01.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 91

De azi Tata mihai e pensionar. Vorba vine. Dacă o luăm mecanic e pensionar încă de acum un an. Doar că cei de la Filarmonică ajunseseră la concluzia că mai au nevoie de ceea ce știe să facă. Acum le-a trecut... Pe saitul Filarmonicii, cineva ”priceput la toate” a scris sec la capitolul ”achiziții”: ”Servicii video-audio și de fotografie. Termen de depunere a ofertelor la registratură – 04.04.2014”. Păi măi nene-tanti, cât de bou-vacă poți fi să scrii așa ceva? Adică cum să vă facă cineva o ofertă dacă nu are de unde ști ce trebuie să facă? Adică, mai pe înțelesul vostru: câte video și câte audio pe lună, câte poze, la ce calități și rezoluții, ce formate, ce, ce, ce și ce??? Cine pușca mea v-a angajat la ”stat” de frecați menta fără să vă puneți neuronii la contribuție? În fine, nimic nou la Romanela în privința boilor (sau vacilor) care pasc liniștiți din banul public...

Personal, nu cred că vor găsi repede (și nici mai târziu), pe cineva care să-l înlocuiască pe Tata Mihai. Care să știe pe domeniul video (cu tot ce derivă din el) și foto câte știe Mihai Cantea. Nu o dată (ca bouleanul ce sunt), am făcut mișto de Mihai când îl vedeam cărând după el ditai geamantanul prin locațiile din Iași unde avea concert Filarmonica. Camera, trepied, microfoane, trepied pentru ele, cabluri, colaci de cabluri, aparat de fotografiat, obiective, coclendere, țușplindere, tanda, manda - toate ca să poată asigura o imagine și un sunet profesional înregistrărilor sale, înregistrări de care s-au bucurat cei mai pretențioși dirijori sau soliști care au concertat cu Filarmonica din Iași. Normal, pe partea de foto ar fi trebuit să fie angajată o altă persoană, cele două (video și foto) neputând fi făcute, ca la nuntă, de același om. Dar Mihai și-a dat silința să asigure și partea de fotografie și toată lumea a fost mulțumită. Mai puțin o altă păsărică angajată pe bani publici să pună poze pe Feisbucile Filarmonicii...

Acum, Tata Mihai se dă cocoș. Că e pensionar, că va avea mai mult timp, că tura, că vura... Îl cunosc prea bine ca să știu că-l doare. Că s-a simțit în ultima vreme ca o minge pasată prin Filarmonică de cei care unii îi spuneau că mai au nevoie de el iar alții că e ”conflict de interese” la pițipoancele care ard pe acolo gazu-ntre fese. Și, din păcate, NU SUNĂ. Telefonul (ca-n bancul ăla cu angajare de toboșar la Filarmonică unde s-a prezentat și Țăndărică). Că pe Tata Mihai îl recomandă ceea ce știe el să facă mai bine, sutele de ore de studiu în domeniul video-foto, miile de pagini citite, înțelese și stocate în sufletul său pentru a da, mai departe, celora ce vin să-i ceară un sfat, o părere și nu ”familia” (ca în filmele cu B.D.) sau vreun baștan vizionar via telefon la director. Îmi și vine să râd de cât și la cine și cât va urla directorul Bujor la primul concert dat peste cap de vreun handicapat cu recomandări solide de la pițipoancele păpătoare de bani din aparatul administrativ.

Iar eu nu pot decât să sper că voi avea timpul necesar să-l scot pe Tata Mihai la pozat ori de câte ori el va avea timp. Și va avea. Ohoho, ce va mai avea! Și... Viața e așa cum este Mihai, cu bune și cu rele, cu Prieteni și cu oameni care uită de Prietenie. Pentru mine este o onoare și o bucurie imensă să-ți fiu în preajmă și să mă pot numi Prietenul Tău. Sănătoși să fim!

