13.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 44

Vineri am fost după Tudorel la Bucale. Cutia mă aștepta la magazin (cam boțită pe la un colț), da mă aștepta. Bag lopata-n ea, îl scot pe Tudorel, îi înțep bacteria... ghinion. Canci curent. Nu-i nimic, îmi zic în gând, o incarc pe tren, că au băgat prize CFR-iștii la vagoane. Mai scociorăsc după accesoriile din cutie, nu-i ocularul de cauciuciu. Ne uităm pe masă, pe sub masă, pe după masă, tot nu-i. Domnu Dancu sună la furnizorul mamii lui de furnizor. Nu-i, da cică facem comandă. Deja mi se pune pata și zic că nu-l iau. Noroc că se potrivește ocularul de la un 5D Mk III. Bun, strâng pe Tudorel, îl înghesui în cutie - bine măcar că au manualul în românească - și o tai la gară. În tren, ghinion... nemeresc singurul vagon fără de prizde. Ajung acasă pe la 23, pun bacteria la încărcat, îl sucesc pe Tudorel pe toate părțile, îi pun cureaua veche și de bumbac, că aia originală cu o parte bumbac și alta piele de cloșcă se face ca curu de babă de 80 de ani pe partea cu chele și te zgârie la gât. După vreo 2 ore jumate se încarcă bacteria și-l iau pe Tudorel la flotări și salturi înainte. Restul ați mai citit. Doar că... Mai sunt niște lipsuri la cutie: Manualul cu instrucțiuni software, Manualul de instrucțiuni pentru rețea LAN, Ghidușul de buzunar.

Măi, cât de nesimțiți pot fi păduchii de la Canon Romanela care-și iau leafa din adaosurile uriașe de la produsele cumpărate de noi? Ce dracu pot face cu manualele respective, că nu cred că le dă cineva extemporale din ele și le trebuie să le buchisească zi de zi. Unul dintre obiective nu are datele de corectare a aberațiilor cromatice în memoria aparatului și, pentru a reuși să le încarc, îmi trebuie manualul. Și nu e bre. Da nu e deloc chiar.

De fapt, dacă stau bine și-mi screm memoria, păduchii de la Canon sunt inexistenți în peisajul fotogenic de la noi. Prin vară s-a rătăcit pe la Iași șmecherul care cică se ocupă de CPS. Adică de implementarea CPS-ului în Romanela. Nu spun că a venit cu alt șmecheraș, mare fotograf de modă cică și cică singurul din Romanela care trăgea pârțuri cu obturatorul de la buza scenei. Măi, și avea belitul niște poze de-ți venea să-ți bați colegul de scaun de proaste ce erau. În fine... s-a încordat CPS-istul ce s-a încordat, că va face și va drege, că va curge lapte și miere și miere și lapte la service. Aiurea-n tramvai. A trecut juma de an și ceva și s-a implementat o Figă. Că așa-i la noi... adică Boul dă paraua și șmecherul face excursii prin-peste unde vrea el din banii noștri. Bașca că-și ia și salarul bengos tot din banii pe care-i strângem lună de lună ca să ne echipăm pasiunea. Tot la Canon Romanela mai e și o tanti P(ia)R-istă. Când apare câte o noutate face asta niște prezentări agramate în Foto Magazin de-ți vine să treci pe Nikon. Acu fo 2 luni mă scremeam într-o problemă vitală legată de Canonică și am pus lopata pe molecular și i-am sunat. Am dat peste o altă tanti care era paralele inegale cu subiectul (legat de service). Cu mare greutate mi-a făcut legătura cu CPS-istul care era surmenat de o ședință și m-a rugat să-i scriu un email. Nici azi nu i-a trecut surmeneala să-mi răspundă. Da vorba aia, dacă vânzările merg de ce să ne batem capul cu mitocanii care aruncâ cu banu-n portofelele noastre (ale celor de la Canonică Romanela), vede-i-aș la șomaj cu gașca și pe noi aparținând de Canon Budapesta!

P.S. pe la 10 și 1 pe 2 pun lopata pe molecular și sun la Canonică de RO. O tanti care nu-și beuse încă cafeaua îmi răspunde așa și-așa. I-a trebuit trei minute ca să se prindă că o depășește situația și mi-l dă la telefon pe CPS. Sunt norocos, e freș. În 2 minute mă lămurește cum să fac pașii la Canon Evropa pentru beleaua mea, mai ales că-și aduce aminte c-am făcut vineri scandal pentru lipsa caucioacei de la ocular. Păi măi nene... pe saitul vostru care e fix-pix cu cel de la Canon Evropa (doar că e în limba lui Decebal-Traian) nu puteți scrie negru pe alb: ”fira-ți ai dracu de cumpărători handicapați ce sunteți, nu avem destule CD-uri să vă dăm așa că urmați pașii cutare și cutare până reușiți în ce v-ați propus”. Și, eventual să pună și poze pentru cum se face, pentru cei mai atehnici, așa ca Mandea???
Ar fi mai simplu și s-ar scuti de crucile și sfinții aferenți...

