27.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 117

În postarea de ieri am scris câte ceva despre ce și cum în fotografierea insectelor și, mai puțin, despre ”sectorul” vegetal. Tot pe acolo, prin locația unde Tata Mihai crește gâzele pe care noi le fotografiem sunt, de primăvara devreme și până spre toamnă, tot felul de plante, care de care mai colorate și mai interesante. De fapt, sunt peste tot, important este doar să te ”apleci” cu dragoste asupra lor și să ai inspirația necesară pentru a declanșa și a reține pe card un cadru ”cu dichis”. Florile sunt mai ușor de fotografiat decât gâzele. Le vezi dinaintea ta și nu trebuie să-ți storci ochii - ca pentru mișcătoare - prea tare pentru a le descoperi. Cel mai important mi se pare unghiul din care le abordezi. Din picioare sau din genunchi, aplecat de șale, nu prea are sens. În primul rând pământul va fi cel care ne va servi drept fundal și, de cele mai multe ori, imaginile noastre vor arăta destul de nașpa! Ca și la insecte, unghiul cel mai bun este de la nivelul solului. Deci... târâș pe burtă, prin roua dimineții, cu soarele din față sau din lateral (prietenii știu de ce). Dacă aveți neoprenul de care vorbeam ieri e ok, dacă nu, în următoarele 4 secunde de când v-ați așezat ”confortabil” pe burtă sigur adunați 2 kg de rouă și ceva pământ pe haine. Unde mai pui că tot felul de animale, de la păianjeni  la furnici și de la căpușe până altele repede mișcătoare vor cu tot dinadinsul să vă roadă câte un pic din piele... Sincer, de când m-a mușcat căpușa care nu trebuia, nu recomand la nimeni să facă acest gen de fotografie (insecte + plante, pe câmpuri) îmbrăcat cu pantaloni scurți și tricou fără mâneci. Paza bună trece primejdia rea. Parcă așa se spune prin popor. De la nivelul solului ni se deschide o perspectivă, de cele mai multe ori, fantastică. Iarba, florile abia răsărite, picăturile de rouă de la primele ore ale dimineții, o lumină de modelare ireală (pe care numai soarele aflat încă destul de jos o poate da), toate, la un loc, pot asigura o fotografie de natură reușită. Mai rămâne doar decupajul. Adică ce, cât și cum lăsăm în cadru. Combinația de forme și culori pe care o filtrăm cu ajutorul ochilor, a minții și a inimii. Acesta este ”secretul” unei imagini reușite. Ochii văd, creierul procesează, inima decupează. Pentru că așa este la noi, la Fotografi. Doar inima este aceea care dictează esențele tari. Și asta în orice domeniu, nu numai aici!

Pare simplu, nu? Chiar este, doar că trebuie să aveți răbdare. Mâine va fi mai bine decât astăzi, poimâine mai bine decât ieri... Și tot așa, plăcerea de a ieși din casă pentru a face acest gen de fotografie vine odată cu imaginile reușite pe care le faceți. Și este și un antrenament extraordinar...

Imagini făcute ieri dimineață la Bârnova, în Grădină la Mihai!

