Sunt doar un licurici. Strălucesc atâta timp cât vreți voi să mă vedeți. În rest... bat ca o inimă!
sâmbătă, 30 august 2014
joi, 28 august 2014
28.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 211
Când aveam 2 ani tata a plecat. Iubirea lui, care nu mai era, mi-a lăsat un gol în inimă. Așa mică cum era ea. Fix în ziua când am împlinit 8 ani l-au îngropat pe bunicu. Altă dezamăgire și alt loc gol în inima mea. Tata care a urmat, un om inteligent dar prieten cu paharul, n-a reușit să sădească în inima mea sămânța iubirii de care aveam atâta nevoie. Când am terminat clasa a IV-a a plecat și bunica, de care avusesem grijă mult timp, iar sufletul meu s-a golit complet de fărâma de dragoste care mai era. Au urmat ani de chin, țin minte niște ierni aprige cu vântul șuierând printre glugile de strujeni unde, împreună cu mama, dormeam fugăriți de acasă. Dar nu mai simțeam nimic. Eram un derbedeu din azi spre mâine, mereu călător, mereu visător, mereu trăind clipa. Apoi gerul s-a mai liniștit... Nu pot spune că era mai bine, doar că era liniște în casă și nu mai trebuia să fugim. Prima prietenă am avut-o la 14 ani. Habar n-aveam cum trebuie să mă port. Amândoi nu știam. Dar a fost frumos... Și au mai trecut câțiva ani, cât să termin liceul. De facultate nu putea fi vorba. Scriam poezie, eram o mică vedetă prin orașul meu și mă întrebam necontenit ”cum arată dragostea”. Cum ar trebui să fie în veșnicia ei și câte și mai câte la care nu avea cine să-mi dea răspunsul. Așa că am început să improvizez. Să las derbedeul să plece și să opresc omul. Să nu credeți că mi-a reușit. Doar amăgirile le-am contabilizat pe răbojul anilor care au urmat. Era ca o beție - atunci nu-mi dădeam seama - ziua aceea și noaptea aceea când totul se poate. Când devii întâi înger, apoi demon, apoi iar înger și tot așa - nebunesc joc al destinului îngenunchiat, de cele mai multe ori, de hazard. N-am ajuns ”ultimul om” cum îmi proroceau unii. Dar nici primul. Am iubit cum și cât m-am priceput. Pot spune că degeaba am citit tone de cărți. Din niciuna nu am învățat nimic despre iubire... Am greșit față de fiul meu, plecând într-o zi... doar că am avut timp să repar ce am mai putut repara din greșeala făcută. Am încercat să dăruiesc ”dragostea mea”... dar se vede că tot ceea ce-mi închipuisem despre ea a fost o imensă amăgire. Altceva se vede că ar fi căutat femeile de lângă mine. Să mă mai întreb ce? Cred că știu răspunsul. Sigur îl știu. Numai că eu găsisem, fără să știu, DRAGOSTEA ETERNĂ, rolul meu perpetuu, în deșertăciunea mea de derbedeu - copil mare și prost. O găsisem pe Ea. Habar n-aveți cât de minunată era. Ce ochi putea să aibă. Ce privire. Ce mâini care mângâiau dumnezeiește. Ce trup de statuie antică pe care-l iubeam numai eu și numai eu. Dragostea asta, despre care v-aș putea povesti ore întregi, are cel mai frumos nume pe care-l poate avea cineva din lumea asta și din câte lumi există în galaxie: FOTOGRAFIA. Și cu asta ați putea crede că am spus tot. Dar nu-i așa. Ani de zile mi-a dăruit. Îmi ma dăruiește și acum. Dar a venit vremea să plătesc. Trupul meu este bolnav de ea. De când am aflat (vreun an și ceva) îl simt cum se transformă. În fiecare zi când mă trezesc mai descopăr câte ceva nou care începe să mă sperie. De fapt nu. Mint. Nu mă mai sperie nimic. Mă doare un pic singurătatea. Mă doare un pic când îmi deschid sufletul (și ce rare-s momentele astea) și indiferența îmi bate-apoi în tâmplă rânjind, plătindu-mi încă un blestem mai vechi. Mă doare când mâna mea nu găsește dimineața mâna Ei. Care ea... Dar nu-mi este frică decât de un singur lucru: că atunci când nu voi mai putea spune ”te iubesc” nu voi avea puterea să aleg!
