miercuri, 28 iulie 2010

Mihai. Tata Mihai. Cantea.

Despre Mihai Cantea am mai scris. Tata Mihai, cum îl alintăm cei care-l cunoaștem de ceva vreme. Are cam 60 de ani. Știe fotografie câtă gașca unui anumit Club din Iași nu poate aduna la un loc. Calculatorul nu mai are taine pentru el. La fel și programele de editare, cele de pregătire pentru tipar și tiparul în sine. Este o enciclopedie fotografică. Este... Tata Mihai, Prietenul tuturor celor care-i cer părerea despre fotografie și tot ce ține de ea. Îmi este greu să scriu despre Omul Mihai Cantea. Ar trebui să-l cunoașteți ca să vă puteți face o părere despre el. Ce vă mai pot spune este faptul că, de când îl cunosc, și sunt ceva ani, nu l-am auzit măcar odată spunând un cuvânt rău despre cineva...

Mă veți întreba de ce scriu toate astea? Pentru că abia azi am aflat că Tata Mihai este un COMUNIST. Și încă unul înrăit: Printre recentele drepturi ”câștigate” (după îndelung așteptatele alegeri) de către membrii Clubului Fotografilor din Iași este și acela de a avea voie să pună spre critica imparțială a colegilor fotografiile proprii. Nu vă repeziți să dați cu tasta pe Goagăl. E doar pe Forumul lor. Unde nimeni altcineva nu are acces decât membrii plini. (Acum vă veți întreba de unde am eu. Păi... am ”metode specifice” cum spunea o domșoară ștearsă la figură acu ceva vreme). Și pune o altă domșoară o poză să o ”mestece”  oamenii de acolo, iar Tata Mihai fiind în concediu și, deci, neavând treabă, se apucă să o comenteze. Redau textul mai jos:
”Intreaga compozitie este artificiala. Pare o sirma modelata si incercat a fi fotografiata. Liniile si pozitiile trupului nu ofera nici o idee despre ceva exterior sau interior. Ca exercitiu tehnic... Lumina acelei luminari este supraexpusa, o pata alba fara detalii. Suportul luminarii este putin inclinat sugerind o dezechilibrate. Miinile fortat impreunate, fara naturalete, incadreaza asimetric ovalul fetei. Luminile de pe obraji sint erori de iluminare si pentru ca nu poti gasi o alta pozitie a luminii se retuseaza. Si tot asa in descifrarea unei fotografii trebuiesc privite toate liniile si contururile, descifrate ca semnificatie si descoperite relatiile dintre fiecare element care compune imaginea. Poate trebuiau facute citeva schite , desene, inainte de a compune o imagine in studio. Aici este studiu si nu instantaneu. Culorile alese sint terne, griurile astfel nuantate si dozate definesc o imagine plata, lipsita de viata, fara dinamica, fara trimiteri la un dialog intre lumina si umbre. Bratele sint luminate putin impotriva firii. Creierul nostru percepe frumosul in mod natural si nu trebuie sa aducem umbre si lumini care omoara volumul. Sint concavitati care au devenit convexitati prin iluminare. Cam asa privesc o imagine, cam asa judec ceea ce vad. De la aceasta schita se poate trece mai departe. Ideea ce ai vrut sa o reprezinti fotografic e posibil sa o realizezi cindva. Repeta studiul la intervale mari de timp, si executa macar 20-30 de expuneri la fiecare sesiune foto. Sint astfel de imagini care au fost finalizate si dupa un an de zile. (Poti afla asta numai de la fotografii care isi deschid laboratorul. Astfel de lucruri nu prea se spun)”
Un comentariu mai pertinent asupra unei imagini fotografice nu cred că se putea face. Nu cred că un fotograf s-ar putea supăra primind o asemenea ”lecție” de descifrare a imaginii pe care a supus-o  criticii colegilor. Dar s-a găsit un omuleț să cârcotească:
”Parca e un raspuns din cartile de teorie comuniste. Fata de altii macar fata asta incearca si altceva decat floricele si gandacei sau acele portrete si nuduri kiciste ale marilor maestri membri AAFR”
Iote ce debită un Hartist în apărarea fetei. Ce naiba e ”comunist” în ceea ce a scris colegul lui de Club al Fotografilor din Copou, Mihai Cantea, nu știu. Unde a văzut el potrete și nuduri ”kiciste” poate ne va lămuri vreodată...
Deci... Tata Mihai e un COMUNIST cu apucături COMUNISTE, care știe pe de rost cărți de teorie COMUNISTĂ, etc...
Cine este marele fotograf care și-a permis să jignească un coleg? Se cheamă Bogdan Onofrei. Îl știu de vreo 12-13 ani, de când era un copil talentat, care promitea. De atunci a făcut pe brânci Facultatea de Arte Vizuale de la Cluj, unde amicul Feleki, unul dintre profesori, l-a ratat la mustață cu licența... De atunci este mare artist fotograf ieșean. Plin de sine, de genul celor care se nasc talente și mor speranțe. Opera domniei sale este ca și inexistentă. Chiar dacă recent a lansat un albumaș cu bisericile și mănăstirile moldave. Un album cu o machetare copiată după aceea a unui alt album cu același subiect realizat și tipărit de către ”Terra Design” de la Gura Hulorului și care se găsește prin toate mănăstirile din Bucovina. Doar că a lui domnul Onofrei este mult mai sărac în imagine, cu imagini în proporție de 75% slabe și beneficiind de un tipar discutabil. După lansarea albumului l-am invitat la o bere și o discuție despre el. Dar n-a fost curios. Artistul nu se coboară la nivelul celor care-i cârtesc ”opera”. El este printre nori. De fapt, tot printre nori sunt și imaginile din saitul personal pe care Bogdan Onofrei și l-a alcătuit ne-comunist, ne-”kicist” și fără nici o treabă cu marii maeștri membri AAF.
Din păcate, nu am imaginea pe care a comentat-o Mihai. Vă dau linkul domnișoarei care a stârnit dihonia la Clubul Fotografilor. Nu-i așa că are talent? Eu zic că da. Și mai zic că sfaturile lui Mihai i-ar prinde tare bine pentru evoluția viitoare. Și tot așa, mai zic că imaginile ei seamănă al dracului de bine cu cele de la începuturile lui Miri Bratu...

