miercuri, 20 august 2014

20.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 205


Tu ai văzut?

Tu ai văzut copaci tăiați cândva?
Din asta mi-am făcut o meserie.
Rășina lor pe mâini mi se scurgea,
Tăiam cu fierăstrău-n carne vie.

Credeam că-s tânăr, că-s nemuritor,
Tăiam copaci din zori și până-n noapte,
Mă încălzeam, trudit, la focul lor
Și nu știam că foc înseamnă moarte.

Greșeala-aceasta o repetăm din nou,
Din zi în zi ni-i viața mai puțină
Și pomii plâng, cu lacrimi de rășină,
Lăsând în urma lor păreri de rău.

Doar Dragostea mai poate loc să țină
Amarnicilor dinți de fierăstrău!

(Rasul Gamzatov - traducere Emil Iordache)

Pe omul din imagine l-am fotografiat într-un sfârșit de octombrie al anului 2006 pe Valea Vaserului în Maramureș. Într-o luni dis de dimineață și-ntr-un vagon al Mocăniței care ducea tăietorii de lemne spre inima munților plină, încă, de brazi falnici numai buni de doborât. Când am urcat în vagon, la Vișeu, era destul de agresiv, agresivitate dată de faptul că era bine ”magnetizat” cu votca cumpărată de la chioșcul de lângă stație. Majoritatea-și luau de acolo de-ale gurii pentru cele cinci zile (până vineri spre seară) pe care le aveau de petrecut în barăcile din muntele pe care-l dezrădăcinau de copaci. În ranița fiecăruia intrau, inevitabil, cinci pâini rotunde, 1 - 2 kilograme de salam la baton, câteva conserve, niscaiva biscuiți și între 5 și 10 sticle de votcă. Rar mai luau, câte unul mai grijuliu, un carton de ouă. O viață aspră, cu renunțări neînțelese, cu drame asumate involuntar, cu tragedii inerente, fără păreri de rău, fără a înțelege, fără a fi înțeles vreodată. Doar mirajul unui salar primit lunar pentru munca silnică prestată mai aducea o umbră de uman pe fețele lor brăzdate de amintiri pe care, oricum, numai ei le puteau înțelege. Pe parcursul celor aproape 6 ore de mers spre un capăt de linie ne-am împrietenit, aș putea spune. Un Om, acolo și el cu durerea strângându-l în spate...

Bucățica scrisă mai sus poate avea și nu poate avea legătură cu sonetul lui Gamzatov, tradus magistral de un alt Om la care am ținut și care e undeva deasupra, printre stele. Poetul, traducătorul și filologul Emil Iordache. Pentru mine... lângă mine cu fiecare pas pe care-l fac se prăbușește un copac. Este timpul care-și cerne sita de gheață petrecându-ne spre când nu vom mai fi. Nu știu voi cum simțiți asta, dar eu am fost un risipitor. Tânăr fiind nu am dat importanță nimănui de lângă mine. Am iubit cu disperare și am pierdut peste măsură. Dar am mers înainte cu puterea și forța dată de anii frumoși pe care-i risipeam fără-ncetare. Dintre toate, acum, a mai rămas vie doar disperarea de a iubi. De a te-nvălui cu minunea ochilor ei în care te pierzi cu fiecare clipă în care-i privești și-i poți săruta. Doar că, nu știu cum se face, mereu în ultima vreme, doar iubirile interzise mă fac să vibrez ca o vioară minunată cu sunet fără de pereche. Nu zâmbiți dacă vedeți că vioara n-are strune. Sufletul meu - Vrăjitor - încă se poate transforma într-o melodie pe care nu ați mai auzit-o. Mâine încă nu știu cât va fi de târziu. Pot trăi doar azi și pot privi Ochii mei frumoși luminând chipul depărtării de noi!