26.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 116

Am o plăcere deosebită să ”merg la gâze”. Nu că n-aș avea eu destule!... În termeni fotografici se cheamă ”fotografie de natură” și nu o poți controla. Adică nu-ți poți face de acasă planuri. Atâtea gâze mari, atâtea mici, atâtea flori colorate-n albastru, atâtea-n galben, atâția bondari, etc, etc. Abia pe teren descoperi și fotografiezi ceea ce ai abilitatea să descoperi la firul ierbii. De obicei se merge dimineața devreme, când este rouă și insectele sunt încă amorțite de frig și cu picături transparente pe ele. De la lună la lună, începând cu aprilie, odată cu venirea primăverii și până toamna târziu natura este într-o continuă transformare. Ce găsești de fotografiat în aprilie nu găsești în mai, ce este în mai nu este în iunie și tot așa. Dacă ai consecvență poți să ai la venirea frigului o colecție impresionantă de imagini cu tot felul de gâze, fluturi, ploșnițe, buburuze, țânțari și câte și mai câte. La începutul primăverii sunt mici, de 2, 3 milimetri. De abia le vezi. Mi s-a întâmplat să văd prin vizorul aparatului ce nu vedeam cu ochiul liber, eu fiind de felul meu cam chior de aproape. De fapt, în asta constă tot secretul acestui gen de fotografii: să poți vedea gâzele minuscule, de cele mai multe ori aflate la 1 sau doi centimetri de nivelul solului și camuflate bine după firele de iarbă, în flori, după crengi, etc. Dacă te obișnuiești să le ”vezi” succesul este garantat. Imagini care de care mai inedite vin cuminți una după alta pe memoria cardului din aparat pentru a-i bucura pe cei care, după editare, le vor privi. Spuneam că sunt cam chior de aproape, da tot le văd. Mai ales dacă se mișcă un centimetru prin raza câmpului meu vizual. Dacă-mi mai pun și ”descoperitorii”, a se citi ”ochelarii”, pe o rază de un metru pătrat găsesc uneori și trei și patru și cinci cadre numai bine de clănțănit din aparat. Pentru ca procedeul de descoperire să aibă succes trebuie musai să ajungi cu aparatul la nivelul solului. Modalitatea este ”târâș pe burtă”. Este drept că e cam incomod atunci când porți cocoașă în față (ca mine) și roua te ”murează” în primele trei secunde de acțiune intensă. Dar cu niște haine mai vechi și (sau) impermeabile problema se rezolvă. Depinde cât de mult vrei să te uzi pe burtă. De primăvara asta am inaugurat metoda cu ”neoprenul”, chestia aia din poliuretan care se găsește prin Carrefour (cea mai ieftină) și pe care o folosim ca ”intrus” între iarba udă și noi. Singurul dezavantaj este că după mutarea din locul respectiv iarba arată ca după o partidă de sex prelungită și cu năbădăi. Deci... te pui pe burtă și începi a beli ochii jur împrejur, încet și cu răbdare, de la stânga spre dreapta și invers, o dată, de două, de zece ori, până vezi tot ce se ascunde sau se poate ascunde. La flori este mai ușor, singura chestie grea fiind unghiul din care abordezi cadrul văzut, decupajul și diafragma de folosit pentru a avea profunzimea pe care, cu ochii minții ți-o închipui că ar fi potrivită. La gâze, odată descoperite, treaba se mai complică. Încadrare, profunzime, cadru paralel cu insecta sau perpendicular, după cum o cere memoria decupajului din sufletul tău. Clarul pe ochi, ca să te privească, dacă e fluture ar fi potrivit să fii cu aparatul paralel cu el, pentru a avea în zonă de claritate și textura aripilor, șamd și etc. Pentru fiecare situație o altă abordare. Pe dumnealui, fluturele de mai sus, l-am văzut după ce mă tăvălisem pe neopren cam douăzeci de minute, timp în care am fotografiat cadre cu florile albe, un țânțar solo, alți patru perechi doi câte doi uniți la partea din spate, plus o muscă cu un ac în loc de trompă. Nici nu știu cum n-am dat peste el. Da... zic eu că, fără să fie o capodoperă, este un cadru interesant, cu trei culori în el - alb, galben și verde - destul de greu de combinat, floarea albă de de-asupra dând greutate compoziției care are un ”acel ceva” de care să-ți aduci aminte.

Până la urmă, o sesiune ”la gâze” este o desfătare pentru fotograful pătimaș, care nu se compară cu nimic altceva dintre celelalte genuri. O incursiune în ”Grădina lui Dumnezeu” unde, cu ajutorul aparatului de fotografiat trebuie doar să observi și să nu intervii cu nimic! 

25.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 115

După 114 postări în care zi de zi am scris câte ceva pe blog ieri a fost prima dată când am dat ”rateu”. De vină este Dumnealui, de mai sus, la al cărui botez am participat ca ”Fotograf oficial”. Să-i dea Cel de Sus sănătate, viață lungă, meserie bănoasă, simțire sensibilă și gagici multe și iubitoare!

Miercuri seara, aproape de patru ore la Opera Națională Română din Iași, doi artiști de excepție, Elena Moșuc și Goncalo Salgueiro, au încântat publicul în ceea ce s-a numit spectacolul ”OperFado”. Un spectacol extraordinar în care prestația celor doi soliști a fost aplaudată cu generozitate de către publicul spectator.

