joi, 4 martie 2010

26 - 2003, Poveste din lemn

Anul 2003, Poveste din lemn. Începusem de ceva vreme o serie de imagini intitulată ”Ultima primăvară”. Cu ajutorul lui Daniel Minciună și al acestui mic ”Buratino” (folosit în unul dintre spectacolele Teatrului pentru copii ”Vasilache” din Botoșani). Au rămas și imagini adiacente, cum este aceasta care vorbește despre pierderea Copilăriei. De fapt, este o Poveste în Poveste. La prima vedere, gîndul te duce la Pinochio, celebra poveste a lui Carlo Collodi. Abia mai apoi ochii se urcă pe clanța ușii. Aflată prea sus ca micul copil-păpușă să o poată deschide vreodată. Va rămâne mereu în lumea de afară. Sălbatecă, neprietenoasă, nepăsătoare. Gol, pentru că așa venim pe pământ, fără prieteni, fără de ajutor. Este o poveste tristă. A mea, a ta, a celor din jur. De câte ori am trăit-o? Fiecare îți vei da răspunsul singur, cititorule. Fiecare ne-am pierdut, în vreun fel sau altul, Copilăria...

Unul dintre oamenii care mi-a marcat drumul în Fotografie a fost Profesorul Dr. Ing. Mircea Oprișor din Iași. Era, când l-am cunoscut prima oară, prin 1995, Secretarul Filialei ”Moldova” a AAF. Profesor la Facultatea de Electrotehnică din Iași. Un adevărat Boier. Niciodată nu l-am auzit spunând un cuvânt rău despre cineva. Deși în Iași, la acea vreme erau multe ”orgolii” care-l mușcau de cur. Nu a fost un mare fotograf, am văzut doar cinci fotografii de ale lui, pe care mi le-a dat să le expun, ca membru al juriului, la Salonul ”Botoșani `87” pe care l-am organizat, (primul) la Boston, în acel an. Însă era mereu la curent cu ce se întâmpla în fotografia de la noi, îar în jurizări (eu l-am văzut acționând în vreo șase) era imparțial. Suda țigară de la țigară (Doina pare-mi-se, super long, cu filtru alb, ca și Kentul. Și puturoase...), și povestea fermecător despre fotografie și întâmplări cu fotografi. Amintirile mele cu el încep în gară la Botoșani, coborând din tren. Mereu cu un loden de culoarea untului, mereu cu bască pe cap, mereu cu o servietă mare și din piele în mâna stângă, mereu cu țigara în colțul gurii. Discuțiile purtate cu el pe marginea imaginilor pe care le făceam m-au ajutat enorm. Cum am mai spus, neavând pregătire în domeniul Artei, ceea ce făceam venea de undeva din interior. Făceam fotografie din instinct. Fără să-mi pot explica, la început, ce se întâmplă din punct de vedere al compoziției, din punct de vedere al încadrării, din punct de vedere al albului, al negrului și al griurilor de pe hârtia fotografică devenită imagine. Discuțiile avute m-au ajutat să-mi deschid ochii. Să mă lămuresc, să cresc. Atât ca Om cât și ca Artist. S-a stins ca o flacără. Am aflat după vreo lună că a trecut la stele. Că l-au lăsat plămânii, secătuiți de atîta fum de țigară...
Ce este curios, sau, poate, face parte din Destin, fiica lui, Răsvana (asta am aflat-o anul trecut, de la Dan Mititelu), cochetează și ea cu Fotografia, fără să știe prea multe amănunte despre activitatea fotografică a tatălui ei. Am dat numele Boierului Oprișor Fotoclubului de care mă ocup. Poate voi reuși să organizez la Iași un Salon de Fotografie care să-i poarte numele... Știu că ne vom revedea acolo, sus... Sigur vom înoda firul Poveștii acolo de unde s-a rupt într-o vară cînd Domnia sa a plecat, repede, repede, la stele.

2 comentarii:

gabtudor spunea...

frumoasa poveste, atat in cuvinte cat si in imagine, felicitari ;)

iftimie nicolae spunea...

faina ozo...si parca in ultima vreme si povestile care le scrii sunt mai frumoase...pe langa talentul de fotograf ( pe care-l stiam ) , iti descopar talentul de povestitor.

la mai mare

Nicu Iftimie