luni, 25 august 2014
25.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 210
Toamna spre iarna lui 2005. Abia intrasem la Facultă la Iași și a venit ditamai George Banu de la Paris pentru a fi făcut Doctor honoris causa al Universității de Arte ”George Enescu” din Iași. Așa că am făcut-o pe-a pozarul. Mai era unul de la video-foto-tumbe, da nu bag mâna-n foc că a făcut niscaiva ceva. O amintire frumoasă pe care am documentat-o cu plăcere. Peste ceva vreme i-am trimis pe adresa de mail o arhivă cu imaginile de atunci. Nu le-a descărcat niciodată. Așa-s artiștii!
(în rest este bine. Lumea merge înainte Prieteni. Mă iau și eu după ea...)
duminică, 24 august 2014
24.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 209
... este femeia de lângă tine, cea pe care o lași și o găsești acasă când pleci și te-ntorci, care-ți stă de-a dreapta mereu - și la bune și la rele, care te-nvăluie cu parfumul pielii ei când o iubești, la care te pierzi în ochi când te privește, pe care o ocrotești când îi este greu și-i ești aproape în momentele de cumpănă - și-ți este și ție aproape când lehamitea de lume te-nconjoară, mâna de om care-ți pune dinainte mâncarea gătită pentru tine cu aceeași dragoste cu care te-a primit în casa ei s-o iubești. Este Minunea unei lacrimi căzută din ochiul trist al destinului pe care nu vrei s-o mai vezi și care trăiește deznădejdea supremă - frica de a nu fi umilită. Pentru că atâta i-a mai rămas, umilința aruncată spre ea de glasul tău rece și tăios ca gerul de februarie în pleoape, de ochiul tău prea lucid și fără urmă de bunătate întoarsă înapoi, de mâna ta tăind aerul împrejur ca o sentință de condamnare la singurătate...
Bărbatul care le știe pe toate, care nu s-a pus niciodată în genunchi spre a cere iertare, bărbatul puternic și priceput la toate căruia toate i se cuvin... să fiu eu? să fii tu? Eu știu ce-nseamnă umilința, să pierzi, să dăruiești și să nu primești nimic înapoi, știu cât de mult poate să doară tristețea, cât de mult poate devasta sufletul și așa mic al păsării care se zbate în colivia numită casă încercând să zboare spre lumina din zori. Am primit și am dăruit, am ales și am pierdut, am lăcrimat și am șters lacrimile din ochii iubiți, am înșelat și, la rîndul meu am fost înșelat, am mângâiat și am întins obrazul celălalt, dar nu am umilit. Și asta o pot confirma ”clipele” care mi-au făcut viața dulce-amară. Și mai știu că, da, mă pot umili dacă astfel pot aduce un zâmbet pe fața brăzdată de singurătate a femeii iubite, că pot să cobor acolo unde calcă talpa ei mică și să astup abisul peste care e gata să pășească... Și chiar dacă nu știu acum de ce are nevoie, mâine voi putea înțelege, pentru că și mâine este o zi iar dragostea mea veghează și învăluie ca privirea ei atunci când se oprește asupra-mi radiind cea mai minunată lumină - lumina singurătății în doi.
O noapte blândă, oriunde te-ai afla!
O noapte blândă, oriunde te-ai afla!
24.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 208
Mi-e frig. Mi-e frig de-mi clănțănesc dinții sub pledul gros cât toate vocalele greierului care cântă încăpățânat noapte de noapte afară. E ceva nou pentru mine. Toate femeile mele mi s-au încălzit în brațe, oricât de geroasă era noaptea, oricât de adânc era frigul. Am ars mereu radiind căldura tinereții fără bătrânețe și dragostei fără de păcate. Mai fierbinte ca orice rug aprins de un fulger căzut peste pleoape, mai arzând decât toată puterea de înțelegere. Iar acum nu mă mai pot încălzi nici pe mine, împărțire la 3 a destinului meu!