Dragă Dane, acum vreun an și ceva, un alt membru al Clubului, Sorin Aruștei, a avut o altă ieșire măgărească la un comentariu a lui Mihai. Știi la fel de bine ca și mine că ea, CRITICA, făcută cu bun simț, competent, argumentată, este utilă și ajută pe acela care este criticat. Dacă are minte să înțeleagă. De canalii mici, artiste și analfabete lumea e plină. Se pare că și mica ta ”împărăție” nu duce lipsă. Ai două variante: ori dai canaliile afară, ori pe cei care sunt onești dar deranjează în momentul în care au ceva de spus. Dacă nu o faci, în ochii mei vei fi și tu tot o CANALIE. Și nu uita, Dane, acum puțin timp, foarte puțin, eu și Mihai Cantea eram printre aceia foarte puțini care-ți îndulceam singurătatea și zbaterile. Eu am plecat singur din ”povestea” ta. Merită să-l pierzi și pe Mihai? Fii sincer cu tine!...

vineri, 23 iulie 2010

De sezon II

Azi se împlinesc patru zile de când amintirea de 26 de ani a portului genții cu aparate pe umărul stâng a dispărut. De dimineață m-am antrenat la gâze vreo trei ore. Mâna e ok. La fel și cusătura. Iar am fost norocos...
Imaginile sunt la schimb cu una făcută de Florin. În Paris, cu turnul Eiffel. Cea mai frumoasă imagine de noapte pe care am văzut-o făcută acolo. Și el este un norocos...

