sâmbătă, 6 martie 2010

26 - 2005, Deșteptarea primăverii

Anul 2005, Deșteptarea primăverii. Eram tot în Maramureș. A doua zi de Paște. De Înviere fotografiasem împreună cu Bob la Ieud. Niște fotografii deosebite am făcut atunci. Era cu noi și Manon, soția lui Bob. Imaginea de mai sus este făcută la Săpânța, în Cimitirul Vesel. O ”dragoste cu năbădăi” se legase de vreo doi ani între mine și preotul Grigore Luțai, de la Parohia Săpânța. Prima dată m-a amenințat că ”nu mai intri mata în Maramureș cît ăi trăi”. Apoi a revenit la sentimente mai bune. Cert este că, într-o vreme, imaginile mele, transformate în vederi (da prost tipărite), se dădeau în loc de belet de intrare la Cimitir. Nu, nu la morți, la vizitatorii de peste mări și țări. Multe fotografii am de la Săpânța. O parte dintre ele le are și preotul. Au apărut și ele în vreo două albume (și ele prost tipărite), da cu alt nume. Dar asta-i altă poveste...
Imaginea de mai sus nu se va mai putea face în veci. În fundal este un măr înflorit. L-au ras. Făcea umbră la cruci. Domnul mândru, cu pălăria pe-o parte și cu un ditai cozonacul (tradițional și cu lumânare), între mâini, este clopotarul bisericii. Are un fel aparte de a trage clopotele. În funcție de cât de treaz este. Sau... cât de beat. La poză era între. Adică nici, nici. Era mândru nevoie mare că l-am ”pingălit” (așa se spune la ”pozat”). Drept urmare a tăiato-n clopotniță și a tras vreo zece minute de sfoară. La vreo jumate de oră am încercat să urc și eu în clopotniță, să fac niscai ”aeriene”. Ușa mare și de fier a bisericii era închisă. Am mers acasă pe la părintele (stă la 100 de metri de biserică) care, binevoitor, a venit cu mine să-mi deschidă. Când suntem împreună sunt ”domnul fotograf de la București. Cel mai mare din țară”. Când nu, cine mai știe... Cere omul cheia de la Tușa Maria de la poartă, Tușa spune că biserica e deschisă. Mergem și mai împingem o dată de ușă, ușa închisă. Da nu de cheie. Parcă era ceva proptit în ea pe dinăuntru. Începe să caute pe clopotar. Clopotarul ioc. Mai facem o tură de cimitir, părintele explicându-mi despre ”Albastrul de Săpânța”, culoarea predominantă a crucilor din cimitir. Și despre faptul că ar vrea să acopere cimitirul, să nu mai plouă peste cruci. Eu nu zic nimic, deși aș avea vreo două în legătură cu culoarea ”specială” livrată la cutii de băcănia din colț și despre cum ar arăta cimitirul acoperit. Da nu te poți pune cu gusturile omului. Mai ales dacă ești mosafir. Mai împingem la ușă, la fel. Părintele intră într-un soi de panică, mai ales că avea peste vreo 20 de minute un serviciu religios. Un botez parcă. Și, deodată, Minune: ușa se deschide singurică. De după ea apare somnoros omul nostru cu cloapetele. Adormise sprijinit, pe dinăuntru, de ușă. De asta nu se deschidea. Ce-a fost la gura părintelui Grigore, nu vă mai spun. Cert este că, după vreo 15 minute, clopotele au prins iar glas. Cale de vreo alte 20. Nu se mai oprea din tras omul nostru. Așa, să-și mai spele din păcate!...

4 comentarii:

setter spunea...

Frumos draga Ozo, textul imbraca minunat fotografia, seria mi se pare de exceptie, ma bucur ca ai inceput sa ne arati cine este cu adevarat Ozolin Dusa, un fotograf sensibil intr-un trup de luptator, felicitari!

OZOLIN DUŞA spunea...

Ce să spun, Coane Ionel... nu vreau să arăt nimic la nimeni. Fiecare imagine este o ”respirare” pe care am avut-o într-un an. 26 de ani - 26 de respirări. La 1/30 timp de expunere, nici măcar o secundă...

Marcel Eremia spunea...

Ce tare a fost povestea cu clopotaru'. Fain. Mai vrem!

fotografu spunea...

Frumos... super fain! Bravo! Cind vreti, maestre, aveti si pana si imagine. Sa vreti mai des... ar fi grozav!