marți, 29 octombrie 2013

Venea agale spre noi însoțit de un dulău alb. Din dreptul casei a început să ne povestească despre sat, despre oamenii care au trebuit să plece, despre faptul că le-au dat doar 15.000 de lei (puțin de tot), despre un director care a adus o instalație din Germania să scoată cuprul din deșeuri, despre una, despre alta... Credea că-l filmăm și se vedea că avea textele pregătite din timp. Mai dăduse interviuri. Asta a fost vineri. Sâmbătă era un deal mai în spate, dând mâncare la vite. Se prinsese, între timp, că doar facem poze. Ne-a vorbit despre moldovenii care se închină la moaște. Păreri și oameni, oameni și păreri!

 
Tristă Roșia Montană

Nu ascund faptul că îmi doream de multă vreme să ajung la Roșia Montană. Vinerea care a trecut, de dimineață, pe o vreme care trăgea a ploaie pașii mi s-au plimbat printr-o localitate fantomă. Cel puțin așa am simțit-o eu. Dintre puținele imagini făcute aceasta mi se pare singura care definește ce este acum acolo: o troiță căzută la pământ și pe care nimeni n-o va mai ridica vreodată, o bancă veche și șubredă pe care nimeni nu va mai sta vreodată, o piatră mărișoară cu pete galben-arămii, poate aurul visat de atâtea generații, zidul din spate, bolnav și crăpat de trecerea timpului pe care nimeni nu-l va mai poșpăi vreodată cu zeamă de var, casa nefiind dintre cele pe care se lăfăie semnul care atestă ideea de ”patrimoniu”... A, era să uit fumul, în poză de la țigara colegului meu, fumul deșertăciunii și neveșniciei!
Am coborât din mașină cu aparatele la gât, oameni curioși după atâtea ”povești” în direct pe sticla tembelizoarelor proprii. Două camioane cu băieți veseli în uniforma Goooooold Corporation agățate de ele o făceau pe-a mașinile de gunoi, ochii tuturor meseriașilor debarasatori fiind pe noi ca pe butelie. Intrăm în Muzeul Mineritului aflat într-o casă - fostă farmacie - restaurată frumos, alb imaculat, unde ne conduce o domnișoară viitoare doamnă explicându-ne ce și cum și neuitând ca la fiecare patru proproziții să-i tragă în discurs câte o osana lui Gooooold Corporation care a dres și a făcut, bașca că va mai drege și va mai face. Muzeu subțirel, da asta este, nu e bine să fim cîrcotași, mai ales că vizitarea e pe moca.
Ieșim și o luăm prin pustiul străduțelor trei pași la stânga, alți trei la dreapta, până la crâșma în funcțiune unde o domnișoară păzește un ditai vlăjganul cu barbă și cercei în urechi care sforăie cu gura căscată trântit pe scaunul dindărătul unei mese soioase. Comand o bere în timp ce fata ne spune că nu e voie să facem poze la interior. Eu îi dau dreptate și trag 2 cadre în timp ce fata trece în cămăruța de vizavi care servea de magazin, ieșim, o luăm la deal, mai facem clanț clanț, de prin casele restaurate de aceeași Gooooooold Corporation se scurg la vale ortaci în aceeași uniformă cu verde, un bunel urcă agale după vaca care se încăpățânează să pască. Când ne vede începe să bombăne că mereu vin ziariști și mereu se întâmplă nenorociri în jur, mai mergem în stânga, mai cotim în dreapta, o tanti ieșită dintr-o aceeași clădire poșpăită cu var alb - culoarea neprihănirii? - îi spune colegei mele că toată vara n-am avut timp să vizităm și ne-am găsit vreme tocmai acum când sunt probleme? De după perdelele geamurilor simțim perechi de ochi holbându-se la noi, vedem cu proprii noștri ochi ce înseamnă reabilitarea caselor-monument cumpărate de către Gooooooold Corporation, adică o poșpăială imaculată sub care pereții crapă din nou cu îndârjire, alte case, mai avariate, așteaptă și cred că vor aștepta în vecii vecilor amin reabilitarea. Costurile ar fi prea mari și nu cred că-și vor mai găsi vreodată strălucirea pierdută. Timpul le va pune la pământ.
În ”centru” o mașină de poliție și alta de jandarmi, parcata în curu mașinii noastre scarpină pisica pe burtă cu lehamite. Dintr-o clădire mai măricică, căminul cultural, încep să se scurgă puhoi de Goooooooldiști care fuseseră în ședință de instructaj. A doua zi era la Câmpeni miting cu popor din toată țara. Plecăm, fără să se ia nimeni de noi, dar cu senzația că am scăpat din Infern!
Tristă tristețe într-un loc pe care l-am simțit, de pe acum, mort și îngropat în amintiri viitoare.

marți, 22 octombrie 2013

Geamăna

sub ”mâlul” acestui lac acum ceva vreme erau casele satului Geamăna. Acum se mai vede doar turla bisericii pe care nimeni n-a putut să o ia în spate și să fugă cu ea din calea urgiei. Nu știu de ce tot netul este plin cu imagini ale acestei locații legate de lacul de cianură de la Roșia Montană. Aici doar ”Cupru Min” deversează. Din ce am aflat de la localnici doar ”shoturi” de sodă caustică rezultate din prelocrarea minereului de cupru. Zona este foarte spectaculoasă, apele... Vacile care beau apă leapădă sau se umflă și mor (spun puținii localnici din zonă)... Și totuși, am văzut rațe pe lac. Cine mai știe. Oricum, vineri (când este făcută și imaginea de mai jos) era mai multă apă. Sâmbătă se mai ”evaporase” din ea. Unde? Cine mai știe, că oricum nu interesează pe nimeni!