Pentru prima dată am folosit noul obiectiv 70-200 f2,8 L IS USM. Ca prime impresii... foarte rapid, silențios și, deși mai greu cu 750 de grame decât varianta cu f4, am avut un număr mai mic de imagini ratate (aproximativ 30 din 450), ceea ce e bine! Am încercat să surprind momentele de acțiune sau emoție din spectacol, ceea ce, se pare că mi-a reușit, deși nu foarte multă lume apreciază acest gen de imagine. Întrebarea ar fi: ce este de preferat - fotografia statică cu solistul (soliștii) în atitudine încremenită, dar care nu spune mai nimic ci doar face o trecere în revistă asupra unui fapt întâmplat, sau imaginea de acțiune (foarte greu de obținut în contextul unui spectacol static) care transmite privitorului emoțiile interpreților, trăirile lor, ”viața” aceea efemeră pe care numai pe scândura scenei o poți trăi și transmite!

Aceasta-i întrebarea.

24.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 114

Că ”o fotografie face mai mult decât 1000 de cuvinte” ne putem convinge, sau nu, fiecare după ”chipul și asemănarea”... 

Există prin dulcele târg al Ieșilor un domn de profesie teatrolog, cu o operă vastă formată din vreo câteva piese de fteatru și vreo câteva cărți de interviuri cu actori și regizori (de...), de ceva vreme înregimentat la un post local de televiziune unde are o emisiune. La emisiunea respectivă domnul în cauză e un fel de lătrău, adică, la comandă combate adânc și la bine și la rău da numai înspre direcția ”care trebuie”. De, alegerile personale nu se discută. Ele se execută. Din ce spunea Domnia sa (până m-a blocat pe feisbuci din motiv de nepotrivire de caracter) la ora când i se difuzează emisiunea Iașul pare pustiu, pe stradă nici țipenie de pensionar onest, nici chicior de lucrător la stat sau la patron, nici un steag de microbist rapidist, nici ruj de centuristă pe centură... toată suflarea belește ochii la tembelizor să-i vadă emisiunea, mai ceva ca la un meci dintre Real și Barcelona. Acuma eu neavând tembelizor în dotare, nu știu dacă este adevărat, dar m-aș mira să fie, că prea o zice cu foc și cu buba la bojoc.

Rețeta de succes a domnului respectiv este ocheanul și toată muniția din dotare pusă pe PSD și pe Municipalitate. Neavând treburi cu politica nu mă bag că nu știu și, fiecare are dreptul să tragă cu tunul și să dea ”la războiu” când și în cine i se năzare. Foc să iasă, că comanda-i clară! Până să mă blocheze ne-am încontrat de câteva ori atunci când eu, neutru ca tot românul neutru, am considerat că sare căluțul de lemn al bunului simț. Apoi, dispărut din peisaj, personajul nu m-a mai interesat. Da... ce te faci că iar mi-a venit aproape: acu vreo câteva zile iar a sărit la beregată că ”ce chiciotănii Domne pe Pietonalul Șt. cel Mare și Sf, ce OO de cacao și ce animale hidoase de plastic a pusără ăștia de la Primărie printre salcâmii japonezi plantați în locul minunaților tei” și dă-i și luptă și luptă și dă-i! Având în vedere faptul că zeci de mii de ieșeni și-au adus copiii și s-au pozat în decurs de câteva zile cu ”hidoșeniile” de pe pietonal, tind să-i dau dreptate domnului. Da Nene, suntem o țară de maneliști și ne merităm soarta. Numai că... hopa HENȚ! Cine oare face poze în imaginea de mai sus la copil cu OOLE și chiciotăniile de pe Ștefan cel Mare și fără tei? Fix onorabilul Călin Ciobotari. El, cel care a tras cu bombarda mereu de când s-au tăiat teii și s-au plantat salcâmii japonezi, de când s-au pus pavelele în loc de asfalt, de când s-a interzis accesul mașinilor și s-a ”cedat” strada doar pietonilor. El, el și numai el face poze la copil ca și zecile de mii de maneliști din Iași care și-au pozat și ei copilul, cățelul și purcelul pe Pietonal, bucurându-se câteva clipe că nu dau mașinile peste ei, că, așa ”urâte” cum sunt ouăle și iepurilii îi fac pe copii să fie veseli, că miile de flori plantate în ciubere pot fi mirosite și admirate de către oricine, că existăm și încă putem să fim fericiți. Fericire de care se bucură și Călin pentru câteva clipe, semn că ”nenorocirile” despre care a combătut cu atâta zel, până la urmă ne pot și înfrumuseța viața.

