Nicu Dan Gelep... UITAT

A trecut la stele de trei ani. Și... nimic pe nicăieri. Acu ceva vreme unul dintre ”marii” fotografi olteni îmi spunea că a vrut să cumpere de la fiul său fotografiile și să-i facă un sait... și acesta a vrut o droaie de bani. Căcat oltenesc. Au ăștia un talent de a minți pentru, vezi Doamne, doar, doar o ieși numele lor ca căcatul cu moț în frunte, ceva de nu se egzistă. Acu o oră am vorbit la telefon cu Victor Boldir. Corneliu, fiul lui Nenea Nicu, nu a venit în Romanela de ani buni. Nici la moartea mamei, nici la aceea a tatălui, nici după aceea. Cu cine a vorbit neica pozaru lu pește să cumpere fotografiile, nu știu. Poate cu el în oglindă... De la Nenea Victor am aflat că în Germania Cornel nu o duce pe roze. S-a despărțit de soție, nu are servici... Cum le potrivește Dumnezeu pe toate... La extraordinarele imagini purtate prin saloane și expoziții de către Nicu Dan Gelep nu mai are astăzi nimeni acces. Dar am aflat că vreo 30 dintre ele sunt donate la Suceava, la domnul Ungureanu. Am vorbit acu câteva minute cu Dori Maerean și mi-a promis că face tot posibilul să le pot reproduce. Sper să reușesc. Să redau unui OM pe care l-am iubit enorm memoria amintirilor fotografice. Să le poată vedea toată suflarea purtătoare de aparat, într-un muzeu virtual al celor mai mari Fotografi români. Simt că trebuie să fac asta.
Și am mai aflat ceva de la Nenea Victor: pe 7 mai, la Muzeul de Artă din Craiova, va vernisa o expoziție de la vizita lui Bresson și a soției acestuia, Martine Franck, în România. Fotografii făcute de către el și în care, alături de celebrii fotografi apar regretații artiști fotografi craioveni Dan Călinescu Mihai, Nicu Dan Gelep și Roman Karbulițchi (o parte dintre imaginile acestuia din urmă au fost recuperate de către un vecin de la tomberonul de gunoi, unde tocmai fuseseră aruncate de către noii ”proprietari” ai casei în care locuise-ce destin). Sper să fiu alături de Domnia sa la vernisaj.

Imaginea de mai sus este reproducerea paginii din catalogul Premiului Național ”Aurel Mihailopol” din 1997. Cu un an înainte, Nenea Nicu primise premiul de excelență al salonului. Puteți vedea acolo o imagine cu dumnealui, palmaresul fotografic și două dintre solarizările pe care le ”meșterea” cu o finețe extraordinară...

Mihailopol... UITAT

1987 m-a legat, definitiv, de Mihailopol. Eram, pe atunci, poetul lui pește și fotograf începător. După primele imagini acceptate în saloane s-au repezit băieții pe cocoașa mea: ”ăsta îl imită pe Mihailopol”... Și dă-i și luptă și combate. Eram, pe atunci, cam de-a-n-boulea. Adică habar nu aveam de opera lui Mihailopol. Nu-l cunoscusem, iar legătura mea cu fotografia începuse când el nu mai era. Este drept, prin Flacăra vremurilor anterioare remarcasem frumusețea câtorva imagini de ale lui. Nu știam, pe atunci, că-i voi urma visul stelar...

Despre cum am ajuns, în 1994 să pornesc, cu ajutorul lui Gheorghe Rizeanu și a actriței Rodica Mandache Galeriile ”Aurel Mihailopol” am mai scris AICI. În imaginea de mai sus aveți coperta catalogului primului Salon de fotografie ”Aurel Mihailopol” făcut la Botoșani (în total, trei ediții). Imaginea este a lui Mihailopol. Pe coperta interioară scriam:
”Înainte de a trece în lumea umbrelor Mihailopol a avut grijă să ne lase o legendă. O legendă la care a muncit cu încrâncenare, clădind un castel din visele pe care le-a așternut pe hârtia fotografică, vise pentru care mulți l-au pizmuit, s-au rugat pe la sfinți să i se strice toate aparatele fotografice pe care punea mâna, sau, ticăloșiți în neputință, au încercat să mânjească lustrul aurei pe care la naștere ursitoarele i-au hărăzit-o...
Și timpul, ceața ceașa destinului care nu iartă pe nimeni, părea că le va îndeplini dorințele, încetul cu încetul Mihailopol devenind amintirea frumoasă a ”bărtânilor” fotografiei românești sau marele semn de întrebare al tinerilor care nu apucaseră să-l cunoască...
Că Dumnezeu a hotărât ca la Botoșani o galerie de artă fotografică să-i poarte numele face parte dintre minunile care, din fericire, vin să ne lumineze viața... Și probabil, în cerul lui, unde sigur a ajuns Șeful fotografilor, Mihailopol zâmbește mulțumit”.

Cum am spus-o de mai multe ori, am avut, la Botoșani, pe mână cam 150 dintre fotografiile lui Mihailopol, atunci când am organizat două (primele și ultimele) retrospective ale Artistului. Nu am reprodus nici o imagine atunci. Astăzi ar fi fost aur curat pentru toți aceia care au auzit de cel mai mare Fotograf român. Imaginile de mai sus le-am reprodus din catalogul expoziției ”303” pe care a avut-o la sala Dalles din București în 1973(?).