joi, 22 iulie 2010

luni, 19 iulie 2010

Mic jurnal

Sâmbătă dimineață am fost împreună cu tov. Președinte Popescu pe coclauri. O fostă baltă secată. Ne-am antrenat la fluturi și alte gâzotănii.
Ieri la tenis. Finala turneului masculin de la Iași. Alt antrenament. De cu totul alt tip de setări la aparat decât cele pentru macro.
Azi nu m-am mai antrenat. Doar un domn Doctor a făcut-o pe pielea mea. Se pare că a fost un antrenament bun. Reușit. Îi mulțumesc!
Din poarta spitalului m-a luat Florin. Am trecut pe la el pe la ”birou”. Vreme de vreo două ore mi-a spus o poveste fantastică. Cum numai oamenii Aleși o pot trăi. Viața unui om pentru care artele marțiale au devenit o credință. Mi-a făcut bine povestea lui. A fost ca un balsam. Mulțumesc Florin. Scrisă, povestea ta ar încânta multe generații de sportivi...

sâmbătă, 17 iulie 2010

Alte chestii-socoteli...

În 1986 am trimis fotografii la trei concursuri: Ploiești, Oradea și Galați. Primul a fost cel de la Ploiești. Salonul ”Foto Art”. Pe 15 iunie scria în regulament că se face notificarea rezultatelor. Pe la ora 8,15 am pus ghiara pe telefon. Luasem numărul Filialei ”Muntenia” a AAF din revista ”Fotografia”. 
- Alo, Filiala ”Muntenia”? am urlat voios în receptor.
- Da, Filiala ”Muntenia, mi-a răspuns după vreo cinci secunde de tăcere o voce suavă de femeie.
- Cu Dom Șef, vă rog, am urlat eu și mai hotărât, crezând că am dat peste secretară.
- O clipă vă rog, mi-a răspuns aceeași voce catifelată după alte vreo șapte secunde de tăcere.
- Vă ascult, cine sunteți? m-a înterpelat o voce masculină de această dată.
- Sunt cutare de la Botoșani și am sunat după rezultatele la concurs. Nu azi trebuia să le dați?
- Domnule dragă, azi le expediem prin poștă, dar dacă tot ați sunat așteptați vă rog o clipă și mă uit pe listă. Dragă, dă-mi te rog foaia cu rezultatele, domnul fotograf așteaptă.
- Aștept Dom Șef... după vreo douăzeci de secunde aud:
- Aveți două acceptări, fotografiile cutare și cutare.
- Mulțumesc mult, sunt primele mele poze intrate într-un concurs, ne vedem la vernisaj.
- Vă așteptăm în data de cutare...
Rememorând, îmi dau seama cât de cretin și nesimțit am fost. Bietul David Friedmann, biata sa soție, ce și-or fi închipuit după discuția cu moldoveanu prost și fudul? I-am cunoscut la vernisaj. Doi oameni deosebiți. Ea micuță și tăcută mai mereu, ca o umbră care nu deranjează pe nimeni, el mereu cu gluma pe buze, mereu cu un banc despre ăla micu (adică Ceaușescu) sau despre Bulă (s-au dus naibii bancurile cu Bulă. Acum i-a luat locul Boc), un tip fantastic. Ne-am împrietenit și a fost unul dintre oamenii care mi-au marcat cariera. La vernisaj i-am mai cunoscut pe Florin Andreescu, pe Vali Craina, pe Ion Chelaru, pe Ion Mărculescu și Gheorghe Rizeanu. În anii care au urmat i-am făcut multe vizite lui Dom Șef. Stătea pe undeva pe la o margine de Ploiești la etajul zece al unui bloc imens. Un apartament mic dar mereu primitor. Mereu emanând un farmec aparte. Farmecul doamnei Friedmann. Când vorbeam la telefon o făceam mereu și pentru al treilea. Ăla de-i asculta telefonul-Friedmann având un fiu care emigrase în Canada. La una dintre vizite mi-a făcut cunoștință și cu fetele lui de la serviciu. Era, parcă, laborant la una dintre facultățile din Ploiești. Pereții ”biroului” erau tapetați cu fotografii cu gagici goale. Una mai Pamela Anderson decât alta!... Multă vreme, după Revoluție, l-am sunat periodic. Într-o zi mi-a răspuns plângând. Doamna Friedmann trecuse la cele veșnice.
- Nu e drept hohotea el în telefon. După ceva vreme mi-a răspuns o voce necunoscută. Când a aflat că sunt fotograf, a încercat să-mi vândă un uscător de hârtie și niște tăvi. Dom Șef plecase să-și întâlnească soția iubită. Acum doi ani, parcă, Florin Andreescu i-a organizat o expoziție retrospectivă. Singura amintire palpabilă de la Dom Șef Friedmann, Președintele Filialei ”Muntenia” a AAF.