12.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 43

Imaginea este făcută în Iași. Sunt 6 ani spre 7 de atunci. Mă aflam într-un workshop permanent (dacă pot pentru ca să spun așa) ținut în fiecare zi de sâmbătă și duminică în față la Palatul Culturii. Adică (mai pe explicite), împreună cu un coleg - prieten - amic bun (pe atunci) ne postam în zilele respective pe la nămiezi în fața Palatului și stăteam ca nesimțiții așteptând să vină pozarii cu miresele la șuting. Era o modă și o comedie întreagă să se facă poze cu tinerii căsătoriți în față la Palat, stabiliment care desigur, fiind ditai hardughia, nu se vedea în întregime niciodată și în nici o poză. Dar fotografii e inventivi: aveau copacul lor special (uneori așteptau câte 3 - 4 mirese să le vină rândul), boschetul norocos, tufa de trandafiri cu vedere la statuie, răzorul de Nu mă uita cu perspectivă spre turnul Palatului, etc, etc. Așa că noi ne postam fix în spatele mirilor și pândeam cu ochii cât cepele și râsul gâlgâind în bojoci momentele picante și penibile de la șutingurile adverse. Acuma să nu credeți că din vreo 70 de nunți urmărite și comentate în doi cu interes s-a găsit vreun fotograf să ne arate obrazul și să ne dea hăisa din calea obiectivului. Ți-ai găsit. Nu știu ce a fost la gura lor mai târziu, după nuntă, când la (m)editarea imaginilor au văzut doi hojmălăi proptiți fix în capul miresei ținută de mire în palmă sau cățărați pe umerii miresei care-și făcea nevoile pe iarba din față de la Palat (celebra poziție cu mireasa pe ciuci). Asta dacă ne-or fi văzut și atunci.

Și cum ne dixtram noi așa sâmbăta asta și duminica ailaltă, hop că se joacă Schimbare de decor. Adică niște vlăjgănei purtând pe umeri capete haioase și supradimensionate își fac de treabă unde și noi ne aflam cu treabă precisă. Evident că vin și miresele să se pozeze cu ei. Da, la un moment dat, apare și un domn desprins din evidențele vârstei a treia, foarte curios și fără treabă acasă. Ca și noi, dealtfel. Ba se dă la căpățânoși ținându-i de vorbă fix cât să tragem noi trei cadre fără cusur...

Tot întâmplarea aia întâmplătoare, bat-o vina s-o bată, ne-a pus cadrul dinainte. Și doar nu eram proști să nu declanșăm, dacă tot era moca și fără regie!

Acuma, fără glumă... fotograful e ca un căpcăun. Adică, de ce are, tot mai vrea să aibă în plus. Și-a luat un aparat - îl vrea pe altul mai cu moț. Și-a dat ultimii bani pe-un obiectiv - strânge din buci și renunță la acadele ca să-i aducă în geantă și pe frate-su. A luat un card rapid - vrea altul cu mult mai hotărât să-și bage în aparat. Face colecție de genți, rucsacuri, slinguri, tocuri și huse - de multe ori ca să pună un biet aparat împreună cu obiectivul lui acolo unde ar încăpea cu succes două truse babane. A citit el că musai trebuie să-și atârne de geantă un trepied - fuge fuga la Carreefour că a citit că dau franțujii promoție la trepiede. Nu contează că are picioarele cât grisina, să se vadă acolo argintiu pe negru. Și tot așa...

Mă uit la mine-mprejur. Tudorel este? Este. Borcane cu dulceață are Tudorel? Are. Căsuțe unde să se-ascundă de intemperii este? E plin dulapul. Faruri puternice să facă noaptea zi are? Oho... Tot felul de accesorii care mai de care mai sofisticate și inutile este? Este. Plus că are și rachetă marca I7 să-și facă de cap cu pițipoancele când e de guleai. Puse cap la cap toate mă și doare mintea să mă mai gândesc. Azi (adică ieri) am zis (din nou) că nu-mi mai trebuie nimic. Să vedem cât mă ține!

11.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 42

Un comentariu al lui Mihai Moiceanu, de pe FB, la postarea de ieri - aceea cu ”rolul întâmplării în fotografie” - mi-a adus aminte că am uitat să-i trec în ecuație pe Ei, făcătorii de Ws. În ultima vreme s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie. Toată lumea, are n-are treabă, pune de-un Ws, de-o tură foto. Pe parale, bunînțeles, că viața e scumpă și scurtă. La câți purtători de aparate de fotografiat dornici să fugă de acasă câteva zile sunt în Romanela ”afacerea” e încă prosperă. Da și aici sita va cerne și vor rămâne doar câțiva ca să-i enerveze pe ceilalți care au dat chix!

