Se scrie, Prieteni!...

Cînd eram Fotograf

     Ideea acestei cărți s-a cuibărit în sufletul meu pe la începutul anului 2010. Cu un an înainte se împliniseră 26 de ani de la prima fotografie pe care o prezentasem într-o expoziție de grup. M-am gândit să aleg câte o imagine din fiecare dintre anii care au urmat lui 1984, 26 în total, imagini care-mi trezeau amintiri, imagini despre care puteam să povestesc, imagini care mi-au marcat destinul, clipele minunate pe care le-am trăit cu aparatul de fotografiat în mână și să fac o expoziție. Fiecare fotografie ar fi trebuit să fie însoțită de o poveste. Mai scurtă sau mai cuprinzătoare. După cum amintirile-mi dictau. Din păcate nu am găsit un spațiu de expunere care să fie adecvat proiectului meu. Sau, mai bine spus, mi-a fost refuzat. Așa că am ales să expun fotografiile în foayerul Ateneului Tătărași, poveștile însăilându-le pe blogul personal. S-au bucurat de multă atenție din partea colegilor. Semn că ceea ce spuneam acolo era interesant. De acolo și până la ideea unei cărți n-a mai fost decât o declanșare. Căreia i-a venit rândul acum. Într-un fel, în imagini este vorba despre viața mea. Trăită la intensitate maximă, poveste despre încăpățânarea unui om care a ales să ardă doar pentru Fotografie. Doar pentru Ea, mai importantă decât viața, mai valoroasă decât toate comorile din lume, fără de asemănare, mistuitoare poveste de dragoste...

     Descoperită întâmplător, nu știu când s-a cuibărit în sufletul meu. Nu aș fi crezut pe atunci, în iarna lui 1983, când am cumpărat primul aparat de fotografiat pentru a-mi poza puștiul proaspăt născut, că va avea un asemenea impact. Că-mi va schimba destinul, că-mi va face viața un basm cum numai în copilărie citisem pe la Andersen, pe la Frații Grimm, pe la Saint-Exupery. Pot spune că am fost un norocos. Cel mai norocos. Cel mai iubit dintre pământenii purtători de cutie fermecată cu ajutorul căreia reușeam ceea ce majoritatea celor din jur nici nu gândeau: să opresc clipa. Pentru mine, pentru a da viață visului, pentru a transforma fracțiunea de secundă în eternitate.

     Fotograful, ăla care face poze, nașparliul care se încăpățânează să bată barbunca de dimineață și până seara clămpănind la cutia lui magică cu ciob de sticlă-n bot, noctambulul mirosind a sulf și a alte bâzdâgănii de prafuri pe care-l apucau zorii sub lumina verzuie a laboratorului dând viață iluziei – petecul alb de hârtie fotosensibilă pe care doar el se pricepea să aștearnă povestea... Câte fotografii am făcut... Un leu de fiecare de-aș avea și aș fi bogat. Putred de bogat. Bogăție pe care nu am știut să mi-o apropii niciodată. Am fost un cheltuitor. Chiar... Habar n-am pe ce s-au dus banii pe care i-am câștigat. Și au fost destui de-a lungul timpului. Am călătorit, am  văzut lumea, am făcut expoziții, multe expoziții, am umblat hai-hui prin România, țara mea dragă pe care o iubesc cu disperare, fotografiind-o cu încăpățânare – proiect blestemat care pare că nu se va finaliza niciodată. Și material este. Pentru vreo patru sau cinci albume.

     Cu talentul te naști. Rămâne doar să-l descoperi și să-l cultivi. Să te încăpățânezi să intri pe fereastră dacă ești dat afară pe ușă, să-ți susți până la exasperarea adversarului cauza și să  muncești. Pe brânci să muncești. Să fii mereu cu o secundă înaintea celorlalți acolo, unde clipa spune ceva, unde infinitul capătă sens, unde povestea se transformă în realitate, unde lumina naște acel ceva pe care doar aparatul de fotografiat îl poate reține. Iar în spatele acelui aparat de fotografiat trebuie musai să fii tu, Ozolin Dușa. Doar așa lumea te va ține minte când vei trece spre altă viață. Un semn să lași în urmă, al trecerii tale pe pământul acesta în care ești doar o respirare. Un semn de aducere aminte. Doar așa vei ști că n-ai trăit degeaba. Doar așa vor ști și cei care astăzi te iubesc sau te urăsc de moarte. Fotografia naște pasiuni nebănuite. Prietenilor cei mai buni le este de ajuns o fracțiune de secundă, un 1/125 pentru a deveni dușmani înverșunați. Și, sincer, nu se merită atâta patimă, atâtea energii descătușate, pierdute pe aripile vântului, în zadar.