Al doilea salon la care am participat, ”Premfoto” de la Oradea, a însemnat și primul meu premiu. Cu un diapozitiv. ”Bombonel” se intitula și îl reprezenta pe puștiul meu super fălcos halind dintr-o coajă de pâine. Avea vreo trei ani când i-am făcut poza respectivă și era mai mult rotund decât înalt. Acum are 27 și e o așchie mai înaltă cu o palmă decât mine. Cred că dacă știa Pișta Toth pe atunci câte belele am să-i fac pe traseu își dădea cu diapozitivul peste degete la jurizare. Și la Oradea, la vernisaj, am cunoscut o droaie de lume. Era ceva să iei premiu la acel concurs la care se trimiteau imagini în premieră. Doar zece premii se acordau. După vernisaj s-a lăsat cu un chiolhan monstru în sălile Cine-clubului ”Nufărul”, aparținând de Intreprinderea Poligrafică ”Crișana”, club care era condus de către cel care acum este Președintele AAFR. Deasupra capetelor noastre, pe pereți, tronau fotografiile din Salonul refuzaților. O combinație dintre imaginile bune, care nu corespundeau ideologic și, normal, nu puteau fi acceptate în salon și cele mai proaste imagini trimise de artiștii din Romanela. Pot spune că era mult mai interesantă această expoziție decât cea ”oficială”.

A treia participare a fost la Galați. ”Lumina” parcă se numea salonul. Două premii I și un premiu III. Mamă ce fotograf mai eram!...

joi, 15 iulie 2010

”Micile bucurii le-am plătit întotdeauna cu cele mai cumplite clipe de tristețe”

AAF-ul bucureștean

În galeria de pe Brezoianu am vernisat trei expoziții. Două personale, a treia împreună cu timișoreanul Ștefan Biro (am și acum pe acasă trei imagini făcute de Andrei Pandele la vernisaj. De la șold). Mergeam destul de des la București. De fiecare dată oamenii de la AAF mă primeau cu zâmbetul pe buze. 
Pe la primele vizite l-am cunoscut pe Mircea Faria. Am și discutat despre o expoziție personală la Botoșani. Nu s-a mai făcut. A trecut la stele. 
Ana Hanu, secretara, avea un glas ca de clopoțel. Era micuță și parcă plutea prin încăpere. 
Despre doamna Țețu am vorbit. 
Colonelul Hanganu se ocupa cu hârțogăraia colecțiilor pe care AAF-ul le trimitea în străinătate. Am asistat într-o zi la alcătuirea unei astfel de colecții: Una dintre imagini era tăiată un pic strâmb. A pus mâna pe ghilotină și a ciupit un centimetru din imagine. Tot strâmbă era. A repetat operațiunea de vreo șapte ori până marginea a ieșit dreaptă. Din fotografie mai rămăsese jumătate. Așa a plecat la concurs. Țin minte că membrii activi aveau mape personale. Un raft mare era plin cu vreo 50-60 de mape de carton cașerate cu pânză albastră. Acolo puteai pune imaginile noi, de acolo se luau fotografiile pentru colecții și tot acolo găseai cataloagele care veneau după concurs.
Doctorul Frandin era o figură aparte. Cu o mustăcioară ca a lui Hitler sub nas, mereu avea câte o glumă în colțul gurii. În 1987 a fost președintele juriului la primul salon național organizat la Botoșani. Mi-a dat o adeverință medicală că am o eczemă pe față și nu mă pot bărbieri. Doi ani și jumătate m-a durut la bască de milițienii vigilenți care voiau să-mi dea barba jos. Ba chiar mi-au făcut și buletin cu poza cu o tufă de păr pe față. Prin toamna lui 1987, pe la o bucată de noapte mi-a dat telefon. Cu o voce gâtuită de emoție mi-a spus că lucrarea mea ”Marguerites” a fost reprodusă la pagina României în catalogul Bienalei FIAP. M-am emoționat și eu de mândrie, dar emoția din glasul lui era mult mai mare.
Despre Eugen Iarovici și cât de mult a contat el în evoluția mea am mai povestit.
Președintele AAF era profesorul Comănescu. Venea pe la ora 11,30, cu o geantă diplomat neagră în mână. Impunea respect. Oricât de nebun ai fi fost. Mă chema lângă biroul lui, mă așezam pe un scăunel, și vreme de un  ceas îmi vorbea cu voce joasă despre fotografie, despre aparate, despre compoziție, despre imaginile pe care i le arătam. Cred că dacă vreun profesor ar fi vrut să exemplifice elevilor cum arată și cum se comportă un Lord, profesorul Comănescu era modelul perfect.
Și despre colonelul Rizeanu am mai vorbit. Cu sprijinul lui am organizat la Botoșani Galeriile ”Mihailopol”.