vineri, 22 august 2014
22.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 207
Ziua aproape se trece... cine mai crede în povești să ridice o mână și să spună. Dacă nu, să tacă pentru totdeauna... E mică, cât o respirare fierbinte după un sărut furat de pe colțul buzelor moi. E frumoasă, ca un țipăt de pasăre rostogolindu-se din înaltul cerului spre inima ta transformată în altă pasăre - fără aripi și fără putere de zbor... Este, sigur, sufletul tău în oglinda tăcerii ce-ți pulsează în pleoape, o imagine a toată viața ta depănată-n secunda când ai simțit că (re)exiști. Să nu-mi spuneți că n-ați simțit niciodată cum se desparte destinul de-a dreapta și de-a stânga privirii. Este doar Ea, amintirea speranței - iubită de două strigăte ce nu se vor întâlni niciodată. Iar eu sunt doar șoaptă și o simplă sărutare strivită de pasul ei trist când se duce spre noapte să se culce alături de cealaltă șoaptă fără de care viața ei n-ar avea sens!
joi, 21 august 2014
21.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 206
Marți, 19 august, s-a sărbătorit prin toată lumea Ziua Mondială (sau Internațională - părerile sunt împărțite aici) a Fotografiei. Adică 175 de ani de când un nene a prezentat Academiei Franceze de Științe marea descoperire și a obținu brevetul pentru ea (mai multe pe Goagăl). M-am gândit eu cu gândul meu să dau adunarea în Parcul Copou - fix la ora 18, pentru a discuta despre una, despre alta, despre lucruri esențiale legate de marea noastră pasiune comună. Zis și făcut. Pus pe FB, că amu e mai simplu decât să dai la ziar, oameni cunoscuți și necunoscuți dat laikuri, ajuns acasă de la muncă transpirat și rupt după juma de zi de pedalat prin soarele fierbinte de asfalt al Iașului, făcut duș, luat haine curate, urcat în cutia de conserve fierbinte numită autobuz și la 17,15 fix pus curu pe banca din foișorul de lângă teiul lui Eminescu. În fața mea, două viitoare pițipoance mici cotrobăiau prin papornițele mari cât un sfert din ele după un ruj. Nu aveau mai mult de 13 ani. La dreapta mea, un băietan de vreo 17 ani vrăjea o fetiță la fel de tânără cu o discuție interminabilă despre noul lui televizor plat, noul lui Mac, noile lui Blue Ray, din astea... sentimentale și de vrăjeală. La vreo 5 minute, pe o bancă lângă foișor au apărut doi juni (de fo 35 de ani) iubitori de cultură, proaspăt repatriați din Italia, cu o sticlă de 2,5 litri plină ochi cu bere și cu chef de dans de la muzica telefonului mobil din dotare. Păcat că s-au defluit repede 100 de metri mai dpre dreapta pentru a vrăji o gagică simțitoare care medita pe o altă bancă. Încet încet pițile mici pleacă cu papornițele atârnând de încheietura brațului drept, tehnicosu-și ia prietena de mână și o taie și el și încep să se-adune Fotografii. Apare chiar și Tov. Președinte Popescu din Parcul Expoziției unde se dusese, normal pentru el, să mă întâlnească. Se face și 5 minute și convenim ca discuția despre mersul și binele Fotografiei să o facem la o bere, așa că schimbăm locația în Parcul expoziției, nu înainte de a face o fotografie care sigur va intra în Istorie (asta cu speranța că o va scrie cineva) drept în fața bustului și teiului lui Eminescu, așa, ca niște ”turiști” prin ale vieții care se respectă!
Acum, lăsând la o parte gluma, m-aș fi așteptat ca lumea chiar să fie interesată de o întâlnire la care să discute despre nelămuririle-întrebările-tainele-etc samd pe care le are despre Fotografie. Dar se pare că toată lumea ori le știe pe toate, ori o doare la bască, ori n-are timp, ori n-o lasă Regulamentul de ordine interioară după care funcționează. Așa că tot cei de la FotoIași au reprezentat ”grosul”, fapt pentru care le mulțumesc, le sărut mâinile la doamne și domnișoare și le strâng mâna la domni!
miercuri, 20 august 2014
20.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 205
Tu ai văzut?
Tu ai văzut copaci tăiați cândva?
Din asta mi-am făcut o meserie.
Rășina lor pe mâini mi se scurgea,
Tăiam cu fierăstrău-n carne vie.