Nu vreau să intru în detalii, dar mă cruceam mai câteva zile în urmă aflând despre o tură prin cele străinătățuri din nordul Evropei făcută de un nene care pusese pe ”afiș” o poză făcută prin alte părțuri, pe la mii de km distanță de locul unde trebuia să fie tura respectivă, cum, tot la fel, mi-am făcut cruce cu limba citind acum câteva luni cum un alt nene voia să facă o tură  pe la munte prin Nepal, el care n-avea nici o treabă cu zona respectivă (doar că fusese și el o dată cu altcineva). Da n-au prea pus fotografii botul, așa că... Aferim!

Bonnnn, deci: 

- ziua 1, ora 7 - micul dejun.

- ora 8, 15 - Tușa Mărioara mulge vaca: fotografii din față și profil la lumina existentă.

- ora 8,30 - Badea Gheo (concubinul Tușei Mărioara) rânește gunoiul (baliga) din grajdul unde Tușa Mărioara mulge vaca. Fotografii în contralumină cu ușa la grajd deschisă.

- ora 9 fix - Tușa termină de muls vaca, Badea Gheo, galant, ia găleata cu lapte proaspăt de toartă (prim planuri) și o ajută cu mâna rămasă liberă pe Tușa să se ridice de pe scăunelul de lemn cu trei craci. La ieșire, în dreptul ușii, cei doi se sărută tandru în contralumin (decupaj strâns cu compensare de 2 trepte de diafragmă).

- ora 9,30 - cuptorul din dreapta casei, exterior - lumină naturală - Tușa Mărioara pune laptele la fiert. În prealabil Badea Gheo făcuse focul în cuptor (imagini de acțiune cu timp de expunere scurt). De observat și fotografiat în gross plan broboanele de sudoare de pe fața Tușei Mărioara după munca susținută de mulgerea a vacii Florica!

- ora 10 fix - îmbarcarea în mașini și deplasarea la Conașul Costică, tâmplarul satului, care vreme de 2 ceasuri, până la masa de prânz, ne va demonstra cum se manufacturează un taburet de lemn. Fotografie de obiect tradițional la lumină naturală venită prin geamul mare al atelierului.

- șamd - până la terminarea Ws!

Ei da nene, aici nimic nu mai este la voia întâmplării. Totul este calculat la secundă.

10.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 41

Mi-am propus încă de ieri să scriu câteva cuvinte despre alegerea subiectelor în fotografia de stradă. Dacă aș întreba despre asta 10 ”strădari” cu pretenții, sunt sigur că măcar 6 dintre ei s-ar lansa din prima în teorii care mai de care mai alambicate. Ceilalți (îmi place să cred) s-ar uita la mine ca la desene animate, neștiind dacă glumesc sau vreau să-mi bat joc de ei. 

Dacă ne gândim un pic, tot ceea ce putem face pe stradă ține de întâmplare. Adică, la fiecare secundă pe o stradă - indiferent care ar fi ea - se întâmplă câte ceva, mai interesant sau nu, iar dacă prin zona respectivă se mai întâmplă și un fotograf cu aparatul pregătit și cu chef de fotografiat pot rezulta, în funcție de știința și putința acelui fotograf, imagini interesante. Sau nu. Unii îmi vor spune că, clădirile nu pleacă de acolo și le putem fotografia când vrea mușchiul nostru. De acord, dar treaba cu clădirile ține de alt gen de fotografie, chiar dacă pe ele este scris numele străzii. Interesant și ”de stradă”, ”pe stradă”, ”citadină”, ”sociologică” sau ”.........” cum îi mai zic alții, este imaginea în care se întâmplă ceva și ne face pe noi să reacționăm pozitiv.

Mai sus am pus câteva imagini făcute prin 2002 în Praga. Era moda ”Cow parade”, înlocuită în zilele noastre de tot felul de animale, care mai de care mai haioase și mai colorate. Am umblat teleleu o zi întreagă cu gândul să descopăr cât mai multe asemenea ”specimene” și, cu ajutorul elementelor din jur să fac imagini cât mai expresive, dacă pot pentru ca să mă exprim așa. O vacă sau un bou urcați pe o stație de autobuz e posibil să vedem și astăzi. Mai ales dacă respectiva stație se află în apropierea unui club de noapte. Dar o vacă sclipitoare care urcă în tramvai e mai greu. Și, sigur, o vacă roșie (îmbrăcată în roșu cu floricele), musai are parcată pe aproape o mașină tot roșie. Ca să se asorteze. Nu voi explica imaginile pentru că le înțelegeți și singuri. La fel cum veți înțelege că pentru fiecare dintre ele am căutat o clipă care să-mi dea o noimă imaginii. La unele am așteptat mai mult, la altele mai puțin. Cert este că ea, întâmplarea, a dat viață imaginilor. Eu doar m-am aflat pe acolo cu aparatul de fotografiat!