Expune Mihailopol
303

FOTOGRAFII:
Instantanee
Pseudo-instantanee
Fotografii grafizate
Solarizate
Supraimpresionate
Fotografii obișnuite
Neobișnuite
Fotografii cinstite
Peisaje
Evocări
Portrete
Fotografii artistice

Cei care au văzut această expoziție mi-au spus că a fost FANTASTICĂ. Probabil că tot acolo, la vernisaj, a făcut Victor Boldir, artistul fotograf craiovean, fotografia lui Mihailopol, ”proprietarul de nori”...
În cochetul catalog din care am reprodus imaginile scriu despre expoziție și artist Silvyu Comănescu, pe atunci Secretarul general al AAF, criticul de artă Mircea Deac și scriitorii Marin Sorescu și Radu Cosașu. Cuvintele ultimului le reproduc pentru voi:
”Ușa laboratorului lui Mihailopol e dotată cu un clopoțel. Deschizi ușa și, deodată, deasupra capului, auzi un sunet minunat - ai intrat pe un tărâm al minunilor. E una din marile bucurii ale cotidianului meu să aud clopoțelul de la poarta castelului lui Mihailopol. Știu că acesta e semnalul și semnul unei călătorii de vrajă într-o țară a unui copil cum nu sunt doi în marele nostru Combinat. Mihailopol însuși e unul dintre cei mai năzdrăvani combinatori ai Combinatului nostru de gând și simțire. Ce-i poate trece lui prin minte, ce poate asocia, monta, lumina, întuneca, divulga, divaga, fixa - într-un cuvânt combina - sub pleoapele ochilor săi de cea mai parșivă inocență - e nemaipomenit, exact în sensul cel mai strict al acestui adjectiv bogzian. Eu îi iubesc îndeosebi fotografiile așa zise realiste: un cap de copil văzut de Mihailopol, surprins pe o ladă la Alimentara, prima zăpadă la Cristian - de care m-am îndrăgostit imediat ce am văzut-o, ca de o femeie în tramvai - portretul lui Mazilu-diavolul sunt tablouri cu care merg zilnic prin oraș, mă urc în taxi cu ele, mă însoțesc prin librării și la pâine, ca orice vers de trei secunde esențiale, ca o melodie de păstrăvi schubertieni, ca un poem personal din colecția particulară cu care fiecare suntem dotați, mai mult sau mai puțin onest.
Vreau să-i fur într-o zi, pentru noaptea de taină când îmi voi dona muzeul imaginar, clopoțelul pueril și crud de la intrarea în palatul său de clar-obscur.”

Anul trecut, drumurile i-au adus prin Iași pe cei doi nepoți ai marelui Fotograf. Valentin (care s-a ocupat de organizarea Festivalului Internațional de Film de la Iași) și Cătălin (care a făcut două workshopuri cu luminile Dedolight) Rudolf. Mă simt dator față de memoria lui Mihailopol. Cu ani în urmă, în apartamentul lui Cătălin am văzut câteva mii de clișee 6x6 color și alb-negru care îi aparținuseră lui Mihailopol. Din câte mi-au spus, marea majoritate nu au fost vreodată mărite. Le-am propus să le scanez și, împreună, să stabilim care dintre imagini să fie puse pe un sait al Artistului. Împreună cu imaginile care au fost expuse deja. Deasemenea, le-am propus să reluăm salonul de fotografie Mihailopol, la Iași, locul de unde se trage Rodica Mandache. Mi-au spus că atât imaginile cât și clișeele sunt în custodia doamnei Mandache și a fiicei lui Mihailopol, Diana. Au vorbit cu acestea, le-au spus ce intenționez să fac și... au refuzat. ”Lăsați-l în pace”... Mai ales Diana, regizorul de azi, care poartă un nume foarte greu, încărcat de atâtea povești. Mihailopol e mort, Prieteni. Și așa, se pare, că va rămâne. Fiica lui îi îngroapă și amintirea.

PS: după ce i-am văzut, la un loc, imaginile, mi-am dat seama de ce să frăsuiau atâta colegii la începuturile mele. Structural, metaforele noastră își dăduseră mâna pe hârtia fotosensibilă. Și, îmi place să cred, măcar unul la sută dintre visele lui Mihailopol le-am visat și eu!...

PS 2: Prietene care ai lăsat un comentariu pentru acest post. Când am dat să-l deschid, a dispărut. Te rog, mai postează o dată. Sper să nu se piardă din nou...