Dragă Domnule, cum ți-am mai spus-o, calul acum e mare și e de lemn de esență tare. Doamne ferește să-ți dea cu copita și să te trezești iar printre muritori. Chiloți de tablă de 1 sau mersul cu spatele la pereți și garduri te așteaptă apoi. Și, Doamne ferește, ce s-ar spune că iubești acum să nu tragă ponoasele bubelor pe care, ca și mine, ca și noi toți le scociorîm cu degetul  îndoit în sus!

23.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 113

Despre personajul din imagine am mai vorbit: Gheorghe Stanciu zis Ripi. Una dintre figurile emblematice ale Bostonului (Botoșanilor). De loc din Ripiceni, când l-am cunoscut era proaspăt profesor de desen la Liceul de Artă din localitate. O mână fantastică pentru tot ce ține de dat cu pensonul. Un fotograf pătimaș cu mii de clișee fișate, cu mii de diapozitive puse și ele pe căprării, cu o colecție impresionantă de fotografii vechi, tip Carte de vizită și clișee pe sticlă, cu o lume uitată. Deține imagini cu peste nouăzeci la sută dintre casele demolate din Botoșani. Un boem înrăit, chiar dacă, atunci când l-am cunoscut, era căsătorit și locuia împreună cu consoarta la blocul turn de pe Sucevei, cartier din Boston, pe la etajul cinci, pare-mi-se. Casa lui era un veșnic Atelier. De la intrare, trecând prin hol, camere și baie. Pe lângă tot felul de rame, pânze, șevalete, picturi finalizate sau nu, și chestiile de foto te împiedicau și ele să circuli prin micul apartament comunist (adică mic, mic de tot și înghesuit). Stresat de atâta înghesuială Ripi s-a hotărât într-o zi să facă loc, drept pentru care a vândut pianul soției, lăsând-o fără posibilitatea de a repeta. Legenda se împarte aici în două: unii spun că a cumpărat de bani pensule, culori și pânze, alții că i-a băut cu prietenii. Fapt care i-a determinat consoarta să facă și mai mult loc în lumea năbădăiosului soț. S-a mutat la mama. Apoi Ripi, gentleman de fire, s-a mutat el, cărând tot calabalâcul la Atelierul de la școală. În timpul care s-a scurs de atunci Ripi s-a mai apucat de Iconărie. Și la asta are o mână sfințită de Doamne-Doamne. Apoi s-a apucat de arheologie. Zona natală, Ripiceniul, este bucșită de cioburi aparținând Ceramicii de tip Cucuteni. Vara, cînd apele lacului de acumulare de la Stânca-Costești scad, zone întinse de la coada lui, aflate în apropiere de Ripiceni rămân la vedere. De acolo adună Ripi saci întregi de cioburi. Atelierul lui geme. Cioburi, teracote, cahle, frontoane, feronerii (de la demolatul Bostonului), icoane peste icoane, rame de tot felul, instrumente muzicale dezafectate de la orchestra liceului, crengi, flori uscate și câte și mai câte trăsnăi. Podul liceului are cheia la el. Este deja plin de lucrurile lui. Povești nemaiauzite ți-ar putea depăna Ripi la un pahar, la o cafea. La cine-i calcă pragul arată cu mândrie piese de ceramică tip Cucuteni cum nici la Muzeul Județean nu se găsesc... Gheorghe Stanciu, Artistul recunoscut al Bostonului. Când are bani doarme la hotel, când are numai de vin doarme la Atelier. Singura treabă la care a renunțat până acum sunt țigările. Nu mai duhănește Kent super long. Acum ”mestecă” paie. Țigările alea subțiri, pentru cucoane. De la preinfarctul despre care am mai vorbit.

