marți, 26 februarie 2013

Memoria Decupajului


Nu este un secret: în ianuarie 2008 începeam în colaborare cu (pe atunci) Centrul Cultural Francez din Iași ceea ce s-a numit ”Atelierul de Fotografie”. Țin minte că la prima întâlnire 119 ”copii” au făcut ca sala Benjamin Fondane să devină neîncăpătoare. Între timp, copiii au crescut. Unii sunt astăzi fotografi profesioniști recunoscuți. Alții cochetează, în continuare, cu Fotografia. Despre alții, puțini, e drept, nu mai știu nimic.
Zilele care s-au scurs de la începutul lui 2013 mi-au adus multe bucurii. Câțiva dintre copiii care au fost, la un moment dat alături de mine au avut rezultate notabile:

- Iulia Antoniade (Iacoban) a câștigat ieri marele premiu la concursul ”Învinge un Pro cu Sony NEX” organizat de către Sony România. La prima selecție a acestui concurs, din cei 30 de oameni aleși de juriu pentru etapa a 2-a, în afară de Iulia s-au mai aflat Bogdan Bădulescu - care a terminat unul dintre Cursurile de Inițiere în Fotografie pe care le organizez - și Ionuț Cârjă - participant la câteva ediții ale Cafenelelor de la Cărtureștii din Iulius Mall. La etapa următoare, printre cei cinci care și-au câștigat, prin imaginile făcute dreptul de a merge la Veneția în etapa finală, au fost Iulia și Ionuț. Iulia a câștigat! La fel cum a mai câștigat acum vreo două săptămâni și un alt concurs, cu o fotografie alb-negru, a cărui premiu a fost tot un aparat Sony NEX 5... Nu pot decât să mă bucur pentru ea și colegii săi. Cuvintele sunt de prisos!

- Alecsandra Drăgoi este nominalizată pe lista scurtă a concursului Sony World Photography Awards la două categorii ale secțiunii tineret (Alecsandra nu a împlinit 19 ani): Cultură și Portret. Sper ca în aprilie, la festivitatea de premiere de la Londra, să câștige una dintre aceste categorii. Ar fi unul dintre cele mai mari rezultate ale ultimilor ani din fotografia românească. Mă bucur și pentru ea, mai ales că imaginile din concurs au fost făcute alături de mine la Botoșani, la Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă de la sfârșitul anului care a trecut. Pentru Alecsandra se deschide o poartă pe care nimeni nu ar fi bănuit-o. Depinde doar de ea de acum încolo câți pași va face Dincolo de Orizont!

Și asta îmi dă puterea să merg mai departe...

24 februarie 2013, Palas Mall Iași, Târg de antichități.

luni, 25 februarie 2013

duminică, 24 februarie 2013

Piața de vechituri 2 - Veneția... așa și altfel 6


     Am mai fost întrebat ”cum ai defini o fotografie bună”... aici sunt pus în încurcătură. Nu sunt nici critic de artă și nici ”estet al culturilor bogate” ca mai majoritatea fotografilor mai tinerei și care le știu pe toate. Aparțin unei generații ratate a Fotografiei românești. Aceea peste 50 de ani care cam lipsește cu desăvârșire din peisaj. Acum 22 de ani generația mea s-a trezit cu curu gol în fața noilor realități din patria mumă. Nu că n-ar fi avut cu ce, doar că și-a dat seama că nu se mai merită aceeași luptă cu morile de vânt. Nici nu mai știu a cui este vina că nimeni dintre Fotografii români nu reprezintă mai nimic în rostul lumii de peste granițele de la Romanela. Fotograficește vorbind. Dar problema asta o vor dezbate esteticienii pixelului mort, proaspeți absolvenți ai Universităților de fotografie. Mai mult, ca să detaliez, odată cu apariția digitalului mulți dintre Fotografii de-o seamă cu mine nu s-au putut adapta. Au dispărut pur și simplu. Altă parte au continuat să aibă vise exotice legate de AAF-ul proaspăt defunct și, odată cu reactivarea acestuia au re-devenit aceiași artiști AAF de care toată lumea face mișto astăzi. Noroc că l-au dat jos pe Pișta Toth de la Oradea, eternul și fascinantul Președinte al calimerei și respectivul AAFR (de acum) va deveni același mort frumos al nostru al tuturor. Și au mai rămas câțiva oameni pentru ca să-i enerveze pe cei mulți. Dar fiecare are rostul lui individual în Fotografie. Ca un ”gust amar”, îmi povestea zilele trecute Florin Andreescu că la un recent vernisaj, cu multă lume bună și mai tânără și mai în vârstă, se formaseră la un moment dat două tabere distincte: ăia bătrâni care întrebau pe la prieteni cum mai merge treaba și dacă știu ceva de un ”job” aducător de bani mai mulți... și ăia tineri care vorbeau numai de expoziții și workshopuri. Semn că este bine în continuare...
     Dar să răspund și la întrebare: cum am mai spus, în fotografia românească fiecare deține propriul adevăr. Al meu sună cam așa: Fotografia cu adevărat bună este aceea pe care nu am făcut-o. Încă. De fiecare dată când deschid aparatul de fotografiat visez la clipa aceea de grație în care degetul meu să apese declanșatorul exact în fracțiunea de secundă potrivită pentru a reține imaginea irepetabilă. Dacă cineva dintre fotografi are impresia că fotografia pe care tocmai a făcut-o este cea mai bună din viața lui, atunci sfârșitul este aproape. Suficiența bate la ușă, intră în suflet și nu se mai dă dusă niciodată. Este adevărat, peste an rămân imagini memorabile după munca noastră. Cu trecerea anilor acestea se adună într-un portofoliu virtual. Putem spune despre X sau Y că au deja un stil, că-i poate recunoaște lumea după fotografii... Și totuși, eu cea mai bună Fotografie nu am făcut-o! Încă...