Viața nu iartă pe nimeni. Rămâne doar să putem ieși din ea cu fruntea sus. Pe ușa din față. Și să lăsăm niște semne ale trecerii noastre prin ea. Va însemna că n-am trăit în zadar!...

     1983...  Mulți dintre cei care vor citi această carte  nici nu erau născuți. Avantaj? Dezavantaj? Cine poate ști? Cert este că anii cei mai frumoși din viața mea se regăsesc în imaginile care vor urma. Mi-a fost foarte greu să aleg. Sunt foarte multe imagini care au o poveste frumoasă, deosebită, de care mă leagă amintiri extraordinare. Am avut ani prolifici, am fotografiat (și fotografiez încontinuare) foarte mult. Mi-am schimbat abordarea în imagine de vreo patru sau cinci ori. De fiecare dată același om, dar... alt fotograf. Sau, mai bine zis, alt stil de abordare a imaginii. Un prieten scria într-un articol de ziar că ”sunt un Păunescu al fotografiei românești”. Sincer, de câteva ori i-am dat dreptate. Chiar dacă nu este așa. Eu nu pot fi altcineva. Sunt doar un Ozolin al fotografiei românești. Cu bunele și relele mele. Sper doar ca partea bună să tragă mai greu în balanța faptelor decât cealaltă...