Discutând (sau extrapolând) despre genurile fotografice supuse întâmplării, constatăm repejor că ele sunt mai numeroase decât acelea unde fotograful este suveran și face ce vrea mușchiul și cariera lui. La fotografia de reportaj și tot ce ține de neamul lui adormit sau încă mișcător este vorba de întâmplare? Cam este. La peisaj? Aici veți sări în sus și-mi veți spune că nu. Munții este munți, câmpiile e câmpii, dealurile este dealuri, deci e mereu acolo și le putem fotografia fără să se întâmple musai ceva.  Aici le dau dreptate celor care se scoală la ora 9 de dimineață, beau cafeluța, dau geana pe FB, așteaptă soția să se termine de rujat, copilul să facă la oliță și fix pe la miezul zilei este pe poziție cu trepiedul ăla mic și argintiu cumpărat la promoție de la Carrefour ca să facă poza preferată cu muntele Ceahlău în spate. Pentru cei care se scoală cu noaptea-n cap, bagă mare 150 de km și încă o oră pieptiș pe jos până la locația chitită de mai multă vreme și de unde se vede cel mai bine valea aia minunată (e valabil și pentru ”muntiștii” care dorm la cabana de la Cucuieții din deal, sau cortul personal), clipa aia când soarele trebuie să dea geană de după muntele din față și să strălucească cu raze mari de tot fix 4 declanșări, întâmplarea joacă un rol fatal și fatidic. E posibil să fie așa cum își doresc și atunci să rezulte niște imagini memorabile. Și, tot la fel de posibil este ca cu 3 secunde înainte de declanșare să vină noru și să strice totul. Da totul Domne, futu-i mama ei de viață și de întâmplare de rahat!

Mai sus, câteva imagini din Paris. Primele 2 făcute în doi ani succesivi. Același nene, în același loc, cântând la vioară. Doar întâmplarea a făcut posibile cele două cadre. Iar nenea acela dintr-o dimineață din Jardin de Tuilleries îl întrece cu mult în jet pe pișăciosul din Bruxelles. Întâmplări!

Deci... am vorbit despre Reportaj și Peisaj. Mai avem Portretul. Aici îmi veți spune cu mâna pe portofel că nu ține nimic de întâmplare ci numai și numai de fotograf. Și vă dau dreptate. Da tot vă scot câțiva bănuți pentru bere de pe card... La portretul de studio nu am ce să mă bag. Vine pozata, vine altul de-o machează, alta o coafează, alții o îmbracă - dezbracă, fotograful pune lumina, șterge aparatul, se-ncruntă-n el. De astea, mizilicuri. Întâmplarea nu prea e binevenită prin sector. La fel și cu portretul  așezat, aranjat și asistat în aere libere. Totu-i frumos, studiat, aranjat, excitat. Nu mă bag... Da ce te faci nenică cu masa mare a purtătorilor de haparate la gât (că cazurile 2 dinainte erau despre Portretul profi) aflați la plimbărică prin Cișmigiu sau prin satele de munte ale patriei. Cum merg ei pe cărare și dau de Tușa Maricica sau de Badea Cârțan îmbrăcat în strai național ? Ei? Nu mai zic de ciaureii ăia mici care tocmai acum și-au propus să se scălămbăiască în fața ta, care încordându-și mușchii, care arătându-ți curu. Iar tu tragi foc automat, mai mai să-ți sară obturatorul din aparat. Asta nu ține de întâmplare? Dați bănuții de 2 beri la Moșu!

Imaginile de mai sus de pe stradă din Viana. Umblat, văzut, potrivit unghiul, declanșat. Întâmplare, Nene!

Trecem la Eseu. Unii vor vrea să-mi spună că Eseul nu se face pe stradă. Hai bre... Sigur, Eseul este genul de fotografie cel mai elaborat. Fotograful are imaginea în cap, își alege decorul, lumina, populează (sau nu) cadrul. Ce mai... el este stăpânul absolut al inelelor. Nimic nu e la voia întâmplării. Tot la categoria Eseu avem introdusă și fotografia de Nud. Nu știu la câți fotografi li s-a întâmplat să bântuie cu aparatul pe stradă și să le iasă nudu-n cale. Așa că... nimic nu e întâmplător în fotografia de Nud. Asta doar dacă n-ai norocul să-l găsești pe stradă la tine pe nenea ăla care face nuduri cu turma. Eu mi-aș dori asta (acuma glumesc). Dar vă spun cu mâna pe corason că fotografie de Eseu se poate face și pe stradă. Trebuie doar să ai știința și putința să decupezi cadrul fericit care-ți iese întâmplător dinainte! Iar prima imagine din cele trei făcute la Veneția ilustrează din plin ce vă spusei mai sus: o imagine de ”canal”, cu o lumină superbă, cu o ceață - praf dată de niște moldoveni care se chinuiau să construiască ceva după un geam (mare întâmplare) - până aici avem peisaj spre reportaj - și POC, un porumbel alb și altul negru trec prin cadru și-astfel Eseu-i gata!