31.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 90

În seara asta nu vreau să scriu despre nimeni și nimic. Să fie oboseala, să fie parfumul de zădărnicie, să fie luna, care nu știu dacă-i nouă și rotundă ca un ochi de pasăre întors, în timpul zborului, spre pământ?

Simt nevoia să fac ceva. Dar nu știu ce. Nu știu de unde să încep și nici măcar ce aș putea începe. Cred că e un semn că, încă, vine primăvara.

30.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 89

He, he... ochii încep să-mi joace feste. Dimineață văzusem la o postare de pe FB a unei mai tinere colege o chestie de genul ”oare cum se face radiografia unui suflet”. Inițial (și fără ochelari) citisem ”oare cum se fac fotografii cu sufletul”... Și m-am bucurat. M-am bucurat că la aproape 21 de ani a început să-și pună întrebări. Este un pas în plus, exemplul cel mai minunat că ”ești viu” că este loc de mai mult, de mai bine, de trecerea la o etapă superioară în felul de a înțelege fotografia. Și de aici multe și mari satisfacții se întrezăreau la orizont... I-aș fi răspuns cu drag că fiecare dintre fotografiile frumoase pe care le-a făcut le-a făcut cu Sufletul. Și, chiar dacă n-a știut că el, Sufletul, a fost motorul care i-a făcut ochiul să vadă și degetul să apese pe declanșator, așa cum fiecare respirare ne trece prin Suflet, tot așa și fiecare fotografie minunată pe care o facem tot Sufletul ne-o ”respiră” pe vecie. Și câte aș mai fi putut scrie despre El - Sufletul și despre Ea - Fotografia!

Și despre ”radiografia unui suflet” aș fi putut scrie. Despre cum se face ea la fotograful care își pune astfel de întrebări și care chiar vrea să știe. A te întreba și a reuși să-ți răspunzi este cel mai important și mai minunat lucru din lume. Și... tot de Suflet ține. 

Doar că întrebarea nu era a ei, ci doar un comentariu la o postare oarecare.

Când ochii încep să-ți joace feste, oare... dezamăgirile tot prin Suflet trec?

29.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 88

Sunt momente în care mă întreb ”pentru cine fac ceea ce simt că trebuie să fac”. Am încercat și încerc din tot sufletul meu (atât cât timpul mi-o permite) să dăruiesc din ceea ce știu. Să transmit celor din jur ceea ce am învățat, ceea ce mi s-a dat, ceea ce am reușit să înțeleg. Se pare că nu este de ajuns. Așa cum întâlnirile de la Cărturești adună pasionații de fotografie, așa cum ieșirile la fotografiat ne strânge laolaltă, tot așa mi-aș fi dorit să se întâmple și la Proiecția de Diaporame din seara asta din fața Palatului Roznovanu. Să fim împreună. Mai ales că aceste proiecții se fac destul de rar. Din păcate (oare?) lângă mine și Popescu au fost doar trei Colegi...

Prieteni, înțeleg că este sâmbătă seara, că este destul de rece afară, că ați mai văzut Diaporamele, că în fața Primăriei nu este confortul de la Cărturești, că atracțiile Palasului sunt departe... Pot înțelege că n-ați avut chef, că ați avut altceva mai bun de făcut (felicitări), că ați fost plecați din localitate, etc, etc, dar, sincer, nu pot înțelege de ce doar trei oameni au considerat că merită să iasă din case pentru a-și alimenta setea de Fotografie. Asta chiar îm este greu să înțeleg. Nu mai spun că era și o oportunitate de fotografiat.

