miercuri, 20 mai 2009

Năuci prin Deltă (episodul IV)

4,3o. Încerc să-l păşesc pe Bob, patul se dejghină din nou, îl calc, bietul om mă bagă undeva, în fine... stropesc cu plăcere sadică colţul casei benoclându-mă spre cer. Nici urmă de Luceafăr. Probabil sforăie cu madam Amore în braţe. Un pic de ceaţă parcă, parcă ar fi. Bună şi aia. Mai calc o dată pe Bob, la întoarcere, alege şi el un sfânt din calendarul ortodox şi mi-l transmite. Asta e, înghesuială mare, Mon Şer. Bebelouri, cristale şi rubine. Hotel prima-ntâia, ce mai!...
5,30. Suntem gata echipaţi. Scoatem din rucsaci aparatele şi băgăm în loc batoanele de salam şi caşcavalul după care Bob oftează de două zile. Îeşim pe poartă clămpănind îndesat prin nisip. Doamne-ajută!...
Capătul uliţei mari, cu un catralion de stâlpi de-o parte şi de alta, este învăluit în ceaţă. Nisipul, ieri uscat, numa bun de pus în clepsidră, acum s-a udat hăpăind cu nesaţ din ceaţa dimineţii. Parcă e mai bine acum, înaintăm mai uşor.

Ajungem la canalul minune. Câteva "rEgrete" pescuiesc liniştite. Târâş pe burtă, la adăpostul digului, reuşim să ne apropiem şi să facem câteva imagini frumoase. Mai ales Bob. La el aparatul declanşează când trebuie. La mine numai când vrea. Muşchii lui!... Încerc să-mi stăpânesc sentimentele amestecate. Nu pot da cu el de pământ, altul nu mai am şi ar însemna să mă uit toată ziua la Bob. Nu cred că mi-ar suporta privirile de viţel la poartă nouă, aşa că mă calmez printre două serii de trecut în revistă calendarul reunit al tuturor sfinţilor. După vreo două ore de clămpăneală şi benoclare la păsăretul flămând ne îndreptăm spre pădure. Celebra pădure Letea despre care dom' Nicu ne dăduse în prima zi o droaie de amănunte.

În faţa noastră un peisaj minunat şi cu cai ne face cu ochiul. Bob trage cadru după cadru. Eu mă uit la el ca raţa la fulger şi constat că deja mă doare degetul de atâta apăsat în zadar. Nici când clămpăneam cu Zenitul nu era aşa de frustrant. La marginea pădurii mâncăul din noi se revoltă. Drept pentru care întindem masă mare în sânul naturii. Peste jumătate de oră, sătui şi plini de încredere păşim graniţa dintre lumea liberă, de afară, şi cea visată în copilărie, a haiducilor de baltă din scrierile lui Panait Istrati, lumea codrului vrăjit.

Prima care ne întâmpină este o broscuţă verde. Abia acum îmi dau seama că, poate, era o prinţesă vrăjită care aştepta o sărutare să se facă iar femeie. Ce şansă am ratat. Mare ratangiu. De cînd mă ştiu tot ratez câte ceva... Ce vedem apoi este greu de povestit. Stejari, plopi şi cine ştie ce neamuri de copaci mai erau. Toţi izvorând dintr-o mare de nisip, din bălţi cu apă, unii cu liane sugrumându-le trunchiurile, ca în jungla lui Tarzan, alţii, stejarii cu uscături sub tot felul de forme ciudate, amintind de toate animalele lumii. Ţînţarii dau iama pe pielea noastră, dornici de sînge proaspăt, o droaie de ciocănitori bat toaca duminicii care-şi scurge clipele sub paşii noştri, păsăret nedefinit cântă de mama focului, fazanii se pierd printre lăstarii deşi, spre disperarea noastră. Mergem ce mergem, transmiţându-i telepatic lu dom' Nicu toate urările noastre de bine. Ne-ar fi trebuit o călăuză prin pădurea minunată. Din păcate are treabă cu Fetele, cu cei trei viţei, cu ceapa verde şi cu amintirile din copilărie. Asta e!...

Ieşim cu regret din pădure, nu înainte de a desprinde de pe un trunchi de fost stejat o iască cu etaj, înaltă de vreo 25 de centimetri, cadoul lui Bob pentru Manon (peste câteva zile am să vă rog să citiţi o poveste minunată despre un "Oraş minune", scrisă de ea. Numai să-i găsesc o imagine care să o ilustreze). Tăbârcim pe rând iasca grea de vreo 5 kilograme, mai facem poze la caii care pasc liniştiţi pe câmp, mai vorbesc în contradictoriu cu aparatul. El doar ascultă. Nu spune nici pâs!...
Iar pe marginea canalului, iare rEgrete, deviem pe uliţele de ieri pentru a dubla imaginile şi cu soarele care uitasei să vă spui: evedase din nori şi ne fierbea, deja, creierii din dotare. Cu o zi şi jumătate s-au înşelat beliţii de la Meteo. Aferim!...
Pe la 12.3o, după ce sorbim câte o bere la una din cele trei crâşme ale satului (acum aflarăm şi secretul: una era deschisă dimineaţa, alta seara şi cealaltă din când în când. Ca să nu-şi facă concurenţă neloială), ajungem la stabilimentu lu dom' Nicu. Ne mai explică câte ceva din gândirea filozofică proprie, vreme în care madam Amore ne pune dinainte ciorbă cu ciolan de viţel. Unul singur şi tăiat în două. Pentru două farfurii. Şi numai cu zgârciuri. Să nu ne îngrăşăm. De felul doi nu ne mai arde şi aterizăm direct în patul cu ostreţe pe dedesubt. Pe Bob îl doare capul şi parcă nici eu nu mă simt prea bine. Pe la 17 mai tragem o tură prin sat!... (iar... va urma)!...

3 comentarii:

Oana Dima spunea...

Exceptional prin Delta, mi-as dori sa ajung si eu pe acolo si sa fac cateva fotografii, poate la vara!
Toate cele bune si o zi minunata!

LiliAna spunea...

excelent scris...de poze ce sa mai vorbim...

ovidiu spunea...

frumoase cuvinte, alcatuiesc o poveste idilica condimentata pe ici-pe-colo cu ceva ironii, si ornata din belsug cu imagini splendide. Ne place Ozo, ne place!!!