Ar mai fi de vorbit despre Natura statică. Dar asta n-are nici o treabă cu întâmplarea. Pe mâine!

09.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 40

Vă spuneam că astăzi am să vă povestesc despre noul meu prieten adus acum două zile de la București. Despre Tudorel. Ei bine... ce aș putea să vă spun în două cuvinte: este extraordinar! Așa cum îi șade bine unui prieten bun. Sincer, dacă până acum aveam ceva dubii în ceea ce îl privește, astă seară, la spectacolul Operei Naționale Române din Iași cu piesa regizorului Andrei Șerban, Troienele, mi-a dat întreaga măsură a ”prieteniei” lui.

Pentru fotograf, Troienele este un spectacol cu o lumină infernală. În prima parte, care își petrece acțiunea cu spectatorii în scenă, printre interpreți, sunt doar reflectoare de urmărire. Patru la număr, două de o parte și două de alta, cu fascicolul venind din podul scenei. Este foarte complicat să te poziționezi, pe de o parte, la nivelul scenei, având mai mereu obturată vederea de către spectatori sau interpreți, iar dacă încerci să urci în pod, din dreptul reflectoarelor, poți folosi doar teleobiectiv, iar imaginea va fi mereu în plonjon, rotundă și arareori expresivă. În seara asta am ales să mă urc în arlechinul din dreapta scenei, la primul nivel de reflectoare, cam la 2 metri de nivelul solului. Un unghi nici extraordinar, nici foarte rău, câteva scene din spectacol fiindu-mi obturate de un reflector. Era prima dată când Tudorel trebuia arate cât de prieten îmi este. Și a făcut-o cu prisosință, multe dintre scenele primului act rezolvându-le cu succes și la un ISO maxim de 3200. 

Sigur că acum v-ați dat seama că Tudorel este un aparat de fotografiat. Până acum trăgeam la spectacole cu al doilea aparat din gama Canon EOS, 5D Mk III. Aparat profesional, mai de interior decât de acțiune, cu un mod de fotografiere silențios admirabil pentru acest gen de ”muncă”, o sculă performantă care poate acoperi cam tot ceea ce fac eu ca fotograf. Asta ca să mă alint și să nu spun ”tot” ceea ce fac eu ca fotograf. Numai că așa e cu nația asta a purtătorilor de obturatoare, de ce are visează la alți cai verzi pe pereți, uitând că multă vreme a făcut din rahat bici și a fotografiat cu te miri ce. Adică cu ce și-a permis la un moment dat al vieții lui de fotograf al lui pește - scrumbie. Nici n-ați vrea să știți ce și cum... Așa că zis și făcut: visat din gros, uitat cu jind pe paginile magazinelor de scule, socotit, răs-socotit, răs-răs-răs-socotit, visat, oftat și tot așa și mâine și poimâine și la vară. Acum câteva zile prin familia FotoIași s-au petrecut câteva mici-mari modificări, în sensul că un 5D Mk II și-a schimbat stăpânul, al meu Mk III și-a făcut și el bagajele, iar eu am strâns din buci și-am făcut 100 metri garduri, permutări și ecuații cu 5 necunoscute și, la final, l-am adus acasă pe Tudorel. Iar pentru ce a făcut și cum a expus în condițiile de lumină de astă seară, Tudorel îmi va fi cel mai bun prieten multă vreme de acum încolo! Mulțumesc lui Doamne Doamne al fotografilor.

Isprăvile lui Tudorel și mai jos...

08.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 39

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=205702749636629&set=a.110097502530488.1073741832.100005907155148&type=1&theater

Fotografia este pe FB... 14 pătimași printre troienele de la Poiana cu statui.

Dimineață erau minus cinci grade. Și friguț și călduț pentru vremea care a fost în zilele care au trecut. 14 copii frumoși s-au întâlnit în față la Gara Internațională dornici de aventură. Unii mai familiarizați cu zăpada (muntele) alții mai de la câmpie, alții mai de la bloc (îmbrăcați mai subțirel). Eu, răcit cobză, popândău printre ei. Și oricât mi-am dorit, a fost prima oară după ani buni de hoinăreală când am spus pas. L-am lăsat pe tov. Popeasca, Președintele, să fie și el pe locul I (sau 1). Am dat startul spre Poiană și am fugit repede să-l disper pe vecinul din peretele care nu dă spre blocul celălalt cu chiuhăielile mele.