Ce vremuri, ce amintiri minunate, ce parfum de epocă care nu mai există. Uneori mi se pare că am visat. Că totul a fost aievea, în gândul meu. Dar au rămas revistele și cataloagele și fotografiile acelor vremi. Și lacrima din colțul ochiului. Dintre cei despre care am vorbit doar Ștefan Biro, Ana Hanu și Andrei Pandele mai sunt printre noi. Ceilalți au făcut un alt AAF în rai.

miercuri, 14 iulie 2010

Chestii, socoteli...

În februarie 1986 am fost primit în AAF. Cel din București, din Brezoianu. Făcusem cererea de prin noiembrie 1985. Pe lângă cerere lăsasem și zece fotografii. 50x60, dintr-o expoziție pe care o avusesem la Botoșani în martie. Prima mea expoziție personală. Le cărasem prin București în ditai cutioiul de carton. Când am ieșit dimineața din  Gara de Nord cu el în brațe am trezit vigilența unui nene milițean. Le-a vizionat pe toate, împreună cu vreo cinci taximetriști care-și așteptau clienții. Cel mai mult le-a plăcut un nud, Pistruiata. O imagine foarte interesantă. Fotografiasem pe film 6x6 depășit de zece ani. La developare nu am mai diluat revelatorul. Cred că a stat cam două minute în revelator (controlam developarea cu un filtru verde închis, Orwo 103), apoi l-am fixat. Granulația la o mărire 50x60 era cât bobul de orez. Imaginea arăta trăsnet. Sau așa mi se părea mie atunci...
Când am primit scrisoarea prin care eram anunțat că am fost validat ca membru AAF am suit în trenul de noapte spre București, cu bilet la vagonul de dormit. Ghinion. Tantea de la agenție dăduse locul de sus la o doamnă care călătorea împreună cu fiica sa. Pe atunci era regulă strictă pe CFR: băieți la băieți și fete la fete. Vagonul ocupat, cocoana că nu se poate, eu că ăla e locul meu, însoțitorul de vagon că n-are nicio vină, și tot așa. Pe la două dimineață, după Roman, mamaia a început să moțăiască în compartimentul alăturat, fata s-a urcat în patul de sus din compartimentul meu, eu m-am pus la orizontală pe patul de jos, vigilenta băga capul pe ușă din cinci în cinci minute. Pe la Focșani nu a mai venit. Adormise buștean. În schimb i-a trecut somnul la fată. Până pe la Ploiești. Apoi am adormit amândoi liniștiți. În Gara de Nord aveam ochii cât cepele. Doamna s-a dus să reclame problema, fata zâmbea visătoare, eu mi-am făcut de lucru pe la bufetul gării până pe la 9,oo, apoi am luat-o pe jos spre centru. Pe la 10,30 intram la AAF. M-am prezentat și m-a luat în primire o doamnă în vârstă. Mi-a spus că am fost la limită să nu fiu primit, că ea a insistat, că am un viitor în fotografie. I-am mulțumit și i-am promis solemn că-mi voi da silința să nu o dezamăgesc. Ba chiar am tăiat-o până la Universitate și am cumpărat un buchet baban de flori pe care i l-am făcut cadou drept mulțumire. De la doamna Hanu, secretara AAF-ului am primit legitimația. Cu numărul 1222: ”posesorul acestei legitimații fotografiază în interesul artei fotografice românești. Rugăm persoanele oficiale să-i acorde sprijiul... bla, bla”, scria acolo Mai târziu am aflat că doamna care m-a ”ajutat” să devin membru se numea Țețu și era jurista AAF-ului. Nu avea nici o treabă la Comisia Artistică!
Așa că am luat iar în brațe cutioiul cu pozele personale și am făcut drumul îndărăt spre gară. Le-am lăsat la bagaje și am tăiat-o hai-hui prin capitală. Eram membru AAF.

