam nașpa la pozat. Așa că în duminica în care am urcat aproape de cer am profitat cât am putut de lumina filtrată de nori pentru a face o fotografie taman din cealaltă parte, la concurență cu cele 7-8 cupluri japoneze aflate în luna de miere și ale cărora pozarii aferenți le făceau coloratele cum fac ai noștri în față la Palatul culturii. Adică din simbolul unde ar trebui ca mirii să spună nepoților arătându-le poza ”noi și Tour Eiffel” sau ”noi și Palatul culturii” se vede doar două mecle țepene și în spate un crac de fiar sau o bucată de zid.
Așa că am preferat să o tai la Notre Damme. Mi-am ales ca punct de stație partea din dreapta (sau stânga?) a podului Saint Michel, am crăcănat trepiedul fără să-i mai scot picioarele rahitice și l-am proptit cu tot cu aparat pe balustrada lată de piatră a podului, spre mirarea unui domn englez cu pardesiu în carouri și pipă între dinți care se tot minuna că-mi ies pozele clare. Am făcut prima imagine la 21,30, apoi am așteptat vreo 13 minute să apară un bampor pe cracul Senei, ca să-mi dea bine la poză. Au apărut două utilaje plutitoare, apoi s-a întunecat brusc și de tot. Între timp, chiar și cu cracii ne-lungiți, trepiedul meu trepida frumos în bătaia vântului. Așa că am mărit un pic ISO, la valoarea de 400, pentru a scurta timpul de expunere.

Imaginea asta este făcută tot de pe botul Tour Eiffel. Se vede tot cartierul La Defense. Nu știu de ce, dar îmi place. Are un mister aparte, dat de către clădirile abia zărite, abia conturate. Fiind duminică, în clădirile de birouri sunt foarte puține lumini aprinse. Dacă ar fi fost luni, geamurile clădirilor ar fi fost luminate în proporție mai mare. Nu voi ști niciodată care ar fi fost efectul...

Cam asta a fost, pe scurt, experiența mea în fotografia de noapte la Paris.

luni, 20 septembrie 2010

Paris 2 - fotografie de noapte (1)

Ca orice Nineacă ajunsă la Paris cu aparatul de fotografiat în paporniță, musai să fac și ceva fotografii de noapte-amurg. Din cele șase seri petrecute pe pământul francez, împreună cu amicii mei prezenți în aventură (Alecsandra Drăgoi, Radu Aneculăesi și Ovidiu Diaconu), am petrecut cinci asfințituri cu aparatele pe trepiede (sau în mâini, acolo unde trepiedele s-au dovedit nefolositoare).
De la început mărturisesc la poporul cititor că am plecat ca bouleanul la Paris cu un trepied Cullmann, foarte compact și ușor (pe motiv de valiză), dar care s-a dovedit pe teren a fi prea mic și prea sensibil la greutatea Canonului  EOS 7D și a obiectivelor din dotare. Și tot la Paris a plecat bouleanul având capătul de jos în materie de obiective la valoarea 24, adică 39,6 la captorul meu de 1,6. Puteam să iau obiectivul ăla nașpa de kit și mă descurcam onorabil. Da prostul rămâne prost și în ceasul al 12-lea...
Ar mai trebui stabilit ce și cum este cu fotografia de Travel. Ce facem când mergem într-un loc bătut și răs-bătut de catralioane de fotografi. Oricum ai da-o, imaginile vor semăna izbitor cu ale altor mii de fotografi care au trecut pe acolo. Ce mi-am propus eu în săptămâna petrecută la Paris? Doar să uit de rahatul numit Romanela. Să stau departe de boii care ne conduc și să fac câteva imagini pentru sufletul meu și, alte câteva pentru ”sufletul” unui calendar.


Prima seară, La Defense... Imagini ”clasice”, făcute de pe trepied, cu Grand Arche oglindindu-se în apa fântânii arteziene aflată pe la jumătatea esplanadei din Defense. A doua imagine este făcută cu un obiectiv Sigma 12-24, împrumutat câteva clipe de la Radu. Sunt imagini normale, făcute pe o vreme fără nici o adiere de vânt. În cea de a treia imagine se observă câteva mici unde de val în apă, făcute cu ajutorul unei monede. Piatră nu am găsit prin zonă.
Pentru cine vrea să vadă ora la care au fost făcute și condițiile tehnice, am lăsat exiful imaginilor.


Imagini făcute la crepuscul de la ultimul etaj al Tour Eiffel. Unul dintre colegii mei văzuse imaginile (asemănătoare cu 1 și 2) într-un album. Am ajuns pe la 18,30 în vârf. Și tot atunci am realizat că imaginile respective vor fi niște rateuri. Vântul puternic care bătea făcea imposibilă folosirea trepiedului. Datorită vibrațiilor, nu se putea sprijini aparatul sau obiectivul de grilajul de protecție. Neputând expune cu timp lung, automat fotografia pierde din spectaculozitate: străzile de o parte și de cealaltă a Senei fiind văduvite de dârele de lumină date de către farurile mașinilor în mișcare. Am făcut un compromis, crescând valoarea ISO la 1600 și expunând fracțiuni de timp cuprinse între 1/15 și 1/4 dintr-o secundă. Deasemenea, zgomotul de imagine a mai ”mâncat” puțin din contrastul fotografiei. Pentru mine a fost un rateu pe care l-am prevăzut și care, din păcate, a fost demonstrat.

Seara a treia. Imagini făcute de pe Pont de Neuilly la capătul dinspre Arcul de Triumf cât și la cel dinspre La Defense. Întrucât soarele apunea spre Defense, rezultând faptul că acea zonă se va întuneca mai târziu, am instalat trepiedele pe partea dinspre Arcul de Triumf. Am avut montat pe aparat un obiectiv 70-200, imaginile fiind făcute la focala de 200, adică 320 pe captorul meu 1,6. Pentru o imagine pe înalt, ar fi trebuit să montez dublorul de focală, operațiune la care am renunțat, pentru a nu se dezintegra trepiedul sub greutatea aparatului. Se poate observa la a doua imagine o încadrare diferită în partea stîngă față de prima fotografie, încadrare datorată unor panouri stradale mari aflate în cadru, panouri pe care la prima imagine le-am acoperit prin clonare cu frunzele copacilor. Spectaculoase sunt dârele colorate în galben sau roșu, date de farurile mașinilor care intrau sau ieșeau din tunel.
După câteva expuneri am schimbat locația, la celălalt capăt al tunelului, cale de aproximativ 300 de metri, spre Defense. În prim plan aveam o fântână arteziană (care se observă în prima imagine). Am urcat pe fântână și am făcut a doua imagine în care se văd luminile de la farurile mașinilor care intră sau ies din tunel, cât și, pe mijloc, liniile de metrou. A treia imagine am făcut-o cu obiectivul 50/1,8, obținând un joc interesant al prim-planului dat de către apă în dialog cu planurile date de către clădirile noi ale cartierului. Între prima și a cincea imagine este o diferență de 31 de minute (fiecare are exiful atașat).

Nu sunt imagini nemaivăzute. Le-au făcut și alți fotografi de mii de ori. Dar, îmi place să cred, pentru cei care vor citi aici, fiind puși într-o situație asemănătoare, greșelile mele îi vor ajuta să facă o fotografie corectă din punct de vedere tehnic, iar dacă va avea și un pic de suflet va fi ca un balsam pentru Fotograful anonim călător pe meridianele lumii. (Va urma)