     Am început să fotografiez la începutul lui 1983. Scriam poezie pe atunci. Aveam nevoie de fotografii pentru a le trimite pe la revistele literare ale vremii împreună cu grupajele de poezii. Pentru publicare. Proaspăt liberat din armată mă angajasem pe ”linie de sindicat” (de, mai cântam și muzică folk, iar Cântarea României cerea de la fiecare fabrică talente plurivalente) la o filatură de fire și fibre tip Melană. Căutasem vreme de vreo patru luni o posibilitate de angajare. Zadarnic. Cine avea nevoie de un absolvent de liceu? Doar șantierele partiei îmi erau deschise. Dar nu mă prea trăgea ața într-acolo. Eram poet, ohoho ce mai poet – ca mai toți tinerii de atunci – publicat în câteva dintre revistele literare ale vremii, bașca mai luasem și câteva premii pe la concursurile literare de care România socialistă nu ducea lipsă  (ca o anecdotă, în 1980, după ce terminasem liceul, un grupaj de poeme fusese propus spre premiere la un festival de poezie de la Sighetu Marmației, ”Laude-să omul și țara” – aiurea, numai poezii de laudă a Cârmaciului și a țării nu am scris, dragostea era, la vârsta aceea pe primul plan. Telegrama venise pe adresa Comitetului de Cultură și Educație Socialistă, iar Președintele Jauca scrisese pe colțul din dreapta sus ”trimiteți de urgență fata”. Numa că fata avea o barbă neagră și creață. Creață mai este și acum. Neagră...), iar în armată mai și aprofundasem zdrăngănitul la chitară – mare folkist cu melodii de dragoste lălăite pe versurile proprii pentru impresionarea gagicilor slabe de înger. Și nu numai. În afară de celebrul festival Cîntarea României unde până în 1989 când și-a dat obștescul sfârșit câștigasem o valiză de premii (diplome și medalii), la toate etapele (de masă, județene, interjudețene, republicană), și la o droaie de secțiuni (fotografie alb-negru, color, diapozitive și diasonuri – cu toate genurile lor, poezie, muzică folk – individual și grup, montaj literar), în Botoșani mai funcționau în paralel alte două festivaluri. Unul organizat de către CC al UTC, pentru cei care încă nu deveniseră membri de partid (la o finală între intreprinderi, cu premii, țin minte că am câștigat cinci genți diplomat – pentru locul I și patru jocuri de rummy – pentru locul II, pe care a doua zi le-am transformat în produse foto la magazinul central de unde cei de la UTC le cumpăraseră cu două zile în urmă) și altul organizat de către filiala locală a Uniunii Generale a Sindicatelor din România, ”Holda de aur” parcă se numea, un fel de duplex eliminatoriu între intreprinderi (cu o mulțime de probe artistice, de îndemânare, concursuri gen ”cine știe câștigă”, etc), care se sfârșea odată cu finala în care doar o intreprindere câștiga. Cea mai bună! (aiurea). Acest festival a fost norocul meu. Filatura de Fire și Fibre ”Melana” avea nevoie de un omuleț care să acopere cât mai multe dintre probele de concurs. Eu am fost ăla. Poezie făceam? Făceam! Montaj literar făceam? Nu, da în două zile e gata! Muzică folk cântam? Cântam! Grup folk? Nu era, da peste două zile... Așa că într-o zi de joi o doamnă plăpândă și drăguță, lidera de sindicat, a umblat cu mine de mână prin policlinica industrială, aflată lângă intreprindere, ca să-mi facă fișa medicală, iar până la amiază eram gata angajat. Transportor. Adică eram dotat cu un cărucior cu patru roate iar misiunea mea era să preiau bobinele de melană frumos colorată de la mașinile care efectuau operațiunea de bobinare și să le transport la masa de ambalare unde alte colege de ale mele le înveleau în celofan și le puneau apoi în cutii de carton. Simplu nu? Nu-ți trebuia nici măcar liceu pentru asta. Vineri am repetat în draci cu montajul și grupul folk iar sâmbătă, pe estrada de la Stâna Baisa, un stabiliment aflat la margine de pădure, în fața a peste 2000 de oameni veniți de la cele două intreprinderi concurente, în fum de mititei și zdrăngănit de sticle cu bere ne-am produs artistic, onorabil spun eu, de vreme ce am reușit, la final să ne întrecem rivala. Doamna de la sindicat și domnul director Șeremet, un tip micuț și parcă mereu plângăcios, erau în culmea fericirii. Țin minte ca peste două săptămâni, la lichidare, am primit o primă de 2000 de lei (salarul pe care aram angajat era de 1700). Tot ca o anecdotă: în timp ce ”grupul” nostru folk lălăia pe scenă, un nene înalt ne făcea poze, chinuindu-se să declanșeze un bliț pe care-l alimentase dintr-o baterie de motocicletă pe care abia o tăbârcea după el. Dădeam din mână și din gură și-mi venea să râd. ”Băăăăăi, e ziua-n amiaza mare, lasă dracu blițul ăla că te cocoșează bateria”. De, ce știam eu? Singura mea legătură cu fotografia fusese prin clasa a IX-a, când prinsesem un ”aparat” de fotografiat de la un coleg. Nu mai știu cum se numea. Aparatul. Știu doar că era rusesc, de plastic, cu film lat și cu o rotiță cu trei diafragme pe care o potriveai la obiectiv. Timpul de expunere era unul singur. Era o chestie super simplă cu care am făcut primul și ultimul film din viața mea de până atunci. L-am dat la developat la un atelier de pe strada mare din Dorohoi, orașul unde m-am născut și unde atunci fusesem adus cu mari sacrificii de la Săveni (orășelul unde locuiau părinții) de către nea Savu Vasiliu, Cocor – cum îi spuneau cunoscuții, antrenorul echipei locale de fotbal și al celei de juniori a orașului, în care eu am jucat vreme de aproape doi ani pe postul de puturos. Adică de portar (asta n-o mai știați). Ce meciuri nene, ce parade, ce mingi imposibile apărate, ce cururi de pământ, ce plonjoane la picioarele adversarilor. Rică Răducanu II eram, nu alta. Spre încântarea gagicilor microbiste care ne făceau galerie meci de meci, mai ceva ca majoretele din ziua de azi. Țin minte că în 1977, de cutremur, eram pe undeva pe sub un pod de pe linia ferată Dorohoi – Leorda, într-o margine de oraș, cu Căprioara. La un moment dat s-au auzit găinile de prin vecini cotcodăcind. Da nu le-am băgat în seamă.

-Băi, unde ai fost la cutremur?

 M-au întrebat colegii de internat spre dimineață când încercam să mă strecor tiptil în pat.

-Ce cutremur bre? Sunteți nebuni?

E drept simțisem eu ceva ca un cutremur, da la altă oră decât cel oficial...

După vreo două zile m-am dus la nenea Ștrul, fotograful, să văd filmul. Ieșiseră neică toate pozele. Erau chiar 14 cadre în loc de 12.