marți, 13 iulie 2010

***

Aveam 22 de ani. Tocmai descoperisem pozăreala. În oraș erau trei fotografi profesioniști. Moș Mihai, Moș Hurmuz și Moș Martin. Primii doi aveau dughenele pe strada care unea centrul vechi de piață. Ultimul un pic mai la dos, pe o străduță care dădea tot în vestita piață a Botoșanilor, cu lipovenii zarzavagii din tată-n fiu, care vindeau roșii de un kilogram bucata și praz cât mătura de după ușă. Totuși acesta era mai avantajat, la doi pași de ușa lui era chioșcul unde de două ori pe lună se aducea gaz, iar de patru ori venea mașina mare cu butelii. Ce cozi erau pe acolo. Ce liste se făceau începând cu ora patru dimineața de către domni serioși și vigilenți. Vă mai aduceți aminte de lanțul lung pe care erau înșirate capacele de butelii numerotate cu cretă albă? Ce vis ireal... Pe undeva ar trebui să am niște imagini cu aceste cozi. ”Evazionistule” îmi striga din ușa dughenei Moș Martin când mă vedea cu aparatul la ochi îndreptat spre chioșcul cu pricina. ”O să te ieie miliția și-o să-ți rupă oasele”. M-a și luat de două ori. Securitatea. Făceam poze pe inima fostelor clădiri evreiești proaspăt demolate. Prima dată am luat cea mai dureroasă cafteală din viața mea. A doua oară l-am nimerit la subsol tot pe ăla de mă pocnise prima dată. A fost mai blând. Cred că-l dureau mâinile de la un meci avut anterior. Apoi m-am învățat minte. Începusem să colaborez cu Cercul Militar. Ziceam că fac poze pentru ei, pentru Cântarea României. A ținut treaba de vreo trei ori. Am intrat de câteva ori în dughenele întunecoase, cu ușa de intrare străjuită de Capra cu trei iezi, Ursul Baloo și o zebră mâncată de molii. Mereu aveam ceva de întrebat despre cum se face aia sau ailaltă. Printre sprincenele stufoase, Moș Mihai îmi arunca flegmatic: ”nu-ți spun, mâine vii să-mi iei locul și banii” (ce valabilă este și în ziua de azi propoziția asta). Moș Hurmuz îmi spunea printre dinți că nu știe, în timp ce colora câte un ”tablou” retușat în prealabil cu cărbune de desen. Mai aveți așa ceva pe acasă? Singurul Moș Martin îmi mai spunea câte ceva. Abia după ce-i măream câteva tablouri în chichineața de 1 pe 0,70 m care-i ținea loc de cameră obscură. Stătea prost cu vederea. Când au apărut compactele a fost cel mai fericit. Era tartorul stării civile. Nu era cununie să o scape. Și nici nu puteai  încăpea de gura lui. Preferam să le spun la miri să-i plătească câteva poze doar ca să-mi fac treaba în liniște. Ce fericit era când încasa banii pentru câte două poze cu mirii și două cu nașii. Într-o iarnă l-am cărat în cârcă până la un taxi. Făcea poze cu pomul de iarnă din Orășelul copiilor. Era înghețat bocnă. Ce-i lipsea? Avea ditai viloiul și mașină la poartă. Praful s-a ales. Ceilalți doi au și acum (cel puțin până acu trei ani) dughenele în centrul vechi. Ambii și-au cumpărat minilaboratoare și ambii au fost trași în piept de șmecherii zilelor noastre. Adică au luat niște jafuri de pe urma cărora nu și-au scos nici banii investiți. Din când în când mai ”organizează” câte o păruială comună, pe motive de vad, clienți, lucrări sau faptul că împăiata cu trei iezi din fața ușii are blana mai deasă. În fiecare iarnă îi găsești tot prin parcul mare, în jurul bradului, la poze cu Moșul. S-a dus și asta acum. Fiecare are aparatul lui de fotografiat. Sau măcar un mobil, acolo. Ce oameni, domnule...

