Dăruitorul de Fotografie

Nu am mărturisit-o niciodată: pe 15 ianuarie 2008, când am postat afișul care anunța prima întâlnire a Atelierului de Fotografie de la Centrul Cultural Francez, cred că eram cel mai speriat fotograf din univers. Fusesem, până atunci, cel mai boem dintre boemii fotografiei românești. De peste 12 ani mă încăpățânam să fac fotografie și iar fotografie, să trăiesc din ea și să mai și umblu barbunca pe coclaurele patriei pentru a fotografia România mea de aur și smarald. Mai mult de 70% din ce am câștigat în acea perioadă s-a dus pe drumuri, filme, aparate (mai puțin), trenuri, autobuze, hoteluri, apă și ceva de papa. Am bătut cam trei sferturi din Romanela și am făcut zeci de mii de imagini. Vreo zece albume, vreo zece calendare, colaborări penibile (financiar) la tot felul de trăsnăi tipărite, amintiri cât pentru două cărți, prieteni, dușmani, dușmani, prieteni. Cam ăsta era bagajul cu care intram în proiectul de la CCF Iași. A durat vreo șase luni, apoi alții l-au continuat și alții l-au îngropat.

Am început alt proiect, Noul Atelier de Fotografie, transformat, între timp, în FotoIAȘI. Multe lucruri s-au cristalizat, multe s-au așezat în matca firească. Frica aceea de necunoscut a dispărut. În locul ei, simt plăcerea de a DĂRUI. Din ceea ce știu. Din ceea ce am trăit. Din ceea ce am acumulat în 28 de ani de Fotografie. Îmi place ceea ce fac acum. Și nu voi renunța niciodată să DĂRUIESC.

Cârcotelile și otrava Prietenilor chiar nu mai contează. Am fost întotdeauna Eu, Călătorul și voi fi, de acum înainte, întotdeauna Eu, Dăruitorul. Cel care scrie cu lumina și învață și pe alți pătimași să o facă. Restul este numai respirarea de lângă noi!...