     De-a lungul timpului am făcut multe fotografii în atelierul lui. Cam o dată la patru luni se schimbă decorul. Muncesc elevii domniei sale pe brânci câte două săptămâni pentru aceste schimbări. Acareturile vechi lasă loc altora proaspăt achiziționate, pieselor de rezistență li se alocă altă latitudine și longitudine, pânzele se spală, parchetul se rășpăluiește, icoanele se pregătesc de expoziție   (sau de un alt stăpân), piesele la care se renunță își găsesc locul în sacii pe care scrie ”direcția pod”, geamurile mari ale atelierului sunt frecate până devin transparente... Vai de mama celui care trage chiulul de la aceste operații. Ripi se transformă în uliu. Cea mai mică scamă este ”amendată” cu un bobârnac. Indiferent dacă beneficiarul este băiat sau fată. Apoi, când totul se liniștește, pe holurile de la etajul II miroase iar a cafea și a vin bun. Domn Profesor a intrat într-o nouă perioadă de creație. Și scenariul acesta se întâmplă, cu mici variațiuni, de foarte mulți ani. Sunt curios ce va fi când lui Ripi îi va veni vremea de pensie. I-ar trebui o sală de sport ca să golească podul și atelierul liceului unde-și duce veacul...

Nu l-am mai văzut de ceva vreme, dar sunt sigur că este acolo, în legenda urbană a Bostonului, un fel de Împărat peste vise și peste o lume numai a lui și în care ceilalți se simt, iremediabil, pierduți. La mulți ani, Boier de geniu!     

22.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 112

Rămăsesem dator cu finalul de la ”povestea” cu marii noștri artiști fotografi contemporani. Acum, la ”rece”, îmi dau seama că nu mai contează. Că nimic nu poate fi schimbat, nu poate fi întors din drum. Răul odată făcut este bun făcut și, doar generațiile viitoare îl vor putea stârpi, sau, de ce nu, perpetua. Cert este un lucru: acești așa ziși artiști fotografi contemporani au ”prins rod” pe un teren unde nu era mai nimic. Fotografii români, aici mă refer la cei care au ceva de spus în diverse domenii ”vizuale”, sunt dezbinați. După 1989 vechiul AAF a fost vandalizat și purtat spre moarte sigură de șefi care nu reprezentau nimic în fotografia românească. Cât s-a putut ciupi s-a ciupit (a se citi ”fura”), apoi s-a murit. AAFR-ul actual este o Asociație făcută, inițial, de 5 oameni care, probabil au văzut o posibilitate de profit din ”reînvierea” defunctei Asociații. Nu prea a fost așa, dintre cei 5 inițiali doar 2 mai sunt în structura actuală, iar acest AAFR nu înseamnă absolut nimic pentru fotografii din România. An de an, țelul suprem, adică recunoașterea AAFR-ului ca ”tranca-tranca, zdranga-zdranga” pentru a se putea primi 50% la pensie (cum e la pictori, la muzicieni și la actori), a fost ratat cu brio și, pun copita dreaptă-n foc, nu se va întâmpla never-ever. După schimbarea Președintelui globetrotter, care se pare că a și băgat mâna adânc în buzunarul comediei, actualul Președinte, plin de bune intenții și doar atât, nu cred că va apuca să facă ceva măreț pentru gașca fotografilor cotizanți. Dar asta e altă și altă discuția. 

Pe acest ”nimic” băieții deștepți care azi își spun ”artiști fotografi contemporani” și-au prins rădăcini trainice. Rădăcinile imposturii, ale veleitarismului, ale nesimțirii, ale lipsei de talent, ale ale ale ale.

Îmi aduc aminte că, în luna decembrie a anului trecut l-am invitat pe Matei Bejenaru, pe care îl respect pentru că a făcut la Iași secția de ”foto-video” sau cum s-o mai numi ea acum și în care an de an câte 30 spre 32 de copii intră fericiți să învețe și ies artiști vizuali contemporani (fie în domeniul foto, fie în cel video iar cei mai talentați în amândouă), îl respect pentru recunoașterea pe care o are pe plan extern ca ”artist vizual”, îl respect pentru faptul că are darul de a înveli rahatul în staniol și a-l vinde drept operă de artă..., spuneam că l-am invitat într-o seară de luni la Librăria Cărturești din Palas Mall din Iași la o întâlnire în care să le vorbească celor din grupul meu, FotoIași, despre ceea ce face el, adică despre artele vizuale. Este un companion desăvârșit, iar pentru cei dinafara fenomenului, sau... cu o experiență mai mică, este fermecător. Totuși o afirmație de-a lui m-a șocat la un moment dat: ”în momentul în care după ce am făcut facultatea de arte, eu fiind inginer la bază, (și a explicat marea lui dorință de a deveni ”artist”) am aplicat principiul calului troian, adică am adus în facultate pe toți cei din grupul meu!!!”

