luni, 18 februarie 2013

Când nimic nu mai este de spus


De-atâtea ori am auzit sau vorbit despre singurătatea în doi. Eu și cu Ea. Sau Ea și cu Mine. Nu știu cum este mai bine. Oricum, este rău în ambele ipostaze. Doi străini respirând sub aceeași aripă de Înger. Două sensuri menite să fie mereu opuse, unul hăisa și altul ceala. Nimic nu mai este de făcut, oricâte noduri ai face la părțile inimii rupte. Tot pe acolo vor sângera. V-ați surprins ochiul vreodată zbătându-se spre cerul plin cu stele? Mereu m-am întrebat ”care o fi a mea... parcă aia îmi face cu ochiul, ba nu, cealaltă clipește spre mine, Hei... care e sufletul meu pereche?”... Întrebare fără răspuns. Sufletul pereche aleargă bezmetic doar prin imaginația mea.

Dar nu pot să vă mint: Fotografia este Sufletul meu pereche. Nici nu știți cât de frumoasă devine singurătatea asta în doi!


3 comentarii:

fotomaniacu spunea...

!!!!!

francisc vaida spunea...




ce imagine despre singuratatea din noi .!
nu cred ca ai dreptate cu singuratatea in doi .
in doi nu esti singur ca te devoreaza sufletul pereche mama lui de pereche ..poate singuratatea din vise la care nimeni nu are acces ..

Anonim spunea...

tu crezi in "suflet pereche"?
este o metafora vindecatoare...zic!
este o cautare permanenta a sinelui...este de fapt jumatatea din noi in care ne recunoastem virtutile sufletului..experientele dureroase...si cate altele..
dorinta ta de a te iubi pe tine in altul..crezand ca toate aceste cautari ale tale le poti gasi in altul spre a te vindeca pe tine..
cei care-si aleg "singuratarea" nu mai au nevoie de intregire..
iar "iubirea" cea mult cautata, adulata, strigata si hulita...este doar o "ceatza", ce dispare la primele raze de soare...
eu nu inteleg de ce esti trist, sau, vb lui feri...te alinti ?!