sâmbătă, 20 februarie 2010

26 - 1990, Podul de flori

1990, Podul de flori. În primăvara lui 1990 s-au organizat, pentru prima dată, celebrele Poduri de flori dintre România și Pepublica Moldova. Cel la care am participat eu a fost în dreptul localităților Cotu Miculinți (din Botoșani) și Pererita (satul în care s-a născut marele Poet basarabean Grigore Vieru). Cum nu era nici un pod cale de câteva sute de kilometri s-a trecut prin apă. În locul respectiv era până la brâu și, din câte mi-am dat seama, mulți dintre localnici nu o făceau pentru prima dată. O făceam, pe atunci, pe-a foto-reporterul la fostul ziar al Partidului Comunist. Acela unde în 23 decembrie 1989 (în primul ziar liber, Clopotul poporului) avusesem singura semnătură sub o imagine cu revoluționarii din Botoșani. Își schimbase numele. Gazeta de Botoșani îi zicea. Sloganul era cam ”La vremuri noi... tot Noi!”. Adică, aceiași oameni, cu alte fețe. Mai umane. Făcând parte din ”delegația oficială” nu m-am repezit să sar în apă ca poporul plin cu sticle de samahoancă și colaci. Am așteptat să vină barca din partea cealaltă. A venit cu Vieru și soții Teodorovici. Poporul s-a adunat, imediat, ca la urs. Cum nu era nici o chestie înaltă prin apropiere, o remorcă de tractor a fost transformată ad-hoc în tribună. Discursuri emoționante până la lacrimi s-au rostit. Doina și Ion au cântat despre Lacrima Basarabiei, despre Unire. S-a plâns, s-a aplaudat. Pe la extremitățile adunării începuse deja să se facă micul comerț între moldovenii celor două țări. Se vindea și se cumpăra orice. Anul următor, ideea măreață a Podului de flori a fost transformată, peste tot de-a lungul Prutului unde s-au ținut ”manifestațiile”, într-un imens bazar. Nu știu dacă s-a mai făcut și a treia oară.
După vreo oră de discursuri, barca se pregătea să o ia spre malul de unde venise. Nu mai era loc și pentru mine. Așa că am luat-o prin apă, voinicește, cu aparatele de-asupra capului, cu gîndul la noii mei pantofi nemțești din piele, proaspăt cumpărați și ținându-mă de mână cu un moșneguț gata beat, care decretase că cunoaște vadul ca pe propriile-i buzunare. Aiurea, singura groapă eu am nimerit-o. Vreme de doi pași apa mi-a trecut peste cap. Dar am înaintat voinicește, bucuros că aparatele au scăpat. Încă șiroind de apă am făcut câteva imagini extraordinare. Barca venise și ea, plină cu cărțile aduse din România. Grafia latină era pentru mulți Moldoveni, încă, o necunoscută. Era cam greu să le împarți, așa că s-au aruncat spre mulțimea care, imediat, a făcut grămadă ca la rugby, după ele. ”Acest dulce aruncat al cărților să fie singura agresiune dintre noi” a decretat atunci Vasile Tîrâțeanu (sau Grigore Levițchi, nu mai știu bine), Poeți din Cernăuți. Nu știu cum îi scăpaseră ucrainenii prin zonă. Prin apă era un adevărat spectacol. Se încingeau hore, se cinsteau cunoscuți cu necunoscuți, se mai vindea și cumpăra câte ceva. Toată chestia asta a durat până pe la ora 15 când grănicerii au ”închis” fâșia. Între timp, resemnat că pantofii mei noi și nemțești nu au avut noroc, mai făcusem traseul malul drept-malul stâng de vreo trei ori. Până la terminarea filmelor.
Prin iunie am făcut o expoziție care avea trei secțiuni: ”O noapte la Putna” (cu imagini de la Înviere, cu Regele Mihai-sau asta a fost mai târziu, trebuie să verific...), ”Piața Universității” (mamă ce poze de poze făcusem acolo) și ”Podul de flori”.
În noiembrie am fost la Chișinău cu o gașcă de poeți, în schimb de experiență. Eu eram și la chitară și la foto. Neicușorule, ce chiolhanuri am tras acolo. Țin minte că, într-un sat, după spectacolul de la Căminul Cultural, oamenii ne-au invitat acasă. Pe o stradă luuuungă, erau numai case cu pivnițe mari. Pline cu poloboace cu vin. Gospodinele pregătiseră găleți pline cu sarmale. Dacă-l săream pe unul, se supăra și ne arăta coasa din cui. Nu știu câte case am vizitat. Cert este că, pe la 6 dimineața am ajuns la internatul unde fuseserăm cazați. Ultima imagine o am cu Ticuță Bojescu (mare poet), umblînd pe hol după Lucica Nenati și făcând ca lupul. În chiloți și cu cravată cu tricolor la gât!...
Tot atunci, dar a doua zi, la Uniunea Scriitorilor ne-am întâlnit cu Grigore. I-am arătat pozele. Pe cea de sus a scris cîteva cuvinte: ”Nu poate să moară un popor care se prinde în horă la mijlocul unui râu îngrădit de sârmă ghimpată”. Acum câteva zile am comemorat, la Iași, un an de la moartea acestui mare Poet și Patriot. Poate Grigore, poate. Au grijă Traian și Emil de asta!...

3 comentarii:

Anonim spunea...

Salutare

Am citit cu atentie relatarea despre Podul de flori si am inteles ca la un moment dat ati organizat o expozitie fotografica avand ca tema acest eveniment. In general, exista foarte putine poze disponibile pe internet de la Podul de flori.
Personal, ma straduiesc sa pun pe picioare un site dedicat acestui eveniment: www.poduldeflori.ro . In masura in care aveti astfel de poze si sunteti dispus sa le faceti publice, va rog sa ma contactati la urmatoarea adresa: podul.de.flori[at]gmail.com

Va multumesc

Catalin I. spunea...

Minunat document!!!

TaneaN spunea...

Am citit articolul.. Impresionant. Ce timpuri. Pacat ca prezentul nu ne poate bucura cu asa o atitudine din partea romanilor din Moldova.. :(
Tare as vrea sa merg la vreo expozitie cu fotografii de la Podul de Flori...