luni, 14 aprilie 2014

14.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 104


”Vara se duce lăsând amintiri
Repezi ca niște ploi,
Veșnică este iubirea din noi
Prin care exiști și respiri.”

Mecanismele complicate ale memoriei... ce le poate declanșa? Acele ”parfumuri” de amintiri de prin sertarele ascunse ale sufletului, demult trăite, simțite și grabnic uitate? Se spune că suntem un conglomerat de celule, o ”intreprindere” divină, o ”minune” a evoluției pe o scară ce numără milioane de ani... Aș. Suntem doar o mână de amintiri pe care le păstrăm, te miri pe unde prin corpul nostru, cu fiecare secundă trecută mai gârbov, cu fiecare răsuflare mai fragil. Trecem prin viață, care învingători, care învinși, care așa și așa, singuri sau înconjurați de mulțime de prieteni, dar, fiecare, la ceas târziu din noapte ne regăsim doar cu noi și o mână de amintiri. Amintiri care ne bântuie, amintiri care ne alină, amintiri care ne repovestesc despre clipele când am înțeles că existăm pe pământul acesta de umbre mișcătoare. Și, de când conștientizăm că existăm, doar ea, iubirea, este motorul care ne poartă pașii, unul după altul, pe cărările clipei, ale minutului, ale orelor, ale zilelor, anilor... Trăim și încercăm să lăsăm un semn pentru când nu vom mai fi. Fiecare cât se pricepe, cât a avut ”ursit” la naștere. Unii nu reușesc niciodată - semn că nu fiecare naștere este binecuvântată (de cine?) - alții lasă puțin câte puțin - de-o respirare, acolo - alții, aleșii, reușesc să schimbe lumea cu minunile minții lor.
Am iubit-o pe mama, pe tata n-am apucat. Îmi iubesc copilul, acum, la bătrânețe, mi-aș fi dorit în loc de unul să fi fost doi, dar mă împac cu gândul că pentru nepotul care va veni spre toamnă voi avea timp să-mi îndrept iubirea. Am iubit femeile de lângă mine, așa rău sau bun cum am putut fi. Acum, la bătrânețe, Fotografia este singura care a rămas lângă mine. În rest, doar amintiri pitite prin trupul meu din ce în ce mai gârbov, din ce în ce mai fragil. Seară de seară le depăn, una câte una, ca într-un film mut - singur spectator la viața pe care am trăit-o, la micile victorii, la marile eșecuri, la clipele de deznădejde sau de grație. Sunt amintiri de care-mi este rușine, sunt amintiri pe care le regret, sunt amintiri de care mă bucur, sunt amintiri de care sunt mândru. Să rămână, oare, ceva în urmă? În viața următoare voi privi în urmă și voi afla. Și iarăși... fără ea Fotografia, nimic n-ar fi fost. Doar ea m-a ajutat să schimb drumul în cerc pe care pășiseră generațiile de dinaintea mea. De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, nici nu știu prea bine de unde vin (la familie mă refer), știu doar către unde vreau să merg, sper doar să ajung.

Până atunci, ceasornicarul suprem ne cerne clipele, lăsându-ne, în ceas târziu din noapte, doar amintirile să ne cheltuiască clipele pe care mai avem de iubit!

3 comentarii:

s0rinadavid spunea...

esti ata de talentat...esti atat de destept !...
orice comantariu cred c-ar strica frumusetea spuselor tale...
poate doar...
"When your past calls, don't answer. It has nothing new to say..."

Ozolin Dusa spunea...

Apăi... eo ce să zic? Mereu am avut impresia că sunt deștept ca oaia și talentat ca porcu!!!

Dragos B. spunea...

Subscriu ăstor ginduri....