Discuția nu este că au fost mulți sau puțini. Nu contează numărul, contează doar că și-au amânat tabieturile de sâmbăta ca să fie împreună când încep să clămpăne obturatoarele. Nu a contat că a trebuit să dea la lopată ca să facă loc la canton să parcheze mașinile, că au mai trebuit să împingă pe câte cineva cu mașina mai nărăvașă, că au luat zăpada pieptiș 2,5 km dus și tot atâția întors, că în Poiană troienele erau până la brâu... a contat că locul era ca-n povești, că frumusețe de chiciură îndoia crengile copacilor, că totul era chiar ca în visele visate cu o seară înainte. Acolo, în împărăția albă, fiecare a scris fila lui de ”nu mă uita” pe cardul propriului aparat. Pe unele le găsiți pe FB, care mai ”meseriașe”, care mai melancolice, care mai crude (după experiența fiecăruia), iar toate, la un loc, vorbesc despre o mare poveste de dragoste. Aceea a Fotografilor pătimași din FotoIași!

Și sincer, nu aș da grupul acesta de oameni pe care îi iubesc pentru toate minunile din lume.

PS: mâine am să vă vorbesc despre Tudorel, prietenul pe care l-am adus de la București...

07.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 38

Nu-i sânge din nas de la golăneți, nici popor buluc pe aici nu este. Nu le poți avea chiar pe toate...

De mic mi-a plăcut să călătoresc. Întâi prin jurul Dorohoiului, teleleu - tănase cât era ziulica de lungă. Nimic nu conta, nici măcar mâncarea, puțină, de atunci. Doar fascinația pentru necunoscut. Mergeam și 15 kilometri într-o zi, ceea ce, pentru un copil de-o șchioapă, era destul de mult. La Șendriceni, la iaz la Progresu, pe la Văculești, spre Gorovei, mereu cu ochii deschiși a curiozitate. Lume de copil scăpat de-acasă... Îmi amintesc că mă trimitea bunica după pâine la magazinul muncitoresc. Pâine neagră la 2 lei bucata. Ce gust avea, Dumnezeiesc. Până ajungeam acasă jumătate din coajă era dusă în burtă. De multe ori tăiam câte o felie, o udam cu apă și o treceam prin zahăr. Altceva nu prea era prin oale. Da mie-mi ajungea... Și iar o luam la picior spre neunde.

Dorința de a călători s-a păstrat și când am crescut. Aproape lunar, după terminarea armatei, mergeam prin cine știe ce colț de țară, pe la Festivalurile de Poezie. O viață cu amintiri frumoase. Apoi, nu știu dacă am ratat mai mult de două expoziții de la Saloanele de Fotografie unde am trimis imagini. Hop în tren și tranaca - tranca până la destinație. După aia am bântuit cu aparatul la gât prin Romanela. Până mi s-a zăibit de atâta mers, când pe jos, când cu trenul, când cu autobuzul. Acum m-am liniștit. Nu mai suport să merg ore întregi cu CFR-ul autohton. Mai ales când am văzut cum funcționează el la alții de prin Ioropa.

Azi de dimineață de la 6 hop în rapchidul de Bucale. Rapid... vorba vine, că pleacă la 6 și ar trebui să ajungă la 13,10. Dacă nu se hotărăște să întârzie. Apoi sfâr - zvâr prin centrul Capitalei și înapoi la Gara de Nord. La 16 fix o taie magaoaia înapoi. Pe la 23 sunt în gară la Niculina. Eh, nu mi-a venit să mă trag cu trenul vinerea, merg doar să aduc un prieten (să sperăm... bun) acasă!

Că tot îmi amintii: prima mea întâlnire cu fotografia a avut loc cu mult înainte de cea oficială. Eram prin clasa a 9-a, anul 1976. Adus cu mari sacrificii de la Săveni de Domnul Cocor (așa-i spuneam când nu ne auzea lui Savu Vasiliu), antrenorul echipei orașului de fotbal, Cristalul, al celei de juniori și profesor de sport la Liceul nr. 1 unde mă repartizase cu învățătura. Fotograf am devenit mult mai târziu. Atunci eram fotbaliator. Portar, puturos adică. De, ceva valoare aveam eu, de a venit cale de vreo 50 de km, la două săptămâni după ce mă văzuse dând cu curul de pământ la un antrenament al echipei de fotbal, să mă ceară de la părinți. Bursă, internat, învoire de la ore, trai neneacă. Cum mă prindeau profesorii pe la clasă mă ascultau automat pentru tot trimestrul. Deci... la internat, unul dintre colegi, Don Jitaru cel mic din Havârna, își cumpărase un aparat la 70 de lei cu film lat. Nu mai știu cum se numea. Era tot din plastic și avea doar trei diafragme și un singur timp de expunere. Îmntr-o zi l-am împrumutat pe ”ne ve”, am cumpărat un film lat ORWO (luasem banii de la practica agricolă, că bursa se ducea direct pe plata căminului și a mesei), l-a pus și în 5 minute am făcut primul meu film (și ultimul din acea perioadă) cu care m-am dus tot într-o goană pe strada mare la Nenea Ștrul, fotograful cu dugheană. Mai era un atelier foto și lângă piață, la Nenea Ițic, da al lui Ștrul era mai aproape. Am dat filmul la developat și am fost îndemnat să vin peste o săptămână să fac comanda. Am mers. Peste vreo două. Nenea Ștrul mi-a dat filmul, o jumătate de coală de hârtie și un creion chimic, să notez câte poze vreau de fiecare poziție. Al naibii... reușisem să fac 14 cadre în loc de 12 cât avea filmul. Culmea este că toate erau expuse corect. Numai poze cu colegii.