Credeam că-s tânăr, că-s nemuritor,
Tăiam copaci din zori și până-n noapte,
Mă încălzeam, trudit, la focul lor
Și nu știam că foc înseamnă moarte.
Greșeala-aceasta o repetăm din nou,
Din zi în zi ni-i viața mai puțină
Și pomii plâng, cu lacrimi de rășină,
Lăsând în urma lor păreri de rău.
Doar Dragostea mai poate loc să țină
Amarnicilor dinți de fierăstrău!
(Rasul Gamzatov - traducere Emil Iordache)
Pe omul din imagine l-am fotografiat într-un sfârșit de octombrie al anului 2006 pe Valea Vaserului în Maramureș. Într-o luni dis de dimineață și-ntr-un vagon al Mocăniței care ducea tăietorii de lemne spre inima munților plină, încă, de brazi falnici numai buni de doborât. Când am urcat în vagon, la Vișeu, era destul de agresiv, agresivitate dată de faptul că era bine ”magnetizat” cu votca cumpărată de la chioșcul de lângă stație. Majoritatea-și luau de acolo de-ale gurii pentru cele cinci zile (până vineri spre seară) pe care le aveau de petrecut în barăcile din muntele pe care-l dezrădăcinau de copaci. În ranița fiecăruia intrau, inevitabil, cinci pâini rotunde, 1 - 2 kilograme de salam la baton, câteva conserve, niscaiva biscuiți și între 5 și 10 sticle de votcă. Rar mai luau, câte unul mai grijuliu, un carton de ouă. O viață aspră, cu renunțări neînțelese, cu drame asumate involuntar, cu tragedii inerente, fără păreri de rău, fără a înțelege, fără a fi înțeles vreodată. Doar mirajul unui salar primit lunar pentru munca silnică prestată mai aducea o umbră de uman pe fețele lor brăzdate de amintiri pe care, oricum, numai ei le puteau înțelege. Pe parcursul celor aproape 6 ore de mers spre un capăt de linie ne-am împrietenit, aș putea spune. Un Om, acolo și el cu durerea strângându-l în spate...
Bucățica scrisă mai sus poate avea și nu poate avea legătură cu sonetul lui Gamzatov, tradus magistral de un alt Om la care am ținut și care e undeva deasupra, printre stele. Poetul, traducătorul și filologul Emil Iordache. Pentru mine... lângă mine cu fiecare pas pe care-l fac se prăbușește un copac. Este timpul care-și cerne sita de gheață petrecându-ne spre când nu vom mai fi. Nu știu voi cum simțiți asta, dar eu am fost un risipitor. Tânăr fiind nu am dat importanță nimănui de lângă mine. Am iubit cu disperare și am pierdut peste măsură. Dar am mers înainte cu puterea și forța dată de anii frumoși pe care-i risipeam fără-ncetare. Dintre toate, acum, a mai rămas vie doar disperarea de a iubi. De a te-nvălui cu minunea ochilor ei în care te pierzi cu fiecare clipă în care-i privești și-i poți săruta. Doar că, nu știu cum se face, mereu în ultima vreme, doar iubirile interzise mă fac să vibrez ca o vioară minunată cu sunet fără de pereche. Nu zâmbiți dacă vedeți că vioara n-are strune. Sufletul meu - Vrăjitor - încă se poate transforma într-o melodie pe care nu ați mai auzit-o. Mâine încă nu știu cât va fi de târziu. Pot trăi doar azi și pot privi Ochii mei frumoși luminând chipul depărtării de noi!
marți, 19 august 2014
19.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 204
”În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare,
Și nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămâne un deșert de disperare.”
(Romulus Vulpescu)
Și... cât timp mai acordați, Prieteni, în fiecare zi ”copilului” din voi? O clipă? Un minut? O oră?... Fuge viața prin noi și nu băgăm de seamă că ne întoarcem cu secunda ce trece spre copilărie. Spre copilăria demult uitată, care doare, care are amintiri năprasnice, aceea când încă nu ne era rușine să alergăm prin praf cu picioarele goale, aceea când o cireașă amară furată era un neprețuit trofeu, aceea când mâncam bătaie pe degeaba cu varga ruptă din alun - și ce mai durea, ah ce mai durea, aceea când o simplă felie de pâine neagră udată cu apă și muiată apoi în zahăr ne ajungea pentru o zi întreagă... Unde am pierdut Copilăria aia și când am înlocuit-o cu lacrimi?...