După această mărturisire ce ar mai fi de spus? Absolut nimic. Și din nimicul ăsta absolut rezidă actuala stare a artei românești, fie ea plastice, gumilastice, vizualistice și ce mai vreți domniile voastre! 

21.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 111

Nu mai sunt un fotograf  foarte activ, foarte mobil, foarte trezitor cu noaptea-n cap. Vârsta își spune cuvântul și, din ce în ce mai greu mă smulg din casă să merg la fotografiat. Nici nu mai țin minte de când nu am mai pornit singur cu aparatul în mână pe coclauri (nu pun aici perimetrul orașului), să plec de dimineață și să mă întorc undeva, în noapte, frânt de oboseală dar fericit pentru ceea ce am reușit să ”adun” pe carduri. Sunt vremuri și vremuri, etape și etape, fiecare cu specificul său (dacă e corect să mă exprim așa), fiecare cu putințele și neputințele sale, fiecare cu înțelegerile sau neînțelegerile inerente unei meserii pe care ori știi să o faci ori nu știi și atunci dai sfaturi la alții!

Asta nu înseamnă că dacă aș pleca să fac peisaj nu aș reuși să fac lucruri care să placă. Știu să aleg din ceea ce văd decupajul potrivit, să lucrez cu lumina și să-mi setez aparatul și să-mi editez imaginile în așa fel încât rezultatul să fie unul deosebit. Asta nu înseamnă că dacă m-aș duce în Deltă nu aș fi în stare (în limita tehnicii pe care o am și aici mă refer la focala obiectivelor) să vin acasă cu imagini memorabile. Asta nu înseamnă că în orice colț de sat m-aș duce nu aș fi în stare să ”decupez” frizele atât de deosebite din ceea ce se cheamă ”peisaj și viață rurală”, sau să fac niște portrete care să vă povestească vouă, privitorilor, despre puterea și bucuria celor care trăiesc prin ceea ce a mai rămas nedistrus din România. Chiar dacă n-am recunoscut-o, mereu am fost un fotograf de stradă, urban (sau citadin) cum se spune acum, mereu am scos câte un ”eseu” de prin te miri ce două-trei elemente acolo, dacă-mi pun mintea știu să fac fotografie de eveniment (de orice gen) și... deja este cam mult pentru un singur om...

În ultima vreme îmi place să privesc Natura. Pe aceea de lângă mine, de la nivelul colțului de iarbă. Îmi place să mă regăsesc în ironia colorată a florilor și în lumea mirifică a gâzelor, pe care încerc să le înțeleg și să le fotografiez fără a le afecta pe ele sau habitatul lor. 

Dimineața devreme, cine vrea să fie lângă mine mă găsește mereu spunând prezent. Azi cu Popescu, mâine cu Codrin, peste 3 zile cu alți colegi și prieteni din FotoIași... De la Ciurbești ne-am mutat la Bârnova, în Grădină la Mihai, la Tata Mihai, Prietenul nostru, acum pensionar și cu timp mai mult să ne cocoloșească cu știința lui în ale fotografiei. Peste toate rămâne doar o pasiune imensă care ne leagă împreună cu fire nevăzute numite Prietenie.

Christos a Înviat! Dimineață la Bârnova gâzele așteptau cuminți Fotografii!

20.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 110

A conștientiza în fotografie este ca și cum ai fi aproape de ”adevărurile absolute” pe care această nebunie (Fotografia) le poartă și ne poartă, pe ici pe colo, prin părțile și locurile esențiale ale existenței și lumii în care trăim. Spun ”aproape”, pentru că și atunci când le înțelegem, respectivele adevăruri mai au un ”ceva” care ne schimbă calea dreaptă în una cu alte și alte ocolișuri, mereu de făcut, mereu de urmat, mereu (mai) de învățat câte ceva...

