miercuri, 5 martie 2014

05.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 64

Pentru că tot suntem (încă) pe la Veneția: câți fotografi, atâtea măști... sau câte măști, atâția fotografi ???
Prima cred că era valabilă mai demult, înaintea erei digitale. Atunci fotografii erau puțini. Și hobbyști și artiști și (mai puțini de tot) profesioniști. Hobbyștii erau ca și acum. Făceau poze la cățel, la purcel, la familie prin concedii la Amara. Purtau în aparat câte un film un an și ceva până-l terminau. Și asta nu pentru că erau prea selectivi cu declanșările, da clămpăneau de 2 ori la ziua copilului, musai de 3 la ziua nevestei, tot de 3 la cea a soacrei, de 5 ori în concediu, o dată la Crăciun și de 4 ori la Anul Nou, iar până făceau 36 de poziții... Artiștii erau și ei o nație aparte. Musai membri AAF. Că fără legitimația pe care scria că ”posesorul acestei legitimații fotografiază în interesul dezvoltării artei fotografice românești. Rugăm persoanele abilitate să-i acorde tot sprijinul necesar, bla bla” nu făceai nici 2 bani. Pentru a intra în rândurile AAF cantindatul trebuia musai să fi avut o expoziție personală și niscaiva acceptări prin Saloanele naționale. Plus un portofoliu de 10 imagini, minim 13x18 cm care era judecat de comisia de la AAF. Țin minte că toți oamenii normali atașau la dosarul de cantindat pozele 13x18, numai eu am plimbat prin București ditai cutia cu poze 50x60 cm, bașca că la ieșirea din Gara de Nord un nene milițian vigilent a vrut musai să vadă ce car în cutioaie și a cam rămas blocat când a văzut 5 nuduri cu femei dezbrăcate, spre dixtracția taximetriștilor dimprejur... Cu profesioniștii era treabă belită: adică ei erau împărțiți în două categorii. Prima cei de prin orașele patriei cu urși, capra cu 3 iezi, pinguini și zebre la intrarea în atelier și care-și dădeau la gioale ori de câte ori aveau ocazia, iar a doua cei care lucrau în cadrul Cooperației, meseriași buni și ei cochetând cu expozițiile și nomenclatorul AAF. După Remvoluție eu am mai înțeles că, de fapt, mai erau încă două categorii. Cei care lucrau în presă, fotoreporterii, și ei meseriași și mulți dintre ei membri ai AAF și mai erau unii care au câștigat catralioane din comenzile primite de la același AAF. Ăștia erau unul și unul și aleși pe sprincene. În fine...
Cea de a doua zicală  este mai actuală ca niciodată. Unde dai de o mască... hop și un fotograf după ea. Meseria asta a devenit un fel de stână fără de câini, fără de oi și fără de ciobani. Numai măgarii stau claie peste grămadă cât e ziulica de mare și rag a pagubă-n ciuperci. Unu zice una, alți zece zic altele, ații o sută combat cu hărnicie și tot așa până te-apucă amocul și-ți vine să dai cu aparatele de pământ. Dă Naiba să aibă câte unul un rezultat mai de Doamne-ajută că toți ceilalți vor să-i fure praful de pe stele și să-l lase-n nudul gol tăvălit prin praful de pe drum. Dar... dar ce te faci cu pozarul nemulțumit de prostia ziariștilor români care, auzi mata nesimțire maică: i-o luatără un project de pe sait și or scrisără despre el fără să ceară imaginile mari de la andrisant că se vede nașpa pe feisbuci și nu pot alții să dea laikuri. Că fără de laikuri CV-ul dă nașpa în căutare de loc bugetar la masterele de foto din țările străine!