vineri, 19 februarie 2010

26 - 1988, Cezar și Andrei

Anul 1988. Cezar și Andrei. În rândul cunoscătorilor de fotografie ai vremii se spunea că poți avea intrări în saloanele de fotografie internaționale trimițând genul de imagini care sunt, deobicei, acceptate de juriile respective. Fiecare zonă avea un fel de ”șablon” pe care, dacă-l ghiceai și respectai, erai om făcut. Niciodată nu am ținut cont de asta. Mereu am trimis ce m-a tăiat capul, imaginile care-mi plăceau. Fotografia de mai sus a intrat și-n Argentina, și-n Anglia, și-n China, și-n India, și-n Brazilia. O imagine clasică, cu două diagonale, în care personajele te privesc în ochi, încercînd să comunice cu tine. Totul este direct. Nici un mister, nici un ”cârlig”, nici un sens ascuns... Oare?
Făceam poze peste poze, expoziții peste expoziții, luam, prin țară, cam peste tot unde cei din juriu erau, cât de cât corecți, premii. Dacă în regulament se preciza că trebuiesc trimise patru fotografii, eu trimeteam 15. Sau 20. Asta îi enerva pe organizatori: ”trimite Domne ăsta mai multe lucrări bune odată decât facem noi în zece ani”, se tânguiau unii mai orgolioși. Și mă rădeau. Ca mine mai era un concurent. Dan Mititelu din Iași. Și el avea același stil de a trimite. Nu puține au fost saloanele unde ne-am împărțit premiile importante.
Fotografii importanți ai țării, Boierii, mă iubeau. Probabil că le plăcea nebunia mea, felul meu de a fi, fotografia pe care o făceam. Nu lipseam de la nici un vernisaj important. Băteam țara în lung și-n lat, dornic să cunosc, să învăț. M-am simțit aproape de sufletele lui Gheorghe Lăzăroiu de la Sibiu, lui Nicu Dan Gelep și Victor Boldir de la Craiova, lui David Friedmann de la Ploiești, lui Mircea Oprișor de la Iași, lui Napoleon Frandin și Eugen Iarovici din București. (în afară de Victor Boldir, ceilalți sunt amintiri acum). Oameni deosebiți, mari fotografi sau mari teoreticieni. Despre ultimul, Eugen Iarovici, am să vă spun câteva cuvinte: l-am cunoscut la AAF, prin toamna lui 1987. În vară fusese vernisajul Salonului Național al RSR. Eram în Deltă, la Calica, într-o tabără foto sub patronajul AAF-ului. Profesorul Oprișor mi-a spus, mai târziu, că lumea a întrebat de mine la vernisaj. Era curioasă cine sunt. În deltă, printre alții, am fost cu Ieremi Iosif și Vasile Venig din Carei și cu Victor Boldir. Cu acesta din urmă am vizitat, după terminarea taberei, expoziția de la București. La sala Dalles. Era salon de autori. Cu invitații nominale. De la noi am remarcat fotografiile lui Dan Dinescu și ale Conului Dinu (10 imagini 50x60 cu gagici. Sepia. Pe hârtie mată. Străină. O nebunie). La vreo lună jumate de la acest episod aveam treabă prin București. La AAF, la masa domnului Comănescu, Președintele, mai era o persoană. Șeful mi-a făcut semn să mă apropii și m-a prezentat: Tovarășul Iarovici. Cred că ai auzit de el. Cum să nu fi auzit. Îi citisem o parte din cărțile de tehnică fotografică. Ascultam, pe la vernisaje, povești despre el. ”Deci mata ești? Să treci pe la mine când ai timp. Uite numărul meu de telefon”. La o săptămână, cu o cutie doldora de poze m-am înființat la vila din spatele bisericii armenești unde locuia. Ehehe... m-a primit boierul. Halat de mătase, eșarfă la gât, parfum fin, pipă. Mă uitam ca virgina la telenovele. A văzut cutia de sub braț. S-a bucurat. ”Cât mănânci mata șerbetul eu mă uit peste fotografii”. Uitasei să spui, șerbet de trandafiri, neică... Le-a privit odată, de două ori, apoi a început să mă întrebe de ce și cum, de compoziție, de linii de forță, de una, de alta. Eram bâtă. Încă făceam, pe atunci, fotografie din instinct. Era în mine, viu, nărăvaș. Cultura mea vizuală era, însă, ca și inexistentă. Văzând că nu are cu cine discuta, boierul și-a tras scaunul lângă mine și a început să vorbească. Două ore am primit prima mea lecție de estetică, compoziție, încadrare. A fost ca o mană cerească. Și treaba asta s-a mai repetat, în timp, de încă trei ori. A scris foarte frumos despre mine în revista Fotografia. Nu am mai apucat să-i mulțumesc. A plecat la stele. Un mare om, un mare teoretician. Povești și bune și rele circulau pe seama lui. Pentru mine a fost Zeul care a transformat scânteia în foc. Care mi-a deschis ochii. Nimic nu se poate face fără studiu. Cu talentul te naști. Dacă-l desscoperi trebuie să-l cultivi. Fără o bază solidă teoretică, fără o cultură vizuală, fără mii de imagini văzute și tot mii uitate ești ca și calfa de cizmar care a învățat să pună corect fețe la tocuri și pingele-n talpa papucului. Numai pantofi pentru regină nu știe să facă. Nimeni nu i-a arătat și nici pe el nu l-a luat curiozitatea la vale... Și regina are mâine bal mare și e desculță!...
Acu ceva vreme, un coleg talentat și cu gură mare zicea pe acilea că ”atunci când vede pozele mele se simte Artist”. Mare greșeală. Prietene, Artist ești abia atunci când privindu-ți propriile imagini te simți fericit că trăiești în lumea asta mizerabilă. Și că poți fotografia fără să te fută nimeni la cap. Dar asta vei înțelege peste ceva timp. Dacă vei pricepe...

2 comentarii:

S-Hell spunea...

sper sa mai regasesc astfel de posturi..avem multe invataminte de tras..va multumesc..s-a pliat perfect atmosfera pe ceasca de cafea fierbinte si nazuinte..numai bine!

Confider spunea...

intr-adevar din practica fară teorie rezultă imagini care nu reprezintă mare lucru

Superb cadru !