Din noiembrie 2012 și până în începutul lui februarie 2014 am chinuit butoanele unui Canon EOS 5D Mk III. Pentru ceea ce fac eu este aparatul ideal. Din toate punctele de vedere și din toate privințele posibile și imposibile. Dar, pentru că mereu există și un ”dar”, mi s-a pus pata pe 1 Dx, deși știam că este mult prea mult pentru segmentul meu de exprimare.. Bun... strâns din buci, împrumutat, făcut șpagatul în lateral și cumpărat pe Tudorel. Băiat extraordinar. Rapid, robust, cap de expert contabil la expunere, siguranță extremă în trafic și prilej de ocheade invidioase pe tarla. Asta e taică, damblaua este dambla și, după atâția ani de editări extreme de fișiere așa și așa acum priveam din vârful gamei de camere foto de la Canonică, puțin chiorâș și în fiecare dimineață, spre oglinda de la baie în care se reflecta mutra mea de maestru. Și pe zi ce trecea, ceea ce de fapt știam de mai multă vreme mi se arăta tot mai ”cuprinzător”: păi bine măi Tuto, faci tu fotografie de sport, rafale, atitudini, momente irepetabile? Nu bre. Reportaj din ăla extrem în care să-ți treacă gloanțele pe dimprejurul urechilor faci? Doamne ferește. Măcar reportaj din ăla de să tragi măcar o dată pe lună 12 cadre pe secundă, să-i iasă moaca lui X sau Z pocită faci? Nu fac bre. Viață sălbatică, să prinzi pelicanul în picaj când se-nfige cu ciocul în puii de pește faci? Nu bre, numai fluturi înțepeniți de rouă. Păi și atunci? Te-ai plâns când l-ai luat că modul silențios de pe el nu e ăla de la Mk III, că clămpăne de sare lumea de pe scaune la spectacolele de operă și de teatru unde ești, cică mare specialist. Păi măi istețule, care inginer de la Canonică s-ar fi putut gândi măcar o fracțiune de secundă că există în lumea asta mare un handicapat care să meargă cu Dx-ul la operă? Și să-l mai și pună la treabă???

Așa că ieri, înainte de Paște, Tudorel și-a schimbat stăpânul. Iar eu am revenit la 5D-ul meu silențios, cu același sistem de expunere ca al lui Tudorel, doar că în loc de 2 procesoare Digic 5+ are doar 1 și n-are un Digic 4 special pentru expunere. Adică e făcut pentru fotografii mai așezați (să nu-mi spuneți că mai de 53, ca mine), care fac din fiecare expunere o întreagă poezie, care nu se grăbesc, au nevoie de liniște... că ce atâta grabă, că vremea trece măi...

Mai pe de-a dreptul, în afară de partea de filmare, pe care n-o folosesc la aparatul de fotografiat, mai țineam și jumătate din partea de fotografiere (pe care încerc s-o folosesc) degeaba. Adică rar, foarte rar, aș fi ajuns să-l folosesc pe Tudorel la capacitatea maximă a gonetei pe care poate el s-o bage când uiți degetul pe butonul de declanșare. Și nu numai.

În concluzie, fiecare fotograf are un aparat care i se potrivește pentru segmentul pe care el se exprimă. Pentru mine 5D Mk III este acela. Tudorel a fost un bonus pe care mi l-am făcut cadou după o viață de fotografiat cu te miri ce și a rămas și ceva în urmă. Și n-a fost o greșeală ci, doar, o învățătură de minte!

P.S. Și dacă vreți să știți ce am învățat, vă declar sincer că, tot ieri, am despachetat pentru prima dată obiectivul 70-200 f2,8 II L IS USM!

19.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 109

Într-o zi o lumină puternică ne va mângâia sufletul. Lumină-n suflete, Prieteni!