luni, 12 iulie 2010

Atunci când nimic nu mai este de spus...

Tâmpit titlu am putut da acestei imagini. La zece minute după ce am postat-o a sunat telefonul. O voce dragă mie. De la 2000 de km depărtare: ”ce faci Ozo?” Ce să fac Prietene, inima mea bate repede-repede mângâiată de balsamul vocii tale...
La câți dintre noi le este alungată singurătatea de vocea caldă a unei Prietenii necondiționate? Greu răspuns.

Organizator, Antrenor sau Fotograf?

Un mare Fotograf, o figură aparte în peisajul purtătorilor de aparate din Iași, mereu cu o glumă în colțul gurii, mereu cu privirea atentă la pulsul străzii, capabil să extragă de acolo de unde 99 de alți fotografi nu vedeau nimic o imagine extraordinară, de o cultură excepțională, având mereu răspuns la tot ce îl întrebam acum mai multă vreme. Dan Mititelu.  Clubul Fotografilor, de care se ocupă, a împlinit doi ani de activitate. Cum nu mai fac parte din această grupare, am considerat că este normal să scriu câteva cuvinte pe blogul meu despre această aniversare. La fel, Dinu Lazăr a considerat normal să posteze un comentariu despre cum vede Domnia sa ceea ce face Dan Mititelu la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” din Copou. Cele scrise de noi au fost postate și pe blogul Clubului Fotografilor. Doar că imediat a urmat și ”ștoul”. Este alegerea lui Dan Mititelu. Haznale au existat și vor mai exista cât va fi lumea. Doar țucălarii (sau cum s-or chema ei) se fac că nu pricep. De, poporul vrea miștouri și lideri combativi...
Din păcate, Dinu Lazăr are dreptate: în doi ani, Dan s-a transformat într-un organizator perfect. Mărturie stau regulamentele-ceas care tind să depășească în mărime cartea de telefon a unui județ mai amărât și în care găsești tot ce trebuie să faci (sau nu) ca membru al Clubului respectiv. Dacă vă închipuiți că sunt copiate de pe undeva vă înșelați. Dan este un om extrem de meticulos. Nimic nu este făcut la întâmplare. Mai adăugați și blogul și forumul și planificările de expoziții și paraexpoziții și expozițiile în sine și cursurile de inițiere (pe mulți i-a bucurat cu talentul său de dascăl și merită felicitat pentru munca depusă în acest segment) și controlul mailurilor și alte câte or mai fi și vă veți da seama că pentru el ziua de 30 de ore ar fi minunată. Dar oare ar fi de ajuns? Dan nu mai are timpul fizic să facă Fotografia pe care o făcea acum 3-4 ani. Și cine i-a văzut lucrările din ultimile expoziții ale Inițierilor în fotografie îmi va da dreptate. De fapt nu prea mai are timp nici pentru el. Puțini știu că, acum doi ani, cam în aceeași perioadă în care a debutat Clubul, a intrat cu media 10 la secția Foto-Video a Universității de Artă ”George Enescu”. Doar că timpul nu i-a mai ajuns pentru cursuri. Să-a dedicat Clubului. Nu pot să întreb dacă a meritat. Știu că da. Știu că a făcut munca asta cu sufletul împăcat, cu bucurie, cu durere, cu toată puterea lui. Și mai știu că eu nu aș fi putut face asta. De fapt, nici nu am încercat să o fac. Nu am fost niciodată un bun organizator. Doar un antrenor. Și asta Dan nu poate fi, atâta timp cât prin regulament toți trebuie să fie egali. Așa ceva nu se poate. Suntem diferiți, nu putem fi nivelați decât în vis...
