sâmbătă, 17 iulie 2010

Alte chestii-socoteli...

În 1986 am trimis fotografii la trei concursuri: Ploiești, Oradea și Galați. Primul a fost cel de la Ploiești. Salonul ”Foto Art”. Pe 15 iunie scria în regulament că se face notificarea rezultatelor. Pe la ora 8,15 am pus ghiara pe telefon. Luasem numărul Filialei ”Muntenia” a AAF din revista ”Fotografia”. 
- Alo, Filiala ”Muntenia”? am urlat voios în receptor.
- Da, Filiala ”Muntenia, mi-a răspuns după vreo cinci secunde de tăcere o voce suavă de femeie.
- Cu Dom Șef, vă rog, am urlat eu și mai hotărât, crezând că am dat peste secretară.
- O clipă vă rog, mi-a răspuns aceeași voce catifelată după alte vreo șapte secunde de tăcere.
- Vă ascult, cine sunteți? m-a înterpelat o voce masculină de această dată.
- Sunt cutare de la Botoșani și am sunat după rezultatele la concurs. Nu azi trebuia să le dați?
- Domnule dragă, azi le expediem prin poștă, dar dacă tot ați sunat așteptați vă rog o clipă și mă uit pe listă. Dragă, dă-mi te rog foaia cu rezultatele, domnul fotograf așteaptă.
- Aștept Dom Șef... după vreo douăzeci de secunde aud:
- Aveți două acceptări, fotografiile cutare și cutare.
- Mulțumesc mult, sunt primele mele poze intrate într-un concurs, ne vedem la vernisaj.
- Vă așteptăm în data de cutare...
Rememorând, îmi dau seama cât de cretin și nesimțit am fost. Bietul David Friedmann, biata sa soție, ce și-or fi închipuit după discuția cu moldoveanu prost și fudul? I-am cunoscut la vernisaj. Doi oameni deosebiți. Ea micuță și tăcută mai mereu, ca o umbră care nu deranjează pe nimeni, el mereu cu gluma pe buze, mereu cu un banc despre ăla micu (adică Ceaușescu) sau despre Bulă (s-au dus naibii bancurile cu Bulă. Acum i-a luat locul Boc), un tip fantastic. Ne-am împrietenit și a fost unul dintre oamenii care mi-au marcat cariera. La vernisaj i-am mai cunoscut pe Florin Andreescu, pe Vali Craina, pe Ion Chelaru, pe Ion Mărculescu și Gheorghe Rizeanu. În anii care au urmat i-am făcut multe vizite lui Dom Șef. Stătea pe undeva pe la o margine de Ploiești la etajul zece al unui bloc imens. Un apartament mic dar mereu primitor. Mereu emanând un farmec aparte. Farmecul doamnei Friedmann. Când vorbeam la telefon o făceam mereu și pentru al treilea. Ăla de-i asculta telefonul-Friedmann având un fiu care emigrase în Canada. La una dintre vizite mi-a făcut cunoștință și cu fetele lui de la serviciu. Era, parcă, laborant la una dintre facultățile din Ploiești. Pereții ”biroului” erau tapetați cu fotografii cu gagici goale. Una mai Pamela Anderson decât alta!... Multă vreme, după Revoluție, l-am sunat periodic. Într-o zi mi-a răspuns plângând. Doamna Friedmann trecuse la cele veșnice.
- Nu e drept hohotea el în telefon. După ceva vreme mi-a răspuns o voce necunoscută. Când a aflat că sunt fotograf, a încercat să-mi vândă un uscător de hârtie și niște tăvi. Dom Șef plecase să-și întâlnească soția iubită. Acum doi ani, parcă, Florin Andreescu i-a organizat o expoziție retrospectivă. Singura amintire palpabilă de la Dom Șef Friedmann, Președintele Filialei ”Muntenia” a AAF.

Al doilea salon la care am participat, ”Premfoto” de la Oradea, a însemnat și primul meu premiu. Cu un diapozitiv. ”Bombonel” se intitula și îl reprezenta pe puștiul meu super fălcos halind dintr-o coajă de pâine. Avea vreo trei ani când i-am făcut poza respectivă și era mai mult rotund decât înalt. Acum are 27 și e o așchie mai înaltă cu o palmă decât mine. Cred că dacă știa Pișta Toth pe atunci câte belele am să-i fac pe traseu își dădea cu diapozitivul peste degete la jurizare. Și la Oradea, la vernisaj, am cunoscut o droaie de lume. Era ceva să iei premiu la acel concurs la care se trimiteau imagini în premieră. Doar zece premii se acordau. După vernisaj s-a lăsat cu un chiolhan monstru în sălile Cine-clubului ”Nufărul”, aparținând de Intreprinderea Poligrafică ”Crișana”, club care era condus de către cel care acum este Președintele AAFR. Deasupra capetelor noastre, pe pereți, tronau fotografiile din Salonul refuzaților. O combinație dintre imaginile bune, care nu corespundeau ideologic și, normal, nu puteau fi acceptate în salon și cele mai proaste imagini trimise de artiștii din Romanela. Pot spune că era mult mai interesantă această expoziție decât cea ”oficială”.

A treia participare a fost la Galați. ”Lumina” parcă se numea salonul. Două premii I și un premiu III. Mamă ce fotograf mai eram!...

3 comentarii:

Dumitru Harsenie spunea...

Bre, nenea "I. Creanga", acum ca ai luat atatea premii in fotografie, nu te bagi si pe la vre-un concurs literar? :D
Bag de seama ca pe zi ce trece scoti din desaga amintiri din ce in ce frumoase, pline de culoare si aroma. Si nu stiu daca imaginatia mea e de vina, sau stilul matale de redactare, dar ma transpun cu iuteala in vremurile acelea de parca as viziona un film. Si pot jura ca simt chiar si mirosul din camera obscura, sau de hartogaraie a birourilor prin care ai trecut sau ai sunat :)
Adevarul e, ca scrii intr-un mod placut,... dar ai si ce scrie domn'le!
Sunt pur si simplu impresionat.

ozo spunea...

Nenea Mitică, am să-ți răspund curând la întrebarea matale. Și chestia ”literară” e un subiect de povestit...

fotomaniacu spunea...

Da, domnul friedman a fost un tip extraordinar... asa de fin, asa de atasat de fotografie... un om care a facut din Fotoclubul Muntenia de la Ploiesti unul dintre cele mai tari din tzara...
Unde sunt azi acest gen de spirite?
Adica de Oameni?