Dăruiește...

http://noulatelierdefotografie.blogspot.com/2010/03/daruieste-o-raza-de-speranta.html

26 - 2007, Compania a-VII-a

Anul 2007, Compania a-VII-a. Imagine făcută la sfârșitul lui mai la Mila 23. Adică... jumătate din ea. Jumatea ailaltă și cerul dramatic vin din Photoshop. Știți cum: Ctlr+N, se face o altă imagine cu dublu și vreo 20 la sută mai mare decât aia pe care vrem s-o mânărim, se trage imaginea în ea, apoi încă una pe care în prealabil am Rotit-o 180 de grade și i-am dat Flip orizontal, avem grijă să le unim bine, lipim Layer-ele, facem Crop, mai umblăm pe la Culoare, Strălucire, Contrast, și... Gata! Simplu, nu? A... în imaginea originală mai înnegrisem cerul cu Burn tool, da asta știați deja.
Prin iunie am mărit vreo 85 de imagini 30x45 cm cu ce făcusem la Mila 23. Abia peste un an și ceva le-am expus la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” din Copou. 50 de imagini. Așa le-a venit rânduiala. Anul acesta, în ianuarie, am expus și la Botoșani. De data aceasta 85 de imagini, combinând vechea expoziție și cu imagini făcute la Letea. Fotografie curată. Fără cai verzi pe pereți și alte ajutoare indecente de la Photoshop. Și ambele expoziții au arătat foarte bine.
Iarăși se pune întrebarea ”dacă, cât și până unde intervenim într-o imagine?” Jan Mărculescu îmi spunea că ar interveni și el da nu-l lasă calculatorul. E prea nărăvaș. Mai bine pentru el. La mintea creață pe care o are (știu asta sigur, după ce i-am citit cărțile), dacă ar ști ceva Photoshop (domnia sa a aprofundat doar Lightroomul) i-ar trebui câte jumate de an să termine o fotografie! În treacăt fie spus, Dom Profesor Mărculescu este cel care a scris prima și întâia dată despre mine și Opera mea. În vara lui 1987, după ce a participat, ca premiant, la Salonul pe care-l organizasem la Botoșani. A văzut el ceva în ochii mei tulburi (sau în moaca mea adormită) de la vernisajul de-atunci. Numai el știe ce. Oricum, puține persoane știu că, cu o zi înainte de vernisaj, când toată lumea era anunțată, veneau premianții, membrii juriului, presa (draci, era un singur ziar), la ora 12 nimeni de la Muzeul Județean nu se apucase măcar să taie sticla care se odihnea de trei zile, în ditai lădoiul de lemn, în fața stabilimentului. Nenea contabilul șef (aparte specie sunt ăștia și în ziua de azi) de acolo avea ceva cu barba mea și își încorda mușchii de vreo două zile cu mine. Disperat, am tăiat-o pas alergător la nenea Partidul, la Secretarul cu Propaganda. Ăla m-a luat din ușă: ”ce-i mă cu tine că arăți ca o stafie?”... ”Toarășu Secretar, știți, mâine avem vernisaj, vin premianții, de la AAF de la București, am vorbit la Televiziune, la Iași (draci) și lada cu sticlă e tot în fața Muzeului. Nu vrea tov. Pătrar (contabilul) să lase oamenii să lucreze”. Neică, și pune tov Băciucu mâna pe telefon și cere la secretară Muzeul. Nu-ș ce-a vorbit, că eu deja o tăiasem retur. Cert e că, după zece minute, când am ajuns eu acolo, lada de sticlă nu mai era în față. Jumate era deja tăiată la 40x50 cm, numai bună sticla de înrămat cele 188 de imagini acceptate. Nenea Pătrar privea în gol. Nici nu m-a văzut, deși am trecut pe lângă el de vreo zece ori până a plecat acasă. Doar el și vreo trei muzeografe. Restul erau ca furnicile. Unul tăia sticla, alții doi o șmirgheluiau, ca să nu se taie ceilalți la degete, vreo trei fete ștergeau sticla lună, alții lipeau poza pe paspartu, alți doi potriveau sticla cu pozele și îndoiau peste ele colțarele de aluminiu, iar alții doi legau colțarele între ele cu sfoară. Era ca în stup. Pe post de Matcă, Coana Lucica, directoarea, cu frunzele de la morcov deja mijindu-i din nări, băgând viteză în subalterni. Nimeni nu voia să saboteze așa o mare acțiune, nu? Cum se făceau treizeci de poze înrămate, cum o tăia mașina directoarei cu ele la Galeriile ”Luchian”. Bietul Virgil, muzeograful responsabil cu urcarea și coborârea de pe pereți a exponatelor, a plecat acasă la 7 dimineața, după ce a o sută optzeci și opta fotografie a fost cățărată pe simeză. Tot atunci am plecat și eu, la Verești, cu ARO de la Cultură, să-l iau de la gară pe Alexandru Debelka, de la Oradea, premiant și el, care aducea și catalogul Salonului. La ora 10 am avut vernisajul. Tovarășul Băciucu a intrat pe ușa Galeriei făcându-mi cu ochiul. ”Măi, ți-am spus să nu pui pornografiile astea aici!”. Pornografiile erau cele 18 nuduri acceptate, puse în dreptul ușii de la intrare. Așa, de-a dracului... În timpul vernisajului, am adormit lipit de un perete, sprijinit de Profesorul Oprișor. M-am trezit abia la aplauze.

P.S. când a văzut fotografia cu pelicanii, lui Dan Mititelu i-au trebuit cinci secunde ca să mă ia la înjurat. Cred că asta spune totul...

Imaginea cu florile este pentru toate doamnele și domnișoarele care vor intra pe aici. La mulți ani!...