(și vă mai spun un secret: am fost și voi rămâne un Fotograf instinctual. Întotdeauna instinctul a primat în fața a tot ceea ce știam despre compoziție, culoare, încadrare, despre zeci de mii de fotografii pe care le țin minte și tot atâtea pe care le-am uitat. O fi bine, o fi rău?)

 
Cam așa este să stai într-un loc și să faci Alternative... pierdere de timp și irosire de talent!

Cam așa să te joci de-a sau cu Doamne Doamne...

Și cam așa să juri pe roșu!
 

sâmbătă, 23 februarie 2013

Piața de vechituri...


      Am fost întrebat ”ce înseamnă fotografia pentru mine”... înseamnă ea, FOTOGRAFIA, tot ce mi-a dăruit viața în ultimii 30 de ani. Dar și tot ce mi-a luat în același interval. Femeile frumoase pe care le-am iubit cu disperare și care n-au înțeles nimic din ceea ce făceam, pentru că, de multe ori, nici eu nu mă înțelegeam. Căciula de bani pe care am câștigat-o declanșând și care a doua zi era din nou goală, semn că am fost, sunt și voi fi un mare cheltuitor. Faptul că numele meu înseamnă, măcar pentru o persoană, CEVA în FOTOGRAFIA Românească, care ea, FOTOGRAFIA, este în ultima vreme mirobolizantă dar lipsește cu desăvârșire prin părțile esențiale. Și mai cred că înseamnă ceea ce acum, la vârsta maturității, încerc cu încăpățânare să las în urmă pentru când nu voi mai fi.
      Este destul de complicat să detaliez ce înseamnă pentru mine ea, FOTOGRAFIA, în câteva rânduri. Probabil că fără a fi descoperit-o aș fi fost un om normal, unul dintre miile de români pentru care viața înseamnă zilnic 8 ore de muncă la o slujbă anostă, altele 8 de trândăveală a micilor învârteli existențiale și altele 8 de somn. Mai mult sau mai puțin liniștit. Asta în cel mai fericit caz.
       Așa am totul pe lumea asta și, totuși, nu am nimic. Totul este o iluzie căreia doar eu îi pot da viață și pe care doar eu o cunosc în amănunt. Nu știu dacă este mult sau este puțin, dar ea, FOTOGRAFIA, este viața mea fără de care nu aș exista!



vineri, 22 februarie 2013

Scurtă poveste de alungat tristețea


... așa e și cu Fotografii: mereu pregătiți să ne împungă prin intimitate cu ditai sulițoiul plin de pixeli fără număr. Îi vezi dar nu sunt ei. Mereu alunecoși, mereu schimbându-și identitatea, ascunzându-se după te miri ce. Albul se spune că este culoarea purității. Se spune, dar un Fotograf tropăind prin oraș învăluit într-o mantie de zăpadă ce ne-ar putea inspira? Depinde de cum ne bate inima în clipa aceea: stânga - sus/dreapta - jos sau dreapta - sus/stânga - jos... Fotograful aduce lumina prin zbaterea lui de o fracțiune de secundă dinaintea noastră: amintirea se oprește în loc luând înfățișarea chipului nostru. Oglinda sufletului nostru dinaintea ochilor noștri. Fotograful trece mai departe spre altă poveste...
Dar asta se întâmplă numai în vis.

joi, 21 februarie 2013

Veneția... așa și altfel 6

Mă umflă râsu-plânsu când văd ce pot debita colegii mei într-ale fotografiei despre ce, cum și care au văzut (că de făcut n-au prea făcut) pe la Veneția. Cum stătea ei la pândă cu ditai sculanu în mânuri și cu un Nex 3 în pozonare așteptând să apară climpa de grație din față, da ea (clipa) a apărut din stânga și a ieșit o poză în alb și negru cu o mască pusă pe mijloc și cu o mână tăiată (henț). Da la Romanela merge și e ponza de la setimana (păcat de povestea lacrimogenă bună de scenariu de telenovele pentru gospodinele cu nafturelu simțitor)!