Sincer, îmi este jenă să scriu. Să vă spun ceea ce știți deja... Fotografia este o stare de spirit. O ai în suflet și-ți arde celulele mai ceva ca o oră de tras de fiare la sală. Fotografia este dincolo de lene, de neputință, de indolență, de ”lasă că merge și-așa”, de ”lasă că nu se termină lumea fără mine”, de ”lasă că voi merge data viitoare” și de tot felul de scuze pe care ni le găsim atunci când neputința sau suficiența ne dictează ce să facem. De ani de zile am încercat să fiu mereu prezent la întâlnirile pe care ni le-am propus. Indiferent că aveam sau nu aveam chef. Mereu voi ați fost mai importanți decât trăirile sau neputințele mele de moment. Și vă rog să nu uitați: a dărui este cel mai minunat lucru de pe lumea asta. Numai dăruind veți primi înmiit înapoi!

28.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 87

Acu câțiva ani, cu Tata Vasili 7 zili - Dorolți prin Negrești Oaș. Era mare târg - bâlci mare și noi mai stăteam ce mai stăteam - clanț, mai mergeam ce mai mergeam - clanț, mai beream ce mai beream - clanț. Adicătelea făceam poze de stradă. Cea de sus s-ar putea numi ”Domn inspector din Negrești” (și mata, cititorule să trăiești). Era un adevărat personaj. Cam abțuguit (cred și eu pe căldura care era), cu cămeșa așezată original (cămeșă de cămeșă, după cum se vede), cu ochelari de jmecher sub pălăria de pai și, în virtutea misiei de ”inspector”, atent - geană la tot ce se petrece și musai cu două ecusoane pe piept. Bun... că n-ați observat că în unul dintre ele steagul e roș - galben - albastru și în celălalt e viceversa, asta nu mai contează!

Acuma vă prezint la ce era atent - geană ”Domn inspector din Negrești”. Poza se cheamă ”Vată pe băț cu instrucțiuni” (nu-i așa că v-am dat gata?), că matmazela era în prima zi de lucru și avea scris procesul tehnologic de fabricație pe bilețelul din mâna stângă din care citea de fiecare dată... când cineva dădea leul pentru vată... Bun, amu să nu credeți că Domn inspector se chiompea la bilețel. Nuuuuuuuuuuu, că bulanul stâng ițit de sub fustiță nu l-ați observat nici pe ăla!

Cam așa este cu Fotografia pe stradă: unii o complică inutil, alții văd de-a-ndoaselea, alții nu văd nimic iar cei care văd... ori nu pricep, ori pricep dar nu știu să se exprime elegant.

Mereu pe stradă se întâmplă câte ceva. Mereu o imagine extraordinară ne trece pe dinaintea ochilor. O secundă și atât. Și doar de noi depinde să o putem reține în memoria (peliculei era să zic) cardului din aparat. În secunda despre care vă vorbesc, ea, imaginea aia memorabilă, o vedem că vine, este și s-a dus. De fapt, timpul nostru de reacție trebuie să fie undeva pe la 1/125, 1/250 pentru ca să putem îngheța acțiunea, pentru ca să putem, apoi, să ne lăudăm la prieteni că suntem ”martori ai timpului nostru”. Fotograful de stradă trebuie să aibă multe. Trebuie să aibă chef, trebuie să aibă tupeu (că vin unii nervoși și răzbelu-i gata), trebuie să aibă putiința de a-i lămuri pe alții (când nevoia o cere) că albul e gri și griul căcăniu (am mai scris asta acum vreo 2 zile, da altfel), trebuie să vadă (cu o secundă înainte de a se întâmpla ceva), trebuie să creadă (că se poate și că merită să apese pe declanșator), trebuie să știe (să extragă din tot fix cadrul care spune ceva, care are o noimă), trebuie să fie (la locul potrivit și în momentul potrivit). Că dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti peste seară, peste noapte, peste zi!

27.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 86

Nici nu știu ce să scriu. Dacă nu e de ”la războiu” nu interesează pe nimeni. Nimeni n-are timp să citească. Nimeni, parcă, nu vrea să înțeleagă. În seara asta... câteva cuvinte despre ”oglinzile paralele”: două imagini la care, în afară de faptul că sunt portrete feminine, mulți nu vor găsi nici o legătură...