26 - 2006, Spre casă

Anul 2006, Spre casă. Pot spune că este o imagine mincinoasă, Care n-a existat în realitate. Este un colaj de două imagini. Un apus pe dealul Ciurbeștiului (eram cu Mihai Cantea și cu Dan Mititelu... eheeeee), un cer făcut tot atunci (a fost un apus nebun, cum prinzi odată la cinci ani), și aceeași imagine cu vacile care se întorc spre casă, pusă în oglindă. A, a mai trebuit puțină imaginație. Am participat cu fotografia respectivă la Cupa Fotocluburilor, organizată de AAFR. S-a pornit unul să guițe, că aia nu e fotografie, că ce caută ea acolo, că am furat Medalia de aur câștigată de colecția Fotoclubului la care cu onor prășesc. Ei draci. Mă uit la puriștii ăștia cu imagini de rahat și mă pufnește rîsul. Dacă-i iei la scuturat, în cinci ani au tras tot atâtea imagini câte trag eu într-o lună. Doar că eu pot lega zece fotografii una de alta (iar dacă nu pot, le inventez), pe când ei... mai greu. De fapt, noțiunea de Fotografie este cu totul alta pentru mine și pentru ei. E ca în povestea aia cu roșcata și strugurii de import. E cam scumpi la Carrefour și atunci demoazela decretează că sunt acri.
Chiar dacă este inventată, ce-i lipsește ”plastografiei” respective? Nimic. Are tot ce-i trebuie: atmosferă, draci în cur, poveste, coloare. Ce vă lipsește Nenicilor să faceți și voi așa ceva? Să umblați teleleu pe dealuri și să vedeți, acolo unde nimic nu e, bobița de mărgăritar. Vă visați Fotografi dar nu știți bine ce scrie la manualul aparatului vostru, cum funcționează obiectivele din ghiozdan și ce poate face (în limita de 15 la sută) programul de editare pe care-l folosiți. Îmi trimite unul linkuri cu pozele cu gagici făcute de el. Nici o idee de incadrare, de editare, de stare a lui modeala. Poze de grădiniță. I-am spus părerea mea de două ori. Mereu a fost gagica ”di vinâ”. Începătoare, țeapănă, pe ciclu, etc. Niciodată El, Hartistu. Chiar m-a suspectat că am ceva cu el, că mă roade invidia... O fi neică. Mai bine să crezi tu asta și să dai cretinătăți din aparat. Unul cu pretenții mai puțin!
De fapt, întrebarea este: Până unde putem merge în Fotografie? Unde trebuie să ne oprim? Până unde trebuie să edităm o imagine? Răspunsul este simplu: până acolo unde visul ne mângâie sufletul, făcându-ne să simțim că trăim. Și pe vremea lui Filmul exersam fel de fel de tâmpenii: mai o virare (simplă, dublă sau triplă), mai un colaj, mai o ramă înclinată între 45 și 80 de grade, mai o developare cu fixatorul de la gheață și cu apa de spălare întermediară la 50 de grade, mai niște măști. Acu, de când Photoshopul poate face toate trăsnăile astea apăsând pe două taste, de ce nu aș improviza Prieteni? Pen-că sar de cur în sus Puriștii lu Pheșthe, care la rândul lor au auzit de la Fotografu (nu Conu Dinu) lui Peșthe că așa ceva nu e Fair? Păi măi oameni, nu v-ați gândit pe la neuroni că nenea Mafalda care vă dă Decrete de cum să fotografiați poate nu știe să manevreze în Photoshop? Aud?
Exersați Prieteni, faceți toate prostiile posibile cu imaginile voastre. Trebuie să vă opriți doar atunci când nici voi nu mai știți pe ce tastă mai trebuie apăsat. Lăsați-l pe Maestru cu Regulamentele lui despre Fotografie. Un lucru să vă intre în cap: Singura Regulă în Fotografie este aceea a Bunului simț!...

Asta a fost imagine de la care am pornit. Și așa are ”draci în cur”!...