luni, 18 august 2014
18.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 203
Vine o vreme când a vorbi despre copilărie ne este foarte greu. Chiar... mai țineți minte când ați mâncat pentru prima dată o portocală? Eu habar nu mai am. Dar țin minte gustul celei mai minunate portocale pe care am mâncat-o vreodată. În Sicilia. Eram cu Renato și cu Giorgio. Tocmai avusesem (martie 2003) vernisajul unei expoziții de fotografie și o proiecție de diapozitive în galeria artiștilor fotografi din Catania. Portocala roșie, culeasă de dimineață, a fost un dar trimis de Dumnezeu.
Tot așa, îmbătrânind, vârsta o ia cu mult înaintea simțurilor, a trăirilor, a lacrimilor care ne cad, umile, din ochi. Și... gustul pielii femeii pe care am iubit-o pentru prima oară și al celei pe care o regăsim întruchipată în ultima noastră poveste de dragoste nu are seamăn pe lumea asta plină de lacrimi și umbre, Prieteni. Ca portocala aceea, știți voi care!
duminică, 17 august 2014
17.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 202
Vara lui 2006... O vară nebună în care am îmbătrânit cu 10 ani. În care nu înțelegeam de ce se întâmplă ce se întâmpla și nu pricepeam nici în ruptul capului de ce Iubirea poate să doară atât de mult.
Eiii... nu-i așa că dacă aș fi câinele tău aș muri mai întâi de sete și mai apoi de foame? Prea des și prea mult mă uiți, Singurătate!
sâmbătă, 16 august 2014
vineri, 15 august 2014
15.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 200
Corabia cu Suflete (11) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!
Te trezești transpirat. Perna e leoarcă. La fel și tu, deși în casă e răcoare bine. E deja 8 jumate, ai dormit mult și n-ai visat nimic. Sau nu mai ții minte... Cred că băieții cu gunoiul sunt liberi azi. N-au apărut încă să trăncănească la tomberoane. Nici copii care stau fix sub geamul tău cât e ziulica de lungă și-și bagă și-și scot, de... ca la 8 - 9 - 10 ani, nu sunt adunați pentru gălăgia zilnică. E liniște peste tot. Și pe net și pe telefon și-n suflet. Începe o altă zi de singurătate. Îngerii să fie cu voi!
joi, 14 august 2014
14.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 199
Corabia cu Suflete (10) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!
Lumina crește brusc. Te trezești buimac și nu realizezi în primele clipe unde ești. Te freci cu degetele la ochi și, încet-încet toate din jurul tău încep să prindă contur. Fereastra de deasupra patului, ca un ochi magic spre cerul albastru al dimineții. Perna și cearșaful cu flori albastre și ele, ude leoarcă de transpirație, mai încolo șifonierul cu cutiile de la aparate și obiective rânduite ca soldații pe terenul de instrucție, Dulăpiorul de jos plin cu albumele tale, mândria ta pe care toți ceilalți au uitat-o. Pe balustradă două cămăși mai vechi pe care ți-ai propus acum o lună să le arunci. Primele două trepte ale scării care coboară în sufrageria unde te așteaptă calculatorul să-l deschizi și să mai meșterești câte ceva. Și brusc realizezi că doar ai visat. Că lângă tine nu este nimeni. Ochii aceia mari și frumoși care-ți vegheau somnul au fost doar o închipuire. Mâinile mici, tălpile mici, gura mică și catifelată, ”mâna” de om cu trup de statuie grecească... a fost doar în închipuirea ta. Deja afară trăncăne băieții de la Salubris veniți să ridice gunoiul. Te trezești de-a binelea și constați cu ciudă că începe o nouă zi în care vei aștepta să sune telefonul ca un clopot în turla bisericii din sufletul tău. Că îți adaugi încă o zi la viața de până ieri noaptea târziu când ai adormit cu ochii deschiși rugându-te pentru binele celor pe care-i cunoști și odihna celor pe care i-ai cunoscut.
miercuri, 13 august 2014
14.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 198
Corabia cu Suflete (9) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!
