Fiecăruia ne trec clipele vieții. Mai bune sau mai rele. După cum scrie la ce-o fi scriind acolo unde încă nimeni n-a ajuns. Îi iubim dar de multe ori n-o știm, n-o înțelegem. De alte și mai multe ori n-o arătăm. Ne e frică, ne e rușine, ne e jenă. Doar când nu mai sunt ni se face frică. Nemărturisirea ne arde ființa. Am vrea să le spunem cât de mult îi iubim. Și nu mai putem. Și tot așa, viața e doar o roată care se învârte la masa destinului fără-ncetare. Doar nemărturisirea arde pe dinăuntru. Mistuie și ne apleacă spre țărână...
Un comentariu:
dar EI stiu...si fara nemarturisirea noastra...simt, ptr ca suntem bucata din ei..ne-au crescut dintr-un bot de carne...si stiu ca-i iubim...si stiu ca le simtitm lipsa...si ca dorul ne macina...
si ei au fost ca noi...
si noi suntem ca ei...
o repetabila povara, cum bine a spus-o maestrul...
imaginea aceasta este mirifica...
Trimiteți un comentariu