26 - 2005, Deșteptarea primăverii

Anul 2005, Deșteptarea primăverii. Eram tot în Maramureș. A doua zi de Paște. De Înviere fotografiasem împreună cu Bob la Ieud. Niște fotografii deosebite am făcut atunci. Era cu noi și Manon, soția lui Bob. Imaginea de mai sus este făcută la Săpânța, în Cimitirul Vesel. O ”dragoste cu năbădăi” se legase de vreo doi ani între mine și preotul Grigore Luțai, de la Parohia Săpânța. Prima dată m-a amenințat că ”nu mai intri mata în Maramureș cît ăi trăi”. Apoi a revenit la sentimente mai bune. Cert este că, într-o vreme, imaginile mele, transformate în vederi (da prost tipărite), se dădeau în loc de belet de intrare la Cimitir. Nu, nu la morți, la vizitatorii de peste mări și țări. Multe fotografii am de la Săpânța. O parte dintre ele le are și preotul. Au apărut și ele în vreo două albume (și ele prost tipărite), da cu alt nume. Dar asta-i altă poveste...
Imaginea de mai sus nu se va mai putea face în veci. În fundal este un măr înflorit. L-au ras. Făcea umbră la cruci. Domnul mândru, cu pălăria pe-o parte și cu un ditai cozonacul (tradițional și cu lumânare), între mâini, este clopotarul bisericii. Are un fel aparte de a trage clopotele. În funcție de cât de treaz este. Sau... cât de beat. La poză era între. Adică nici, nici. Era mândru nevoie mare că l-am ”pingălit” (așa se spune la ”pozat”). Drept urmare a tăiato-n clopotniță și a tras vreo zece minute de sfoară. La vreo jumate de oră am încercat să urc și eu în clopotniță, să fac niscai ”aeriene”. Ușa mare și de fier a bisericii era închisă. Am mers acasă pe la părintele (stă la 100 de metri de biserică) care, binevoitor, a venit cu mine să-mi deschidă. Când suntem împreună sunt ”domnul fotograf de la București. Cel mai mare din țară”. Când nu, cine mai știe... Cere omul cheia de la Tușa Maria de la poartă, Tușa spune că biserica e deschisă. Mergem și mai împingem o dată de ușă, ușa închisă. Da nu de cheie. Parcă era ceva proptit în ea pe dinăuntru. Începe să caute pe clopotar. Clopotarul ioc. Mai facem o tură de cimitir, părintele explicându-mi despre ”Albastrul de Săpânța”, culoarea predominantă a crucilor din cimitir. Și despre faptul că ar vrea să acopere cimitirul, să nu mai plouă peste cruci. Eu nu zic nimic, deși aș avea vreo două în legătură cu culoarea ”specială” livrată la cutii de băcănia din colț și despre cum ar arăta cimitirul acoperit. Da nu te poți pune cu gusturile omului. Mai ales dacă ești mosafir. Mai împingem la ușă, la fel. Părintele intră într-un soi de panică, mai ales că avea peste vreo 20 de minute un serviciu religios. Un botez parcă. Și, deodată, Minune: ușa se deschide singurică. De după ea apare somnoros omul nostru cu cloapetele. Adormise sprijinit, pe dinăuntru, de ușă. De asta nu se deschidea. Ce-a fost la gura părintelui Grigore, nu vă mai spun. Cert este că, după vreo 15 minute, clopotele au prins iar glas. Cale de vreo alte 20. Nu se mai oprea din tras omul nostru. Așa, să-și mai spele din păcate!...

26 - 2004 - Nunta

Anul 1994, Nunta. Cu un an înainte fusesem prima data în Maramureș. Între timp, a devenit o obsesie. Mii de imagini cu această zonă extraordinară s-au adunat. Pot spune că sunt un martor al transformării, al distrugerii la care este supus Maramureșul. Martor la drama pe care o trăiește: depopularea, prin plecarea ”coconilor” la muncă prin toate colțurile Europei și înlocuirea patrimoniului moștenit din străbuni (case, port, obiceiuri, tradiții) cu o ”viață de împrumut”, străină felului nostru de-a fi.
Eram cu Freddy, colegul din Belgia și cu Bob într-o tură de ”muzeu în aer liber”. Pe la Dragomirești ne-au atras atenția cei doi tineri îmbrăcați în straie populare. Freddy era foarte curios. Lui Bob îi sticleau ochii. Am oprit și am cerut voie să-i fotografiem. Au acceptat fără ezitare. Cu mândrie. El, un tip micuț, gârbovit parcă de importanța momentului, dar purtând cu mândrie steagul tradițional la o astfel de petrecere, Ea, o femeie mândră, frumoasă, plină de ”draci” și cu o jumătate de cap mai înaltă decât mirele. Aproape că-l compătimeam pe bietul ginerică. Oameni mândri am întâlnit. Jumătate dintre ei purtând straiele tradiționale, cealaltă jumătate îmbrăcată modern, cu tot ce era mai bun pe meleagurile Italiei, de unde veniseră pentru nunta nemaivăzută. Singură, horinca era aceea pe care o știau toți, din moși-strămoși. I-am însoțit până la biserică. Acolo... surpriză: Tânăra frumoasă nu era mireasa ci... sora ei. Adevărata mireasă era cu un cap mai înaltă decât sora (ginerică era un pitic pe lângă ea), avea un nas identic cu ciocul vulturului pleșuv, un dinte din față lipsă, iar despre frumusețe... sora ei luase tot. Ni-l și închipuiam pe omulețul cu steagul ducându-și zilele alături de ”aleasa visurilor sale”...
Maramureșul, dacă ai fost o dată pe meleagurile lui, te prinde ca o vrajă și te ține prizonierul ei. Musai să revii. O dată, de două, de o sută de ori. ”Ce naiba găsiți voi aici” mă întreba Vasile Dorolți acum ceva vreme? Știe el bine ce găsim. Aceeași vrajă de care și el este atins. Aceeași frumusețe pe care și el o fotografiază de o viață.
Greșit, pentru foarte multă lume, când spui Maramureș, spui Săpânța, cu Cimitirul ei Vesel. Săpânța este un Păcălici mediatizat și turisticizat peste măsură. Aproape că nimic nu mai este nealterat acolo. Maramureșul sunt dealurile Vălenilor și ale Bocicoelului de unde privirea îți poate zbura până departe peste nouă alte dealuri care se pierd în orizont. Maramureșul este lemnul îmblânzit de mâinile dibace ale meșterilor. Maramureșul sunt bisericile mici, dar cu turla legată de cer, parcă făcute dintr-un trunchi, și a căror pictură veche de sute de ani te face să te minunezi. Maramureșul este mia de focuri de sub cazanele de țuică aromată, focuri care nu se vor stinge niciodată. Maramureșul este amintirea șuturilor unde ortacii lucrau cu miile odinioară visând să găsească câte o floare de mină, zâna numai bună de dus acasă și de făcut mireasă. Maramureșul este fumul Mocăniței de pe Vaser, de la Desești și cine mai știe de unde, pe care nările bătrânilor încă-l mai simt la ceas de sărbătoare. Maramureșul este durerea amintirii la vremea când Tisa nu despărțea două țări, cînd întreaga inimă era Acasă. Maramureșul sunt bătrânii care-ți pot depăna 1001 de povești, fără să se repete vreodată. Și toate acestea, peste puțini ani, vor fi doar o amintire!
Asta găsim, Tata Vasili pe dealurile tale. Asta ne face să venim iar și iar și iar acolo...