În prima, Femeia, a dracului de provocatoare, cu niște buze fierbinți ca lava vulcanului din ea, cu ochii adânci cât toate nopțile de dragoste trăite, simțite sau închipuite. Se uită la tine (domnul bărbatu) și parcă simți chemarea aceea nebună care-ți face inima să alerge repede, repede spre niciunde, spre de unde, spre de ce, spre toate clipele trăite și întoarse înapoi. Nu-i vedem decât capul, dar îi ghicim, fiecare după propriile experiențe, vraja, ”valea prafului de pușcă”  unde-nchipuirea mușcă... și aș putea continua pană spre miezul nopții, dar mi-e teamă să nu vă plictisexc.

În cea de a doua, tot Femeia... Chiar, câți își mai aduc aminte de bunicile, mamaile care ne-au încălzit copilăria? Mai țineți minte, fiecare avea câte o broboadă pe cap și, mai țineți minte, când se mirau sau când aveau o mare emoție întotdeauna își acopereau gura cu un colț al broboadei. Și cu asta, cred că am spus totul!

Cine are de înțeles va pricepe: între oglinzi paralele este mereu câte ceva de înțeles. Fotograful cu suflet  musai vă va vorbi despre spații, despre vârste, despre lumi existente și, apoi închipuite într-un petec de hârtie - imaginea absolutului. Fotograful cu ștaif vă va privi parșiv în ochi și vă va spune povești despre nefotografii numai de el văzute - imaginea neputinței. Fotograful șmecher vă va spune ”povești” numai de el înțelese - despre cât de mult contează abisalul tangent decantat într-o lacrimă scursă din coada ochiului.

În rest, viața merge mai departe, în fiecare imagine bună pe care o faceți veți găsi câte un sâmbure de adevăr, curat ca o frunză care abia mijește din mugur!

26.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 85

Pentru cel care o face, o Expoziție ar trebui să fie o mare sărbătoare. Doar sunt strânse acolo, în ea, tot ce ai făcut mai bun în ultima perioadă de creație, tot ce ai simțit mai diferit cu sufletul tău și ai reușit să-i dai viață, tot ce te-a făcut mai ”altfel” decât i-a făcut pe cei din jur, toată năzuința ta de a fi pe pământul acesta rotund ca un țipăt de pasăre. Și doar tu, Autorul, o poți povesti pentru noi, ceilalți, pentru ca să o putem vedea și duce, în sufletele noastre, mai departe prin vreme. Pentru că da, dintr-o Expoziție rămâne doar amintirea hălăduind prin memoria noastră afectivă, rămâne doar speranța că, odată cu noi, cei care am văzut-o, expoziția va trăi și va fi povestită generațiilor viitoare.

Poate visez prea mult. Poate sper prea departe. Poate reverența mea este prea forțată. ”Ce expoziție” - îmi veți spune, ”aia care” sau ”ailaltă care”... Este adevărat, sunt Expoziții și expoziții. Pentru unii dintre noi toate sunt la fel, pentru alții... o mică, dar mică de tot diferență parcă ar fi, iar pentru alții... Ce să mai spun, trebuia făcută și gata.

Pentru cel care o face, o Expoziție este prilejul de a mai muri puțin, pentru a reuși apoi să te inventezi, pentru a câtea oară, pentru Expoziția viitoare!

25.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 84

Cu ”ajutorul” FB-ului postarea de ieri a făcut un pic de valuri pe internet. Lumea și-a spus părerile, pro și-n contra, referitor la platforma NG pe care numai cine nu vrea nu-și poate posta imaginile. De fapt (2), oful meu nu era ăsta. Bine că se postează, ca să mai avem și noi unde să ne distrăm... Problema era cu marii noștri ziariști amatori de ”senzațional” care scriu la fel cum vaca dă limbi la bulgărele de sare...

De fapt (1), aș fi preferat ca lumea să se agite din cauza celor două imagini postate și explicate, să găsească, poate, altă poveste, să o completeze, poate, pe aceea care am însăilat-o eu. Cred că ar fi fost mult mai productiv și cu mai multe, posibile, învățăminte pentru cei aflați la început...