 

miercuri, 20 februarie 2013

Despre exerciţiul de admiraţie



Toată viaţa noastră, deşi majoritatea ne ferim să ne raportăm la Modele, am admirat - declarat sau nu - pe câte cineva. Ni l-am dorit în cercul nostru de prieteni, i-am destăinuit micile sau marile noastre secrete, când ne-a fost sau i-a fost greu apropierea dintre noi ne făcea bine, ne alina durerea, tristețea, singurătatea... Nimic nu durează o veșnicie pe lumea asta. Încetul cu încetul timpul estompează totul. Inclusiv aura Modelului la care ne-am raportat mai acum câteva zile. Să însemne că îmbătrânim? Că devenim lipsiți de toleranță? Sau doar faptul că gâlceava noastră cu lumea ne urâțește sufletul fără să prindem de veste?
Cine poate ști...

Expoziție de Fotografie Dan Mititelu la Iași


Dan Mititelu: "Creanga prin Parcul Copou"
Expoziţie de fotografie, galeria ”La Gard”

Prezintă: scriitorul Nichita Danilov.
Vernisaj: marţi, 26 februarie 2013, ora 18, în Sala "Diotima"
Perioadă: 25 februarie - 17 martie 2013.
Program: 24 de ore din 24, şapte zile din săptămână.

În cele 17 panouri (85,5 x 127 cm) care alcătuiesc Galeria de Artă "La Gard" sunt prezentate 40 de fotografii alb-negru ce au dimensiuni între 30,5 x 45 cm şi 70 x 105 cm.
Imaginile au fost sus-trase numai din Parcul Copou în perioada februarie 2011 - ianuarie 2013 şi sunt expoziţional grupate câte zece pentru fiecare din cele patru anotimpuri de umblat creanga.
Albumul-catalog editat (21 x 21 cm, 50 pagini) conţine toate cel 40 de lucrări ale expoziţiei supusă vizionării chiar pe gardul Parcului Copou.
La vernisaj, în Sala "Diotima" din Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a Municipiului Iaşi, se vor proiecta în suită cele 40 de fotografii şi se vor distribui câteva exemplare ale catalogului expoziţiei.

Detalii în:
http://dan-mititelu.ro/?page_id=87.
https://www.facebook.com/events/558495310836135

Vara promisă

Paris 2012

O imagine ciudată... nici casă, nici galerie de artă. Nici mașină mică, nici mașină mare. Nici femeia din vis, nici femeia visată. Nici grădina dorită, nici grădina în care să evadezi într-o zi toridă și lipsită de inspirație. Doar fotograful în stânga și divinitatea în partea dreaptă a imaginii sunt certe... pentru că ce este, de fapt, fotograful? Doar unealta divinității de a lăsa nemuririi o clipă din viață.

În rest, este doar o fotografie pe stradă!

marți, 19 februarie 2013

Veneția... așa și altfel 5

Să-i trăiască centrala lui nenea!

Au trecut pe neobservate: acum câteva zile s-au împlinit 30 de ani de când am pus prima și întâia dată mâna pe un aparat de fotografiat. Un Seagull pe film îngust cu vizare prin telemetru. Costa la magazin 1400 de lei. Cât un salar de om normal. După o săptămână am fost ”fotograf” la nunta unei colege. Cu banii de acolo (am mărit fotografiile cu un aparat UPA rusesc, împrumutat, noaptea, în dormitor) peste câteva zile mi-am luat un Zenit E - 1800 de lei. Și tot așa mai departe...
Îi mulțumesc din nou lui Mihai Chița, cel de la care am învățat pe atunci tot ce știa el despre fotografie. Sper să reușesc să dau la tipar primăvara asta cartea-album cu ”Când eram Fotograf”...

Io-te henț: sectorul azalee


Mare cât inima Meu!...

luni, 18 februarie 2013

Când nimic nu mai este de spus


De-atâtea ori am auzit sau vorbit despre singurătatea în doi. Eu și cu Ea. Sau Ea și cu Mine. Nu știu cum este mai bine. Oricum, este rău în ambele ipostaze. Doi străini respirând sub aceeași aripă de Înger. Două sensuri menite să fie mereu opuse, unul hăisa și altul ceala. Nimic nu mai este de făcut, oricâte noduri ai face la părțile inimii rupte. Tot pe acolo vor sângera. V-ați surprins ochiul vreodată zbătându-se spre cerul plin cu stele? Mereu m-am întrebat ”care o fi a mea... parcă aia îmi face cu ochiul, ba nu, cealaltă clipește spre mine, Hei... care e sufletul meu pereche?”... Întrebare fără răspuns. Sufletul pereche aleargă bezmetic doar prin imaginația mea.

Dar nu pot să vă mint: Fotografia este Sufletul meu pereche. Nici nu știți cât de frumoasă devine singurătatea asta în doi!


duminică, 17 februarie 2013

Hausvater - CEL MAI FRUMOS ANOTIMP (3)

Un Album cu spectacole care nu se pot povesti


Paradisul terestru, după Tennessee Williams - Teatrul Mihai Eminescu Botoșani - 2005


Canon EOS 350 D, obiective Canon 70-210/3,5-4,5 USM, Canon 50/1,8


Un spectacol antologic cu un destin ciudat. Doar două reprezentații într-un oraș unde nici actorii și nici publicul nu erau pregătiți pentru un asemenea eveniment.

- Mulțumesc Conului Dinu pentru imaginea din fundalul blogului. Este cel mai frumos portret cu mutra mea pe care îl am!