26 - 2003, Poveste din lemn

Anul 2003, Poveste din lemn. Începusem de ceva vreme o serie de imagini intitulată ”Ultima primăvară”. Cu ajutorul lui Daniel Minciună și al acestui mic ”Buratino” (folosit în unul dintre spectacolele Teatrului pentru copii ”Vasilache” din Botoșani). Au rămas și imagini adiacente, cum este aceasta care vorbește despre pierderea Copilăriei. De fapt, este o Poveste în Poveste. La prima vedere, gîndul te duce la Pinochio, celebra poveste a lui Carlo Collodi. Abia mai apoi ochii se urcă pe clanța ușii. Aflată prea sus ca micul copil-păpușă să o poată deschide vreodată. Va rămâne mereu în lumea de afară. Sălbatecă, neprietenoasă, nepăsătoare. Gol, pentru că așa venim pe pământ, fără prieteni, fără de ajutor. Este o poveste tristă. A mea, a ta, a celor din jur. De câte ori am trăit-o? Fiecare îți vei da răspunsul singur, cititorule. Fiecare ne-am pierdut, în vreun fel sau altul, Copilăria...

Unul dintre oamenii care mi-a marcat drumul în Fotografie a fost Profesorul Dr. Ing. Mircea Oprișor din Iași. Era, când l-am cunoscut prima oară, prin 1995, Secretarul Filialei ”Moldova” a AAF. Profesor la Facultatea de Electrotehnică din Iași. Un adevărat Boier. Niciodată nu l-am auzit spunând un cuvânt rău despre cineva. Deși în Iași, la acea vreme erau multe ”orgolii” care-l mușcau de cur. Nu a fost un mare fotograf, am văzut doar cinci fotografii de ale lui, pe care mi le-a dat să le expun, ca membru al juriului, la Salonul ”Botoșani `87” pe care l-am organizat, (primul) la Boston, în acel an. Însă era mereu la curent cu ce se întâmpla în fotografia de la noi, îar în jurizări (eu l-am văzut acționând în vreo șase) era imparțial. Suda țigară de la țigară (Doina pare-mi-se, super long, cu filtru alb, ca și Kentul. Și puturoase...), și povestea fermecător despre fotografie și întâmplări cu fotografi. Amintirile mele cu el încep în gară la Botoșani, coborând din tren. Mereu cu un loden de culoarea untului, mereu cu bască pe cap, mereu cu o servietă mare și din piele în mâna stângă, mereu cu țigara în colțul gurii. Discuțiile purtate cu el pe marginea imaginilor pe care le făceam m-au ajutat enorm. Cum am mai spus, neavând pregătire în domeniul Artei, ceea ce făceam venea de undeva din interior. Făceam fotografie din instinct. Fără să-mi pot explica, la început, ce se întâmplă din punct de vedere al compoziției, din punct de vedere al încadrării, din punct de vedere al albului, al negrului și al griurilor de pe hârtia fotografică devenită imagine. Discuțiile avute m-au ajutat să-mi deschid ochii. Să mă lămuresc, să cresc. Atât ca Om cât și ca Artist. S-a stins ca o flacără. Am aflat după vreo lună că a trecut la stele. Că l-au lăsat plămânii, secătuiți de atîta fum de țigară...
Ce este curios, sau, poate, face parte din Destin, fiica lui, Răsvana (asta am aflat-o anul trecut, de la Dan Mititelu), cochetează și ea cu Fotografia, fără să știe prea multe amănunte despre activitatea fotografică a tatălui ei. Am dat numele Boierului Oprișor Fotoclubului de care mă ocup. Poate voi reuși să organizez la Iași un Salon de Fotografie care să-i poarte numele... Știu că ne vom revedea acolo, sus... Sigur vom înoda firul Poveștii acolo de unde s-a rupt într-o vară cînd Domnia sa a plecat, repede, repede, la stele.

