vineri, 19 februarie 2010

26 - 1989, Ultima stație

1989, Ultima stație. Imagine făcută prin primăvară. Am trimis-o la șapte saloane în țară (în anul acela au fost 13 astfel de manifestări). Nu a fost acceptată la niciunul. Era prea directă. Le-a fost frică onorabililor ”jurați”. La începutul lui 1990 trebuia să se țină al XIV-lea Congres al PCR. Prin folclorul românesc circula o ”ghicitoare”: ”La al XV-lea Congres, patru ani de la deces”... Dricul simboliza tocmai această cimilitură. Simboliza sfârșitul lui Ceaușescu și al regimului comunist. Prin asemenea imagini vroiam să arătăm că ne pasă. Că dorim să se schimbe ceva. Că, măcar la nivel de idee, luptăm, sperăm!... Era un risc pe care ni-l asumam. Unii dintre noi. Pe la sfârșitul lui noiembrie am participat, la Cluj, la o serie de manifestări organizate de Fotoclubul ”Universitatea” condus de Mircea Albu. Acolo am văzut câteva diaporame cutremurătoare. ”Scrumbia” și ”Ultima noapte pe Atlantida” ale lui Vasile Dorolți erau cele mai directe. Altele, la fel de ”sugestive”, au avut Petre Mercea, Florin Andreescu și Vali Craina. Eram rebelii fotografiei românești. Ne păsa. Ne simțeam încorsetați de un regim criminal. Luptam fiecare cum ne pricepeam, ducând mai departe mesajul nostru de Gând de Libertate. Țin minte că, după proiecția lui Vasile, Iuliu Albini, pe atunci Președintele Filialei ”Transilvania” a AAF, mai să facă criză de nervi. ”Mata ai trebui interzis”, țipa el la un Vasile care abordase o moacă tâmpă de tovarăș nevinovat...
În 26 decembrie, la Botoșani, am făcut prima expoziție LIBERĂ: ”Botoșani, primele ore ale libertății”. Cu imagini de la Farsa din 22 și 23 decembrie de la Botoșani. Despre aceasta am scris aici. Credeam că totul se va schimba. Acum, după 20 de ani, gustul amar al Libertății îmi inundă, în fiecare dimineață, cerul gurii...

