vineri, 7 martie 2014

07.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 66


GENEZA - expoziția lui Sebastiao Salgado la Palatul Tre Occi din Giudecca - Veneția

Sincer, îmi este greu să scriu. În aceeași locație am mai văzut acum doi ani o expoziție aparținând lui Elliot Erwitt, iar anul trecut o alta aparținând italianului Gianni Berengo Gardin. Cea de acum este greu de povestit. Trebuie văzută. Musai și neapărat. O expoziție în alb și negru cu mult, foarte mult gri. Despre o lume pe care doar o bănuim, despre locuri doar visate și oameni doar închipuiți. Salgado, brazilian, fotograf Magnum, născut în 1944. Imaginile din expoziție pornesc din anul 2004, când autorul avea 60 de ani, și se opresc în 2013, la 69 de ani. Un Proiect extraordinar care documentează cu ARTĂ oameni și locuri despre care mulți dintre noi nici nu știm că există pe Planeta Pământ.
Care a fost motorul acestei acțiuni extraordinare la o vârstă la care mulți semeni de-ai noștri au cam terminat-o cu cutezanțele? Să-i spunem Pasiune? Să-i spunem Credință? Să-i spunem Destin? Oricum am spune-o, cuvintele vor fi, mereu, prea puține. Privindu-i imaginile am fost și eu alături de el la capăt de lume, acolo unde mii de pinguini cuibăresc an de an, mi-a fost un frig cumplit în Siberia crescătorilor de reni, am simțit o frică fierbinte în jungla amazoniană cu peisaje impresionante și oameni parcă aflați la începutul lumii noi, mi-a fost cald și sete în Africa, alături de oamenii triburilor cu pielea ca abanosul, am simțit forța mărilor îmblânzite de balenele uriașe...

Și da, am simțit cât de mic sunt. Și nu mi-e rușine s-o spun!

Salgado a avut în spate o echipă, o logistică, niște fonduri care i-au permis să viseze și să facă visul să devină realitate. Salgado are geniul de a extrage din toate câte și-a propus ceea ce este necesar de extras pentru ca noi să ne minunăm... Iar pentru asta lumea-l iubește și dă Cezarului ce este al Cezarului...

Și da, pot visa chiar dacă știu că niciodată visul nu mi se va împlini. Nu am un sentiment de inferioritate. Nu-l voi avea niciodată față de nimeni. Doar că timpul ăsta nu e al meu și, sigur, țara asta pe care o iubesc nu este a mea. În rest, viața merge înainte. Câtă mai este de depănat!

Vă recomand să vedeți și filmul de AICI.

Un comentariu:

s0rinadavid spunea...

interesant...frumos..mai sunt oameni frumosi pe planeta...cunosc si eu unul...un concitadin de-al tau, Sebastian Tirtirau, cred ca acum e stability in Canada...si-a dedicat cativa ani buni din viata ptr cauze bune...prin toate modalitatile posibile aduna oameni si bani ptr a-si vedea implinite proiectele, cele mai multe legate de viata oamenilor din triburile Kalahari...ajutand la construirea unor clinici, scoli, I-a invatat pe boshimani sa-si faca fantani si sa-nvete sa traiasca cat de cat normal...ar fi multe de spus...nu stiu daca mai are proiecte, nu am mai luat legatura cu el de vreo 4-5 ani, aici in Portland...dar cred ca o idee genial ar fi sa poti sa-l insotesti intr-un astfel de proiect...aduna voluntary prin Pilgrim Relief Society...o minunata oportunitate de a fotografia "necunoscutul"...in Africa a fost unul dintre primii care s-a intalnit si cunoscut triburi ce nici nu stiau ca mai exista oameni in afara de ei...povesti de viata...genial..oameni minunati...
uite am gasit un link..
http://www.thethirdway-film.com/Content/Sebastian.html