26 - 2002, La fotograf

Anul 2002, La fotograf. Moș Vasile. Florar din tată-n fiu. Fiica lui mai vine și astăzi prin piața Botoșaniului cu flori. A fost primul meu model. Prin 1983 am început să-l pozez. Îl găseam în piață, la aceeași tarabă, de primăvara devreme și până toamna târziu. Era un personaj fabulos. Am mai scris despre el în câteva rânduri. Locuia în Orășeni Vale, un sat la marginea Bostonului. Drumul lui nu era pe șoseaua principală. Era printre dealuri. Mereu avea la el două coșuri mari, de papură, pline cu flori sau răsaduri. Până spre seară vindea tot. Apoi (zona pieței nu se demolase) o lua încet spre casă, cu papornițele puse pe un băț lung, ceva în genul cobiliței oltenești. Oprea la prima alimentară. Două sute de grame de bomboane cu lapte era tainul zilnic. Acasă, împărțeala lor era simplă: două pentru Spic, câinele, care-l simțea de pe la un kilometru, restul soției. O lua pe străduțele înguste până la ieșirea din oraș, lângă ”moara dracilor” (stația de asfalt). În dreptul bisericii catolice făcea crucea catolică, în dreptul Vovideniei, pe cea ortodoxă. Ajuns la marginea orașului, cobora panta abruptă până la Dresleuca, micul pârâu care susura agale printre păpuriș, trecea puntea și lua pieptiș dealul Hudumului. Pe la jumătatea lui făcea o pauză, potolindu-și setea de la un izvor. Încă un hop și-și pierdea umbra în păduricea tânără de salcâmi. Scăpat de ea, până la ulița ce-l ducea spre casă mai era un pic. Deja Spic urla de fericire că-i vine stăpânul. De multe ori am făcut drumul împreună, ascultându-l. Și bătrâna știa povești extraordinare. Dar cele mai frumoase erau despre tinerețea lor. Despre munca la câmp, despre arat, semănat, cosit. O frescă rurală ca în tablourile lui Grigorescu. Scotea moșul din beci un vin negru și acrișor, a cărei rețetă numai el o știa. Nu am mai băut la nimeni așa licoare. Cinsteam și se apuca de povestit. Prin 2001 am mers acasă la el însoțit de Profesorul Lăzăroiu. Venise special de la Sibiu ca să-l fotografieze.
Moș Vasile, florar din tată-n fiu. Dumnezeu l-a chemat să-i îngrijească grădinile într-o zi de Florii. Nu mai știu când a trecut la stele. A murit apoi și bătrâna. Doar fiica lor mai vine și astăzi prin piața Botoșaniului cu flori!...

26 - 2001, Pacea fugarelor impresii

Anul 2001, Pacea fugarelor impresii. Imagine colaj, din două fotograme: ”Cina cea de taină”-din spectacolul ”Iuda” de Leonid Andreev-de la Teatrul din Botoșani și o fotogramă reprezentând un carusel (scrânciob de bâlci) făcută cu vreo zece ani mai devreme. Imaginea a făcut parte din seria ”Sacru și profan”, mare parte din aceasta fiind expusă în vara lui 2001 într-o expoziție care a cuprins 200 de fotografii color 30x45 cm, mărite la București la ”Foto Union” a lui Tata Feri, pe hârtie Tetenal mată și pe minilaborator Durst.
Un fragment din Biblie, transpus scenic, de o mare încărcătură emoțională, alăturat unei mașinării care se învârte, la fel ca și viața omului, trecător pe pământ. Dintre luminile caruselului se distinge doar o siluetă. Alesul? Învinsul? Cine poate ști...
Cam asta m-au învățat toți marii Fotografi români pe care i-am cunoscut: FOTOGRAFIA fără idee este moartă. Oricât de frumoasă, de ochioasă și devreme-acasă ar fi ea. Dacă nu transmite nimic privitorului, autorul ei nu și-a atins scopul. Mă uit pe netul de azi. O droaie de fotografi își arată imaginile. Vor să fie apreciați, să fie adorați, să fie iubiți. Fotografia este o vrajă care ne prinde în mrejele ei. Dacă nu putem scăpa și o supune, vraja ne mistuie. Ne transformă în sclavii ei. Totul este pierdut atunci. Gura mare, uniformele și armele de prin războaie, gagicile locotenent sovietic cu țâțele goale transpuse în imagini, cu trame din PhotoScape (citez de prin memorie), pot reprezenta o rezolvare. Iluzorie însă. Peste un an nimeni nu-și va aminti de ele. Peste zece? Nu inventăm nimic. Tot ce era important de spus în fotografie s-a spus până astăzi. Dar nimeni nu ne oprește să dăm frâu liber imaginației. Să combinăm. Să creem propria noastră lume. Propria noastră imagine a ei. Lăsându-ne amprenta minții și a sufletului pe o imagine mai adăugăm și noi o picătură de apă în oceanul atât de zbuciumat al Fotografiei. ”Șmecheria” este doar... să o facem cu sufletul curat.