18.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 108

Bogdan Gîrbovan - 10/1, pigment print, 68 x 84 cm, 2008, ediție de 5

Nene, mă omoară chestia asta cu ”ediție de 5”. Dacă era ”unică” ca la M. B. sau N. I. se-nghesuia lumea ca musca la borcanul cu c...miere să cumpere. Să dea omul acolo paraiul și să aibă numai pentru el, să se desfete dimineața, când nu mai are ce citi în intimitate, cu așa opere de artă recomandate de criticii C_F_C. Așa, câte 5 copii pe toate cele 5 continente?... Sună cam nașpa. Și, sigur, le mai scade din valoare că doar n-or fi ei Picasso care-și trăgea litogravurile în câte 150 de exemplare, de se mai găsesc și amu de cumpărat  originaluri la muzeul din dealul de la Montmartre din Paris. În fine.

De la domnu criticu de artă cetire, ”Fotografiate observațional de Bogdan Gîrbovan din aproximativ același unghi, însă pe o axă verticală de la etajul 1 la 10 al unei clădiri cu garsoniere din București, spațiile și locuitorii lor descriu diferite modalități ale locuirii, sugerând și o posibilă antropografiere a relațiilor de cunoaștere, generaționale și culturale (ptiu, drace), dintre fotograf și co-locatari”. Păi da, aici e indubitabil de clar și coi-in-cis. Chiar cred că artistul ar trebui să fie supărat pe dl. critic că nu l-a îmbârligat și pe el și opera sa cu cuvinte circumscise, alambicat-electromotorii și purjant-redundante. Probabil că nu a cotizat cu cât trebuia și, mai ales, când trebuia, la timpul și momentul de intersecție atemporal relevantă, introspectiv aleatorie și discursiv cognitivă din creația divină a domnului critic atunci când concepea preambulul rectangular al expoziției în cauză și despre care vorbim!

Cert este că, în ansamblul lor, cele 10/1 tabloaie ale lui B. G. sunt, la un loc, lucrarea cea mai reușită din expoziție. Idee simplă (deși am mai văzut-o și prin alte părți), adică sună omul la interfonul de la ușa blocului, găsește o babă mai slabă de înger să-i dea drumul, și se pune pe sunat. Sună la ușile garsonierelor de la parter până-i dă cineva drumul. ”Bună ziua, eu sunt artistul mă recomand, am venit să vă instalaționez prin performance portretul în garsoniera ce cu onor o aveți moștenire de la Nea Niciu. Și tot așa, la etajul 1, 2, 3, până la 10, pe o axă verticală, vorba lui domnul criticul. Dacă ai noroc, în 2 - 3 ore treaba e gata, bașca 3 cafele băute și un ghicit bonus de la pensionarele de la etajul 3, 7 și 9. Oricum, mie mi-au plăcut tabloaiele, chiar dacă privindu-le sidefat mi-am dat seama că nici domnul artist nu prea stăpânește tehnica fotografică (nu că ar fi nevoie), dovadă fiind claritatea făcută la 5 dintre ele pe ușa dulapului din fundal și nu pe fața oaminilor aflați la jumate de metru în fața șifonierului din dotare. Sau, poate, tocmai aici să fie abisalul conceptului... și nu m-am prins eu?

Cert este, că, privind dpdv al unui fotograf de generație mai veche, expoziția de la Galeriile ”Cupola” din Iași este o jignire adusă fotografiei și contemporane și necontemporane și clasice și de aiurea. Privind din punctul de vedere al criticilor C_F_C, al artiștilor expozanți și al prietenilor lor în devenire artiști actuali și viitori, aceeași expoziție este un succes inimaginabil, irefutabil, ireductibil, ireversibil, iremediabil și ire ire ire!

Să-mi fie cu iertare dacă am supărat pe cineva, eu am spus doar ceea ce am văzut și chiar v-am arătat și poze. Că este posibil să nu înțeleg ce am văzut... este foarte posibil, abisalul a fost ceva care m-a înfricoșat întotdeauna, drept dovadă că am refuzat cu îndârjire să învăț să înot, indiferent dacă apa era la mare sau era apă curgătoare. Da asta e altă problemă. Sper să nu trezesc, prin micile mele rânduri, pasiuni inutile și animozități provizorii, drept pentru care promit să urmăresc îndeaproape fenomenul și să vi-l semnalez ori de câte ori el se manifestă în raza mea de apăsare vizuală.

Mâine, am să încerc să mai despic firul în 1, 2, 3, 4, despre cum a fost posibilă apariția a așa ceva de deosebit și care sunt degradeurile rezultante în fotografia românească actuală, fie ea contemporană sau nu!