În perioada 1984-1989 în mai toate imaginile mele cu mesaj a apărut un Personaj foarte sugestiv. Actorul. Cezar Amitroaiei, fost coleg de liceu (am fost trei băieți în clasa de ”filologie-istorie” de la Liceul Pedagogic. Unul s-a făcut milițian, la școală învățând că ”civilul este dușmanul lui”, altul actor, azi la Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani și altul Artist. Mandea). Umblam barbunca pe toate coclaurele târgului. Ba cu vioara, ba cu violoncelul, ba cu un ditai contrabasul, ba cu una sau două oglinzi din cele mari, cu fața de cristal, ba cu un bust de manechin. El era mereu îmbrăcat în frac. Ce parfum Prieteni. Ce amintiri. Ce tinerețe fantastică: Eram cu o namilă de contrabas pe o străduță cu foste dughene evreiești care se demolau. Contrabasul sprijinit de un perete de scândură, două lumânări aprinse în cadru, un afiș de la Filarmonică lângă contrabas și el, Artistul, lungit pe trotuar și învelit cu ziare. Eu mă chinuiam cu Pentakonul six, el aștepta declanșarea... Pe lângă noi trece un cuplu între două vârste: ”ce-o fi cu omul ăla? Poate e beat, da poate îi e rău? Poate e bolnav”. La care Cezar deschide un ochi și decretează cu voce de bas: ”nici bolnav, nici beat, nici nu mi-e rău. Sigur îs NEBUN”. Au tăiat-o cei doi împușcați...
Altă dată, eram cu bustul de manechin la vreo 300 de metri mai sus de CET-ul orașului. Erau acolo niște tuburi mari de canalizare și voiam să fac eu o poză mai ușchită. 500 de metri mai la vale era o unitate militară. Aruncătoare și Șoferi. Cât am pregătit aparatul văd că vin agale pe lângă trotuar patru soldați însoțiți de un ofițer. ”Cezărică, am belit-o. Ăștia vin după noi”. ”Fugi bre de-aci. Ce dracu să aibă cu noi?”, decretează amicul meu. Și nici bine nu termină de închis gura că războinicii ne înconjoară cu automatele în poziție de luptă. ”Stați așa. V-am prins!” Degeaba i-am dat noi cu placa cu Arta... Ne-au escortat până la cazarmă unde ne aștepta Comandantul și Ofițerul CI (CONTRA INFORMAȚII). Le-am spus povestea noastră, cea cu Arta fotografică, c-o fi, c-o păți.... Doar că ei o aveau pe a lor: ”Sunteți SPIONI. Dați aparatul. Se confiscă. Pănă la urmă am dat filmul. Încă fo două ore, nenea care ne reținuse s-a chinuit să tocmească două procese verbale de amendă. Câte 1500 de lei de spion. Nu le-am semnat. La plecare, omul, sincer, ne-a spus: ”Tovarăși, tot drumul cât am venit după voi m-am gândit la câteva cuvinte în limba engleză să vă spun. E drept, ceva rusă mai știu, da engleză...” (no coment). Drept e că aveam un morcovel în cur, așa că l-am luat pe Cezărică de aripă și am mers la sediul Securității. Pe Colonelul Mija, Comandantul, îl știam de când cântasem cu chitara la Ziua Miliției. Eu lălăiam și Dan Bacinschi spunea bancuri porcoase. Spre încântarea nevestelor de cadre cu funcții. Ne-am prezentat la securistul de serviciu, ăla a pus lopata pe telefon, a raportat la cabinetul șefului și, după vreo 15 minute, coboară ditai Colonelul cu filmul meu în mână. Developat gata. ”Cum e spionilor? Ați c-am îmbulinat-o. Hai luați filmul și pas alergător acasă”. Norocoșii de noi...
Altă dată veneam de la cariera de nisip de la Stâncești. Două oglinzi lungi cam de un metru jumate, vreo 25 metri de pănză albă-decorul, fracul lui Cezar și trepiedul meu Pentakon, din lemn și metal, greu de vreo cinci kile. Toate încărcate pe un căruț la care trăgeam din greu pe dealul dinaintea cimitirului (locul unde, pentru unii se termina, iar pentru alții începea orașul cum veneai dinspre Suceava). Pe buza dealului, Călin. Prostul Miliției locale. ”Stați așa. Actele la control. Ce-aveți acolo, în căruț?” Am dat bolentinele, am pus iar placa cu Arta fotografică. Mă știa de la aceeași Aniversare a Miliției unde hăhăitul lui la poantele lui Bacinschi se auzea ca un grohăit, acoperind rîsetele și chicotelile tuturor celor prezenți în sala Tetrului din oraș. Am scăpat repede de el. Și nici curios să controleze căruțul nu a fost. Dacă ar fi avut curiozitatea, ar fi descoperit, înveliți în pânza albă, vreo 20 de stiuleți de porumb, pentru fiert, sustrași sintr-un lan de lângă oraș. Caz de pușcărie pentru noi și de avansare pentru el. Dar n-a fost să fie. Amintiri...
Lui Cezar nu i-am mulțumit niciodată pentru cât a umblat cu mine atunci. O fac acum. Multe dintre imaginile mele frumoase îi poartă chipul. Le mai găsiți pe aici. Mulțumesc Cezărică!...

2 comentarii:

Marcel Eremia spunea...

Câtă lipsă de viziune pe cei de la saloanele din '89. Ca şi a multor politicieni de astăzi...

Tare faza aia cu developatul gratis. Oare ce revelatoare foloseau băieţii aceia? Rodinal, atomal, D76? Era bine lucrat filmul, îngrijit, fără zgârieturi? Eu m-aş fi abonat la ei... :)

OZOLIN DUŞA spunea...

Ai să râzi, Coane Marcel... Băieții aveau pe atunci soluții străine. Cam tot ce-și doreau. Fotograful Miliției (la Securitate era altcineva), era un tip de treabă, iubitor de fotografie și mare vânător. M-a ajutat de cîteva ori cu substanțe. Mai mult, când mi s-a bulit placa cromată pentru uscat fotografiile cu ”luciu”, m-a ajutat să usuc vreo 50 de bucăți. Avea o mașină nemțească de uscat cu tambur... o nebunie.