Așa, furtuna din paharul cu apă s-a liniștit după ce lumea și-a spus părerea, toate e bune și la vară cald. Doar pe mine mă mai face să zâmbesc unul dintre răspunsurile date acolo (”Bune, bune...dar cine să le critice?! Cine e în măsură se ne judece? Deocamdată nu mă deranjează să pierd vremea”)... Așa este, chiar cine să le critice dacă noi nu suntem în stare. Dacă ABC-ul fotografiei nu-l stăpânim îndeajuns încât să ne dăm seama când albul devine gri și negrul căcăniu? Și chiar, cine e în măsură să îndrăznească să ne judece?

Zboară, Puiule, zboară că a ta va fi împărăția drepților! 

24.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 83

Două imagini făcute la câteva minute una de cealaltă, într-un sat uitat de lume din Județul Botoșani, pe numele său Ibănești. Un ”sat muzeu” cum le place să spună celor de pe la Cultură, datorită faptului că încă se mai păstrează multe case bătrânești, acoperite cu stuf... Da, ca element comun, observăm (mai bine zis ghicim) acoperișurile din stuf. Și mai observăm ceva: culoarea albastră în care este vopsită stoleria (sper că știți ce e aia), specifică satelor vechi românești. Astfel, fiecare casă primește de la proprietar un ”petec de cer”. Cerul albastru al zilelor noastre de sărbătoare. Și ce mai putem ”citi” în imagini?... Că este aproape toamnă. De unde ne dăm seama?... Păi în planul doi din prima imagine, pe sârma pusă pe stâlpii ceardacului, gospodina a înșirat bucăți de mere pe ață. Să se usuce. Vor fi minunate în zilele de iarnă cu nămeții cât casa... E drept că și-a înșirat la uscat și ciorapii ”fini” de damă, dar asta e din altă poveste... În a doua imagine, tot în planul doi, în geam, trei roșii - gogonele au fost puse să se coacă, iar în interior, în micul hol care dă spre cameră, s-au depozitat beldii de răsărită, pentru foc - semn sigur că toamna a venit. Și cele două butoaie de plastic în care s-au pus laolaltă prunele și merele căzute pe jos tot despre toamnă povestesc. Chiar dacă doar închipuit... Și să mai observați minunea: nepoata trimisă de la oraș să stea la țară care-și piaptănă bunica. Nu-i așa că este impresionant. Sau mi se pare mie?

Văd pe Feisbuk minunății. NG, adică National Geographic publică imagini ale fotografilor români cu locuri celebre din Romanela. Printre ele și imagini din Iași. Mă dumiresc din ce în ce mai puțin: cândva revista respectivă era un garant al calității în ceea ce privește imaginile publicate. Acum imaginile prost făcute sunt la ordinea zilei. Păcat!

23.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 82

Despre Prietenie... uneori este greu să vorbești. Doar în sufletul tău îți poți răspunde la întrebările la care cei din jur ar putea da un răspuns, de cele mai multe ori greșit. Pentru că doar tu și sufletul tău puteți să spuneți și să simțiți secunda de adevăr care vine dinspre Prietenul de alături. De lângă suflet...

Prietenii se împart. Prietenii se despart. Furtuni în paharele cu apă ale orgoliului se stârnesc din senin ajungând, de cele mai multe ori, la adevărate războaie pe care cei din jur le așteaptă cu sufletul la gură. Prietenia nu este nimic palpabil, nimic care să se poată contoriza de ceilalți. Doar sufletele celor doi implicați știu când să tacă sau când să facă o reverență. Ce este atât de greu de înțeles?

La mulți ani, Boier Valentin Ciucă!

La mulți ani, Dan... tot ce-mi doresc pentru mine, înmiit să-ți mângâie sufletul!

P.S. asta a fost postarea cu numărul 1.000