- Nene, mă duc să-i aduc pe colegii mei, să vedem câte poze vor și ei. Era 2 lei o poză 6/9. Aiurea, am ieșit glonț și dus am fost. De unde atâția bani de poze. Munca la câmp se plătea prost pe atunci!

06.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 37

Nu sunt un pofticios. Viața m-a învățat să-mi temperez dorințele. Prima oară când țin minte că mi-a fost o poftă care nu poate fi descrisă în cuvinte cred că aveam trei ani. Pe la doi ani (ai mei) părinții se despărțiseră. Ce naiba puteam înțelege eu din asta? Nimic atunci. Casa bunicilor (veniți forțat în Dorohoi de la Iași, unde li se confiscase casa de ”chiaburi” de pe strada Oancea...) era gard în gard cu Grădina publică a orașului. Acolo era o terasă restaurant. Într-o zi l-am văzut printre ostrețele gardului de la stabiliment pe tata cu noua lui familie. Mânca ciuperci fripte special pentru el la grătarul de lângă masă. N-am îndrăznit să mă duc să cer, dar atunci am simțit, pentru prima dată ce înseamnă pofta. Și cât de mult poate să doară. Apoi, pe strada mare țin minte că era o cofetărie. În geam care mai de care și mai minunate prăjituri. Stăteam cu nasul lipit de geam, pe dinafară, și mă uitam fascinat la ele. La fel ca dulăul lui Pavlov. Azi așa, mâine tot așa, poimâine la fel. Știam de la mama că nu are bani pentru prăjituri. Ce nu-mi spusese, nici n-aș fi înțeles, că, fiică de chiaburi fiind, nimeni n-o angaja. Doar pensia bunicului ajungea, cât putea să ajungă, pentru cele zilnice. Iar într-o zi am trecut prin fața cofetăriei fără să mă mai opresc. De atunci nu mi-a mai fost poftă de nimic. Îmi mai doream câte ceva. Dar durerea aceea din copilărie nu am mai simțit-o niciodată.

Pe la cinci ani (să fi avut) mama și-a găsit, în sfârșit, de lucru. Vânzătoare la chioșcul de lângă cinematograful la care am văzut o droaie de filme. La primul salar m-a dus la cofetărie. Mi-a spus că-mi ia câte prăjituri vreau eu să mănânc. Am băut doar o limonadă.

Tot așa este și cu aparatele, obiectivele și accesoriile foto. Stau în raft ca prăjiturile din copilărie!

05.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 36

Nu am foarte multe amintiri rămase dintr-o copilărie trăită (zic eu) ca a oricărui copil normal. Fericită, ar spune unii, chinuită ar spune alții. Eu nu știu ce să spun. Cum a fost să fie așa a și fost. Fără intervenții majore din partea sorții, destinului și mai știu eu căror puteri divine... Până pe la 8 ani am crescut liber și de capul meu. Pe la 4 știam să citesc din cărțile pe care le luam de la bibliotecă, pe la 5 să scriu cu litere mari și tabla-nmulțirii de pe dosul coperții caietului cu pătrățele, pe la 7, la școală, mă plictiseam din greu și-mi plăcea să chiulesc, plăcere pe care am dus-o la nivel de artă în primii doi ani de liceu și la nivel de amatori în următorii doi. Lăsat la bunica, toate coclaurele Dorohoiului erau ale mele, inclusiv împrejurimile, pe iazul de la Șendriceni făcând partide de pescuit de poveste, cu cărășei cât jumătate de palmă, iar pe Pârâul Întors cu porcușori uriași și raci cu cleștii cât foarfecele de croitorie. Prieteni nu prea aveam, că mă îndemnau mereu să fac prostii și-mi era mai mereu rușine de ele. Țin minte că nici o pereche de papuci nu mai aveau limbile din dotare, toate fiind transformate în accesorii pentru praștie, și, cu ajutorul unui alt ”prieten”, chiar am furat o roată de la o bicicletă, din camera ei confecționând altă parte a praștiei. Câte geamuri am spart nu mai știu. Știu doar că am renunțat definitiv după ce am lovit prima vrabie. Tot pe la 6 ani îmi plăcea să desenez. M-am dus chiar pe la Cercul de desen al târgului unde eram încântat de atenția pe care mi-o acordau cei mari. Tot în perioada aceea am văzut o mulțime de filme la cinematograful de pe strada mare. Mă cunoștea o tanti care rupea bilete și mă lăsa să intru gratis. O droaie de filme am văzut acolo. La cele care-mi plăceau stăteam și la al doilea și uneori la al treilea spectacol. Doar o dată nu mi-a reușit mișcarea asta. Deși mie-mi plăcuse filmul și nu înțelegeam de ce, în afară de mine, mai erau doar trei spectatori. Pentru spectacolul al doilea nu a mai venit nimeni să vadă Solaris... Pe 31 decembrie, tot pe strada mare, ne adunam gașcă de copii să vedem căiuții de la Broscăuți, îmbrăcați în alb imaculat și cu căiuți strălucitori cu 1000 de panglici și hurmuz, veniți să-i ure pe domnii care sărbătoreau Revelionul la Restaurantul Central. Întâi făceau o tură de centru, cu fanfara în față, dansând și suflând în fluiere de se auzea în tot orașul. Zile întregi apoi visam și eu că voi juca căluțul când voi fi mare. Și chiar am făcut-o într-un an, la Săveni. Altă amintire frumoasă sunt covrigii cu mac pe care-i făceau doi evrei cocoșați. Gustul lor nu l-am mai simțit niciodată, la nici o covrigărie. Și nici pe cel al strujănașilor din zahăr colorat pe care-i întindea alt evreu la subsolul unei case din vecinătatea școlii unde învățam. Pe cel al înghețatei de ciocolată puse între două foi subțiri de napolitană nu mi-l mai amintesc. Nici nu cred că am avut vreodată destui bani ca să-mi iau...

