duminică, 14 februarie 2010

26 - în loc de început...

26... o expoziție despre care se poate spune că este a unei Vieți. 26 de imagini - câte una pe an - începând cu 1984. Mulți dintre cei care trec pe aici nici nu erau născuți. Avantaj? Dezavantaj? Cine poate ști? Cert este că anii cei mai frumoși din viața mea se regăsesc în imaginile care vor urma. Mi-a fost foarte greu să aleg. Sunt foarte multe imagini care au o poveste frumoasă, deosebită, de care mă leagă amintiri extraordinare. Am avut ani prolifici, am fotografiat (și fotografiez încontinuare) foarte mult. Mi-am schimbat abordarea în imagine de vreo patru sau cinci ori. De fiecare dată același om, dar... alt fotograf. Sau, mai bine zis, alt stil de abordare a imaginii...

Am început să fotografiez la începutul lui 1983. Scriam poezie pe atunci. Aveam nevoie de fotografii pentru a le trimite pe la revistele literare ale vremii împreună cu grupajele de poezii. Proaspăt liberat din armată mă angajasem pe ”linie de sindicat” (de, mai cântam și muzică folk, iar Cântarea României cerea de la fiecare fabrică talente plurivalente) la o filatură de fire și fibre tip Melană. Maistrul din tura mea era fotograful fabricii. Așa am ajuns să intru într-un laborator foto. Bucățica de hârtie băgată, după expunere, în revelator a reprezentat cea mai frumoasă clipă din viața mea: clipa în care mutra mea cu barbă creață a început să capete contur. Am știut atunci că m-am îndrăgostit fără scăpare. FOTOGRAFIA - VIAȚA MEA!...

La două săptămâni mi-am cumpărat primul aparat de fotografiat și primul blitz. Un Seagull chinezesc pe film îngust, cu telemetru și un Fill rusesc, cu o singură lampă. După o săptămână făceam prima nuntă la o colegă de serviciu, pe care o măream pe hârtie raster 9x14 cu un aparat de mărit UPA (și el rusesc) împrumutat. Din banii câștigați, 1600 lei (aveam un salar de 1700), mi-am cumpărat primul aparat de mărit, un PEISAJ românesc, 6x6, de producție IOR. Apoi, peste vreo două săptămâni, din banii de la altă nuntă, un Zenit E, primul meu aparat reflex (costa 1800 lei). Și, tot așa, fără să știu, povestea se scria singură. Fără sfârșit.
Pe la începutul verii am participat cu o imagine la Expoziția foto a intreprinderii, organizată de cel în laboratorul căruia se aprinsese scânteia. Mihai Chița se numește. Încă o dată îi mulțumesc. Cuvintele sunt de prisos. Dar îl port mereu în inima mea. Fiecare declanșare știu că i-o datorez.

Nu m-am mulțumit doar cu fotografiile făcute la nunți sau alte evenimente. Simțeam că vreau să fac și altceva. Încă se mai găsea pe la chioșcurile de ziare revista Fotografia scoasă de Asociația Artiștilor Fotografi, încă revista Flacăra mai publica reportajele celui mai mare Fotograf român, Aurel Mihailopol. Mă simțeam atras de imagine. Chiar dacă nu reușeam să-mi explic, chiar dacă eram la nivelul ”îmi place, dar nu știu de ce”. Am început să bat coclaurele Botoșanilor fotografiind. Târgul era în plină ”transformare” socialistă. Se demola cu ardoare. Casele care picau sub lama buldozerului atrăgându-mă cu precădere să le fotografiez. Mamă ce cafteli am luat de la băieții cu ochișori albaștri de vreo două ori... Și împrejurimile mă atrăgeau. Din păcate, doar doi prieteni am reușit să adun lângă mine pentru a bate barbunca. Sunt în imaginea de mai sus: cel din stânga, Florin Adamescu, pe atunci în stagiu la Botoșani, azi arhitect de succes în București și fotograf înrăit în puținul timp liber pe care-l are. Cel care călărește scheletul motoretei Carpați (o minune a tehnicii românești de atunci) este artistul plastic Gheorghe Stanciu, Ripi - cum îi spun cunoscuții - un personaj fabulos în istoria recentă a Botoșanilor. Pictor cu o mână fantastică, iconar stropit de Dumnezeu cu tot talentul din lume, arheolog amator cu zeci de saci cu cioburi aduși din scormonitul pământului Ripicenilor natali - cu piese de ceramică de Cucuteni cum nici la Muzeul Județean nu se găsesc - și depozitați spre uitare în podul Liceului de Artă unde este profesor, restaurator fără egal, adept al noilor curente în artă (Performance, Instalații, etc) și Fotograf cu har deținător a unei arhive de invidiat. Cam tot ce s-a demolat de către Comuniști în Botoșani se găsește în clișeele lui Ripi. Ei și? Interesează pe cineva? Draci. Așa că Ripi și-a legat propria legendă de boemie, doarme la Atelier, mînâncă la crâșmă, bea de rupe. Doar de fumat fumează numai Paie (țigările alea subțiri de tot) de când a făcut un preinfarct... Pe puștiul din dreapta, care ține și el de scheletul motoretei călărite de Ripi nu-l mai știu. E om mare acum, pe la casa lui. Probabil.

Cam ăsta a fost, pe scurt, începutul. Despre ce a urmat vă voi povesti în 26 de zile care urmează. Sper să vă placă. Sper să reușesc să vă trezesc, cu amintirile mele, plăcerea de a fotografia. Să vă fac să înțelegeți că suntem martorii timpului în care trăim. Mai discreți sau mai în ”ciuda tuturor”. Așa scrie la Destinul nostru...

26


1 - 20 martie, Ateneul Tătărași, 26 ani, 26 imagini, 26 povești...