26 - 2000, Familia

Anul 2000, Familia. O imagine la care țin foarte mult. Din ea ne privește Familia celui mai mare cobzar pe care l-a avut țara asta. Nu glumesc, Grigore Cheazim pe care l-am tot văzut cobzărind pe la televizor acu muuulți și mai mulți ani era dulce copil pe lângă Moș Costică Negel din Șupitca, sătuc aparținând de Coșula Botoșanilor. Imaginea este făcută în primăvara lui 2000 în fața căsuței lui Moș Costică. Era normal să pozeze îmbrăcat în costumul popular și cu cobza de producție proprie care suna Dumnezeește în mâinile lui. Alături îi stă soția, cei doi nepoți și dulăul mare și blând, de care era atât de mândru. Cobzarul Tarafului ”Datina” al Centrului Creației Populare din Botoșani, Taraf condus de violonistul Constantin Lupu, să-a stins acum vreo trei ani, ducând cu el în mormânt meșteșugul care l-a făcut celebru. Avea aproape optzeci de ani. A luat cobza în mână la vîrsta de șase ani. Tatăl său, violonist cunoscut și apreciat la toate petrecerile de pe valea Miletinului avea nevoie de ”acompaniament”. L-a găsit în mâinile copilului său. ”Pe vremea aceea nunțile țineau câte trei zile. Dormeam câteva ore pe noapte, apoi o luam de la capăt. Eu și cu tata. Eram chemați peste tot cale de vreo cincizeci de sate. Nu mai erau alții ca noi”, povestea Moș Negel celor care-l ascultau. ”La început aveam mâinile roșii de câte arcușuri luam peste ele de la tata când greșeam o notă. După vreo doi ani cobza nu mai avea secrete pentru mine”...
Vedetă de copil, cartea nu s-a prea prins de celebrul cobzar. Cât s-a chinuit Costică Lupu să-l învețe notele... Degeaba. Moșul punea privirea în pământ, așa, mai pe-o parte și pornea să bată cu pana pe strune. Avea ritmul în sânge. Și o ureche cum numai marilor instrumentiști populari le este dată. Avea niște ”bătăi” încrucișate de făcea să semene sunetul cobzei cu acela al unui țambal. Sunt sigur că ar fi fost în stare să cânte și muzică simfonică. Era un om blând, sfios, tăcut. A bătut, cu Taraful ”Datina”, cinci continente. De la Tokio la Buenos Aires. De la Paris la Chicago. De la Londra la Vladigostok. Peste tot muzica populară românească a răsunat mândră, la fel de mândră ca și virtuozii care îi dădeau viață. Din vechiul Taraf, doar vioara înțâi și contrabasul mai răsună astăzi. Cobza, fluierele, braciul și o altă vioară, toba, cântă acum printre stele...
Efectiv ridicau sălile-n picioare. Aplauzele răsunau zeci de minute. Parcă-l văd pe Moș Nigel, cu vocea lui de țârcovnic de strană cântând celebra ”Chiftilăreasă”:

”Păi di haleală di pileală esti berechet
și-mi mai trebui o trăsură și-un motociclet,
să mă plimb pe strada mari ca un Berechet,
mor fetili după mini, că-s băiat dăștept.

Tu copilâ bălăoară și cu ochi căprii,
ce te ții așa măreață, crezi că nu te știi?
mă-ta e croitoreasă, tac-tu sacajiu
și tu ești chiftilăreasă, strada Cișmigiu

Păi dau în stânga, dau în dreapta
buzunaru-i plin
și-mi mai trebui-o meserie
să beau numai vin.

Tu copilâ bălăoară, Lino Leană,
și cu ochi căprii,
ce te ții așa măreață, crezi că nu te știi?
mă-ta vinde crastaveți în piață, Lino Leană,
taică-tu e mort la București!”

Din toate călătoriile, povestea Moș Negel, amintirea cea mai pregnantă era frica de avion. Se ”magnetiza” bine cu samahoancă înainte de plecare. Dacă drumul era mai lung și se trezea, îl trăgea pe Costică Lupu de mânecă: ”Dom Costică, numa un minut să oprească, nu mai pot, vreau să cobor”. Țin minte că prin 1988, regretatul Gheorghe Jauca, Președinte pe atunci la Comitetul de Cultură, m-a trimis la București să iau de la Banca Națională niște bonuri valutare. Datina pleca în Germania Democrată. Cum aveam treabă pe la niște reviste, cu poeziile mele, am făcut și acest ”comision”. Pe la ora 17, în Gara de Nord așteptam trenul de la Boston cu Artiștii. Vine garnitura, coboară lumea, oamenii mei ioc. Abia pe la ultimul vagon i-am găsit. Mangă și cântând de răsuna jumătate de peron. Și cu vreo cincizeci de spectatori care nu se dădeau, nici ei, duși din vagon!...

Vernisajul de astă seară de la Ateneul Tătărași a fost emoționant. Toți Prietenii au fost alături de mine. Acelora care, de-a lungul anului care a trecut au participat cu imaginile lor la expozițiile organizate, prin bunăvoința Domnului Ștefan Toth, Președintele AAFR, le-am putut oferi tipăriturile Asociației Artiștilor Fotografi din România, în care se regăsesc ecourile muncii lor. Am făcut câteva planuri de viitor, am ciocnit un pahar cu vin. Am fost foarte emoționat. Le mulțumesc că au fost alături de mine. Le mulțumesc și celor care sunt mai departe de Iași, dar au ținut să-mi transmită gândurile lor de bine, Lavanei, din Israel, lui Florin, tocmai din Vietnam... Și, ieri am mai primit un telefon care m-a bucurat. De la Craiova, de la Nenea Boldir, ultimul Mohican al unei generații de excepție a Fotografiei Românești.
M-ați făcut fericit, Prieteni!...