Ca fotograf? Dacă dăm căutare pe Google îi vom găsi imaginile pe saitul lui Dinu Lazăr și pe Photo Net. O sută și ceva de imagini. Este mult? Este puțin? Eu cred că imaginile de acolo sunt suficiente pentru o Istorie a Fotografiei Românești. Probabil că și Dan crede la fel, din moment ce a acceptat acum doi ani, cu bună știință, să se înhame la o muncă de ocnaș. O muncă care, în timp i-a răpit posibilitatea (și plăcerea?) de a declanșa. De a se antrena pentru a-și ține ochiul și mintea gata de reacție. Pentru că, din experiența proprie, pot spune că lipsa antrenamentului omoară fotograful din tine.
Îmi este tare greu să scriu. Tot acu vreo doi ani, când au debutat Inițierile în fotografie, un mare fotograf și coleg din Republica Oltenia se plângea că i se ia pâinea de la gură prin suma modică a acestor cursuri. Mi-a spus, sigur pe el, că lui Dan i s-a urcat puterea la cap... Tot eu am ieșit, apoi, șifonat din treaba asta. În fine. Nu, lui Dan nu i s-a urcat puterea la cap. Așa este el. De zece ori dacă ar face-o ar face-o la fel. Cu aceeași pasiune și iroseală de timp!
Și tot acum vreo doi ani și ceva, Dan scria despre mine în Ziarul de Iași că sunt un Adrian Păunescu al fotografiei românești. Eu nu pot spune decât: Dan Mititelu este un Clasic în viață al fotografiei românești. Cu imagini extraordinare pe care, din păcate, este posibil să nu le mai repete vreodată. Dacă o va scrie cineva , Istoria fotografiei din Romanela va consemna doar fugitiv despre faptul că la Iași un Om și-a pus viața, timpul, nervii și lacrimile în slujba comunității. Din nefericire Dinu Lazăr are dreptate.

P.S. ca să nu o luăm prin porumb, voi posta doar ceea ce va comenta Dan. Dacă o va face.

duminică, 11 iulie 2010

Iași - Motorfest

Câteva imagini de la demonstrația Motorfest de ieri. Mâine ”haznaua” de aici va arăta la popor că Dinu Lazăr a avut dreptate în ceea ce-l privește pe Dan Mititelu. Așa, ca ștourile să se poată încheia. Sau continua, de ce nu!...

marți, 6 iulie 2010

Clubul Fotografilor - 2 ani

Când scriu aceste rânduri, Clubul Fotografilor sărbătorește împlinirea a doi ani de la înființare. Doi ani de când Dan Mititelu și-a pus, practic, viața în slujba fotografiei ieșene. Îl felicit din tot sufletul. Este o mare fericire ca munca ta să dea roade. Roade care se regăsesc în expozițiile pe care ieșenii le-au văzut, în cunoștințele minunate pe care participanții la Inițierile în fotografie le-au dobândit, în proiecțiile cu și despre fotografii de aici și de aiurea, în întâlnirile cu Prietenii din țară și în tot ceea ce Dan a făcut, fără odihnă de doi ani încoace.

La mulți ani celor care se regăsesc acum membri ai Clubului Fotografilor. Te felicit Dan Mititelu pentru perseverența și dragostea ta pentru fotografie. În imagine este scriitorul Nichita Danilov, directorul Casei de Cultură ”Mihai Ursachi” din parcul Copou, un ”șef” fericit!