-Alege-le pe care vrei și notează câte bucăți de fiecare, mi-a spus nenea Ștrul dându-mi o bucată de hârtie și creion

-Nene, vin mâine cu colegii că vor și ei poze, să spună fiecare... Și dus am fost. De unde doi lei pentru fiecare poză neică?Banii erau scumpi la vedere pe atunci. Chiar dacă portăreala-mi asigura locul gratis la internat și bursă din care-mi plăteam cantina. Ce rămânea...

Cam asta este, pe scurt, povestea transformării mele în om serios. Nevastă aveam, curând trebuia să mi se nască primul copil, devenisem deci un individ responsabil, bla, bla, bla. Ce nu reușisem în patru luni de căutări și bătut pe la diverse porți se rezolvase în câteva ore ale unei dimineți de joi când Doamna de la sindicat mă cărase de mână prin policlinica industrială pentru a-mi face fișa medicală. Fără ajutorul ei, mai mult ca sigur ea, Fotografia, ar fi rămas departe de mine. Poate aș fi devenit un poet cunoscut. Premize erau. Poate aș fi devenit un cunoscut și îndrăgit cantautor. Și aici erau premize. Poate aș fi devenit un cunoscut portar. Am jucat la juniorii republicani ai C.S. Botoșani, am cochetat cu loturile naționale de juniori. Cine știe? Eu sunt fericit că a ieșit așa. Să descopăr Fotografia. Nimic nu se compară cu anii care au urmat. Cu întâmplările care mi s-au întâmplat. Cu fericirea pe care am trăit-o doar eu și cutia cu îngeri (sau demoni?) din mână. Clic-clak, încă una, zâmbiți, vă rog... eu vă păstrez amintirile.  

     Maistrul din tura mea era fotograful fabricii. Așa am ajuns să intru într-un laborator foto. Bucățica de hârtie băgată, după expunere, în revelator a reprezentat cea mai frumoasă clipă din viața mea: clipa în care mutra mea cu barbă creață a început să capete contur. Am știut atunci că m-am îndrăgostit fără scăpare. Fotografia, viața mea!...

     La două săptămâni mi-am cumpărat primul aparat de fotografiat și primul bliț. Un Seagull chinezesc pe film îngust, cu telemetru (așa, un fel de Leica-balalaica fără obiective interschimbabile – visul meu de o viață) și un Fill rusesc, cu o singură lampă. După o săptămână făceam primele fotografii de nuntă la o colegă de serviciu, pe care le măream pe hârtie raster 9x14 cu un aparat de mărit UPA (și el rusesc) împrumutat. Nu aveam laborator. Fotografiile le-am mărit într-o noapte în dormitor (filmele le developasem cu o seară în urmă). Alături, în pat, cel mic gângurea și trăgea pârțuri. Din banii câștigați, 1600 lei (aveam un salar de 1700), mi-am cumpărat primul aparat de mărit, un PEISAJ românesc care avea posibilitatea de a mări și clișee 6x6,  de producție IOR. Apoi, peste vreo două săptămâni, din banii de la altă nuntă, un Zenit E, primul meu aparat reflex (costa 1800 lei). Și, tot așa, fără să știu, povestea se scria singură. Fără de sfârșit.

     Pe la începutul verii am participat cu o imagine la expoziția foto a intreprinderii, expoziție organizată de cel în laboratorul căruia se aprinsese scânteia. Numele său este Mihai Chița. Era și el un entuziast. Atât cât îi permitea timpul împărțit între slujbă și familie. Mai cocheta și cu pictura. Expoziția a fost organizată în sala de festivități a intreprinderii. În loc de simeze, pereții fuseseră tapetați cu bucăți de carton ondulat, în fapt cutiile în care erau ambalate bobinele de melană. Fiecare fotografie (vreo 25 de imagini) era înrămată cu sticlă și colțare. Era o expoziție minunată. Doar era prima la care participam și eu în calitate de expozant. Din păcate a ținut doar jumătate de zi. Aniculăesei, inginerul șef, un fel de Bau-Bau al fabricii și-a vrut cutiile înapoi. Erau lipsă în gestiune...

     Încă o dată îți mulțumesc, Mihai. Cuvintele sunt de prisos. Dar te voi purta mereu în inima mea. Așa blând cum te-am cunoscut și cum ai fost mereu pentru mine. Cu sfaturile tale, cu soluțiile tale tehnice, cu dragostea ta pentru frumos pe care mi-ai transmis-o și mie. Fiecare declanșare știu că ți-o datorez. Sărut mâna, Boierule!... 

Restul... mai pe la vară în carte!...