Veneția... așa și altfel 2

Când vorbești despre Carnavalul de la Veneția, automat gândul te duce la măști. Și, tot automat, îți zici că sunt simplu de fotografiat. Ce mare inginerie să te duci pe malul bălții și să rupi pixelu la coloratele alea de măști. Mai greu e cu rusu și cu japonezu care ți se bagă în față taman când apeși la declanșatoare. Dar dacă e punct ochit - punct lovit, este epic dragii moșului. Aiurea... Chiar mă întreb ce să fac cu cele câteva mii de cadre cu măști trase anul trecut și anul acesta.

- Fă o expoziție Moșule, îmi veți spune.

Dar oare chiar vreau să fac asta? Am văzut în ultima vreme destule imagini cu măștile venețiene - fie aiurea fie în expoziții pompoase - care nu spun nimic. Unele dintre ele făcute de către fotografi cu ștaif și nume, mari portretiști, taram-tam-tam. Să mai îngroș și eu numărul coloratelor făcute la Veneția... nici chiar așa de nesimțit nu sunt. Și atunci? Am eu ceva prin colțul minții în legătură cu niște posibile editări. Nu strâmbați din nasuri dragii mei puriști, niciodată n-am să spun la nimeni că fotografia trebuie făcută din ”țeavă”, că de aia e aparatul benga de scump. Cu o imagine în care nu pui o părticică din sufletul tău te poți sterge, cel mai simplu, la fund. Întrebarea este dacă voi avea vreodată timpul necesar să fac imaginile pe care mi le doresc...

 Mie chiar mi-a fost bine cu Prietenii mei anul acesta. Pe fiecare l-am simțit ca un burete, absorbind tot ce li se arăta dinainte. Sunt sigur ca au făcut imagini minunate, care chiar sunt bucățele din sufletul lor...

Câteodată încep să mă tem că nu voi mai avea timp. Digitalul a schimbat ordinea firească a Fotografiei. Totul se întâmplă mult mai repede decât ne-am dori-o. Și timpul, parcă, se scurge mult mai repede. Sau, am îmbătrânit. 

Murano - 3 imagini în care apare câte un Înger. Rămâne doar să-l găsiți

Lacrima

Ni se întâmplă din ce în ce mai des să scăpăm câte o lacrimă înspre un colț al gurii. Viața îți dă, Viața îți ia, Viața trece cu fiecare secundă respirată. Fericirea este din ce în ce mai departe de tine și doar bucuria îți mai înflorește în câte o bătaie de inimă. Este mult prea puțin, dar te mulțumești și cu atât. Câte o dată nu mai simți nevoia să furi. Clipele furate dor mai tare decât orice durere fizică pe care o poți trăi. Și atunci, ce rămâne? Să fie tăcerea? Să fie neputința? Să fie amăgirea?

Fiecare își arde clipele conștient. Sau nu. Fiecare își dorește să fie altceva decât este. Sau, mai bine zis, altcineva. Uneori nici nu mai știu ce-mi doresc. Și mă chinui ca viața să nu-mi fie DOAR o simplă înșiruire de bătăi de inimă.