Cam astea ar fi amintirile plăcute din copilărie. Mai sunt, e drept mai multe, și cele rele, dar n-are rost să-mi mai amintesc, chiar dacă unele dintre ele mi-au marcat și copilăria și anii ce au urmat. Fotografia de mai sus mi-aduce aminte de câinele Spic. Primul pe care l-am avut. Când n-am mai avut voie să-l țin...

Și ce treabă are tot ce-am scris cu fotografia? Aparent niciuna. Concret, măcar o declanșare dintre cele inspirate i se datorează și lor. Ține și ea de Memoria decupajului...

04.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 35

Singur vii pe lume și tot singur pleci din ea. Nu știu de ce m-am gândit la asta acum... Tot așa și cu fotografia. Este un drum solitar, cu suișuri și coborâșuri, cu coteli la dreapta, cu coteli la stânga, cu bătut pasul pe loc, cu fugit repede în, sau din calea adevărului și numai tu îți gâfâi tălâmb la ureche. Chiar dacă li se pare tuturor celorlalți că te-aud. În echipă mergem la pozat, ne întâlnim, discutăm, ne încruntăm, zâmbim, ne convine - rămânem, nu ne convine - ne luăm jucăriile și plecăm. Echipa e o stare de spirit. După chipul și asemănarea fiecăruia din cerc... Dar cele mai frumoase lucruri, fotograficește vorbind, ni se întâmplă când nimeni nu este prin preajmă. Atunci surprindem cele mai importante momente de a fotografia ”clipa” și, tot atunci, le ratăm pe marea majoritate dintre ele. Singuri fiind, ne bat în gene cele mai importante și fenomenale idei. Bine că le știm numai noi, că altfel ne-ar eticheta cei din jur drept ratangii ratați. Eh... și singurătatea asta e cu schepsis din punctul de vedere al fotografului. Dacă poți închide singur cercul e ok. Dacă mai depinzi de unul sau de altul în ceea ce trebuie să faci, beleaua-i gata...

Eu, de când mi-am luat primul aparat de fotografiat (am observat asta de nenumărate ori) am devenit mai visător. Când n-am chef de nimic stau și visez de-a-n boulea cu ochii deschiși. Înainte de vreme era mai bine, visam până adormeam. Acum, de când cu internetul, visezi frecând vizual paginile cu te miri ce aparatură foto sofisticată. De ce ai vrei să tot mai ai. Încă n-am exersat chestia cu avutul vârfurilor de gamă (de aparate vorbind) ca să văd ce naiba mai visez după aia. Da, până acum visam la 1Dx. Azi la prânz deja era luat. Acum, când scriu, știu că nu va mai veni niciodată. Erau două variabile în ecuație, așa că... Iar când nu va mai fi niciuna, sigur nu voi mai avea chef să-l iau. De aici și concluzia că ”toate la timpul lor”. Timpul lui a fost clădit cu multe vise și cu o clipă de mister. Care a trecut. Și dusă a fost!

Cum spuneam, un solitar este fotograful în ceea ce face el. Și aici nu mă refer la cei care sunt buricul pământului. Ăia nu vor înțelege niciodată fotografia. Mă refer la cei care, măcar când se scoală, la amiază când își iau pauză și seara, când ajung acasă și primul lucru pe care-l fac este să bage degetul  în ”declanșatorul” computerului reușesc să viseze. Musai cai verzi pe pereți!...