miercuri, 22 februarie 2012

Despre Veneția... Mea 2 - cea mai făcută fotografie

Nu cred că există fotograf care să fi mers la Veneția și să nu fi făcut imaginea asta. Ziua sau noaptea. Ziua ai nevoie de o lumină bună. După amiaza, când biserica Sfântul Gheorghe (de peste baltă) este luminată. Sau de o ceață mai puțin deasă. Seara spre noapte ai nevoie musai de un  trepied. Și de noroc. Biserica nu este illuminată. De fapt cam nimic din ce este important în Veneția nu este pus în valoare de lumină. Probabil din cauza crizei. Dacă putem vorbi de criză într-un oraș foarte scump unde turiștii lasă în fiecare zi câteva milioane de euro...
Până spre ora înserării ne putem ocupa de cu totul altceva. Adică de fotografiat și iar de fotografiat. Străduțele înguste întretăiate de canale ale Veneției îți oferă o multitudine de subiecte. Nu și lumina pe care ți-ai dori-o, și care, de cele mai multe ori este la altă oră și musai în alt anotimp decât cel în care este Carnavalul.
Ajuns pe înserat în Piața San Marco scoți trepiedul, pui aparatul pe el, telecomanda (dacă nu ai uitat-o acasă - dacă da, poți folosi setarea aia cu cesulețul, ”expunerea întârziată”) și cauți un loc cât mai bun, care deobicei este unul, maxim două și sunt deja ocupate. Te duci cât mai spre malul bălții ca să nu-ți dea japonezele amatoare de suveniruri foto trepiedul jos, mai treci în revistă calendarul ortodox cu sfinții, de fiecare dată când fetele respective cu ochii oblici vor să se fotografieze musai pe pontonul pe care l-ai prins tu în cadru și aștepți să vină minutele magice. Ba mai ai timp să tragi cu ochiul spre stânga unde sute de turiști în mână cu o multitudine de aparate, de la telefon (unul îl pusese pe ditai trepiedul cu cap de panoramare), trecând spre Zenit, Leica pe film, Hassy și până la cele mai sofisticate Digitale, fotografiază de zor, cu bliț sau fără (am văzut japonezi tăbârcind trei blițuri de studio după ei, cu tot cu generatoarele de lumină aferente și soft-box-uri) ”măștile” care mai de care mai spectaculoase, ieșite la promenadă pe malul gârlei. Ba te mai trec și fiori reci la gândul că ar putea veni și în locul unde tu ți-ai instalat sculele...
Și vine ora potrivită. Clanț una...
ISO 100, expunere 30 secunde, diafragmă 22 - ora 17,59
Încă este multă lumină afară. Soarele apune lateral dreapta și cerul este destul de deschis. Am ales un timp lung de expunere încercând să prind în cadru lumina unui vaporaș care venea spre cheiul din stânga, totodată vrând ca gondolele din prim plan să nu fie înghețate...
Clanț două...
ISO 100, expunere 20 secunde, diafragmă 20 - ora 18,01
Același cadru, doar că în cele 20 de secunde de expunere au trecut mai multe vaporașe, cadrul fiind traversat de câteva dâre de lumină care-i dau un ”ceva” special... Din păcate japonoaica neliniștită a țâșnit fără să o pot opri pe pontonul din stînga imaginii să-i facă masculul din dotare o ”amintire fotografică”... Rateu!
Clanț trei...
ISO 100, expunere 13 secunde, diafragmă 7,1 - ora 18,07
Am schimbat locul de stație blocând intrarea pe ponton (singurul care nu era asigurat cu lanț). Din stânga un vaporaș, din dreapta un altul. Dacă aș fi expus tot 30 de secunde efectul ar fi fost mai mare. Dârele de lumină ar fi fost mai lungi, dar nu s-ar fi întâlnit... Ghinion de neșansă?
Clanț patru...
ISO 100, expunere 15 secunde, diafragmă 11 - ora 18,09
Vaporașele erau în pauză, așa că am schimbat iarăși locul de stație. Spre disperarea unui rus care și el voia să-și pună trepiedul în locul ales de mine. Țoașca verde e poziționată fix sub felinar. O fi de bine? O fi de rău?
Clanț cinci...
ISO 100, expunere 2 secunde, diafragmă 2,8 - ora 18,12
Am schimbat iar locul (unde am mai încăput). Timpul scurt de expunere aproape îngheață lumina celor două vaporașe iar gondolele au formele pe înțelesul tuturor...
Clanț șase...
ISO 100, expunere 30 secunde, diafragmă 6,3 - ora 18,20
Am schimbat din nou încadrarea, scoțând din cadru felinarul. Vaporașele mi-au ”băgat” în tot cadru alte dâre de lumină... Drăguț!
Clanț șapte...
ISO 100, expunere 30 de secunde, diafragmă 5,6 - ora 18,38
Lumina unui vaporaș îmi ocupă jumătatea dreaptă a imaginii. Este o imagine interesantă... Deja cerul este aproape negru. Distracția s-a terminat!

Cam acestea au fost 39 de minute ale zilei de 14 februarie 2012 din viața mea. Nu sunt imagini fantastice. S-au făcut de milioane de ori. Și se vor mai face. Dar sunt ale Mele. Un antrenament făcut cu plăcere, chiar dacă în regim de stress...
Oricum, imagini mai interesante este posibil să fie făcute nu la apusul soarelui ci la răsăritul lui. De ce? Mâine...

(aparat folosit: Canon EOS 5D Mk II, Obiectiv 24-70 2,8 USM L)

7 comentarii:

fotomaniacu spunea...

Frumos boierule.
Pe de alta parte, nu am fost si nu o sa merg niciodata la Venetia... ce chestie, nu?

OZOLIN DUŞA spunea...

Mulțumesc Coane Dinule!
Timpul nu este pierdut. Are un farmec aparte pe care trebuie să-l descopere fiecare cu sufletul său.
De când nu mai pot umbla dezlegat prin Romanela, ieșirile astea-mi încarcă bateriile pentru jumătate de an. Cred că am îmbătrânit...

robert spunea...

in sfarsit. stam in asteptare dupa pozele si experienta dumneavoastra de venetia de o saptamana. vrem si soarele...

diana pelin spunea...

frumoasa poveste cu frumoase cadre...va felicit pentru farmecul aparte descoperit!

diana pelin spunea...

frumoasa poveste cu frumoase cadre...va felicit pentru farmecul aparte descoperit!

Dragos Bora spunea...

Jos palaria! Ti-au iesit grozav!

OZOLIN DUŞA spunea...

Mulțumesc, Dragoș!