În ultima vreme am vorbit mai mult de-ale mele și mai puțin despre fotografie. Chiar... imaginile cu oameni pe care le pun de ceva vreme sunt făcute cu tot felul de aparate de fotografiat. Cu Canon 300D, 350D, 400D, 30D, 7D, 5D Mk II și 5D Mk III. Din 2005, de când am trecut pe digital și până acum. Despre obiective... ce să spun - de la cele de kit, trecând pe la cele de pe vremea (încă) a filmului, până la cele de acum. Care sunt. Aș vrea în seara asta să vă întreb despre ceva Prieteni: Câți dintre voi vă știți pe de rost aparatul de fotografiat? Adică să-l scoateți pe beznă din geantă și să reușiți să-i faceți setările de care aveți nevoie. Sau, măcar, să-i schimbați obiectivul pe ne-ve? Nu vă mai întreb de câte ori l-ați butonat și răsbutonat pentru a vedea/aminti ce se întâmplă la fiecare dintre posibilitățile de setare... Chiar aș fi curios să vă aflu răspunsurile. Știu colegi de-ai mei care au habar doar să apese pe ”on” și ”of” la aparat. Despre editare... Știu colegi de-ai mei care merg prin țară și pe aiurea de țară da imaginile lor nu s-au schimbat cu nimic de ceva vreme. Sunt toate o apă și-un pământ. Și atunci aș întreba ”de ce”. Sau ”pentru ce”, Prieteni?
Fotografia e o ”boală” lungă. Dacă nu arzi pentru ea, te arde ea pe tine. Și asta spune tot. Poate într-o zi veți înțelege. Restul sunt doar declanșări și iarăși declanșări. Cât pentru o expoziție acolo... unde zboară vulturii!
13.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 197
Corabia cu Suflete (8) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!
Voi ce ați putea spune despre ”frică”? La ce v-ați gândi prima dată? Ați reușit să o stăpâniți vreodată? Să spuneți privindu-vă-n ochi (în oglindă, Prieteni) ”astăzi nu îmi este frică de nimic”?...
Eram copil. Încă. Aveam 8 ani și ceva (țin minte că fix în ziua în care am împlinit 8 ani l-au înmormântat pe bunicu) și noaptea dormeam singur în cameră. Era un pat cu ”sub pat” și de fiecare dată, înainte de a mă culca, mă uitam dedesubt să văd dacă nu este cineva acolo. Nu era. Dar, după ce se stingea lumina îmi era frică în continuare. Dintr-un alun din parcul mare din Dorohoi, care era peste gardul unde eu aveam o ”ostreață specială” care se dădea la o parte făcând loc numai bine să mă strecor, am tăiat un băț lung cu care noaptea ”vâsleam” pe sub pat, doar doar oi da de cel care-mi provoca frica... Veți spune că eram ditai măgădăul deja. Că era aiurea să-mi fie frică. Și aveți dreptate. Ziua făceam toate prostiile din lume. Mă cățăram prin copaci, mă cafteam cu cei de vârsta mea, mergeam câte 10 kilometri la iaz la Șendriceni la pescuit. Câte nu mai făceam... Dar când în cameră era întuneric îmi era frică. Mamă ce frică-mi mai era. Mai târziu mi-a fost frică și de alte cele. Nici nu mai știu de care. De avion, de exemplu. Dar nu de prima dată când am zburat cu el. De a treia sau de a patra. De ce? Habar n-am. Îmi era frică și mi se făcea rău... De bătaie nu mi-a fost frică niciodată. Cum nu mi-a fost frică că voi putea pierde ceva sau pe cineva. Sunt ”pierderi asumate”, fac parte din viața de zi cu zi a mea, a ta, a celor din jur. Trebuie doar să conștientizezi asta. Acum, la 53 de ani frica a revenit. E mai prezentă ca niciodată. O frică specială. De singurătate. Și nu sunt puține săptămânile în care intrat de vineri în casă am ieșit de abia luni dimineață. Butonând calculatorul, editând, mai scriind ceva, mai pregătind o expoziție... eu și cu ea, Frica mea de sâmbăta și duminica de sărbătoare. Acuma recunosc, de multe ori am fentat-o. Ba un curs, ba o ieșire la fotografiat cu gașca, din astea, mărunte și alungătoare de frică. Da și când mă prinde descoperit... toate obsesiile mi se plimbă jur-împrejur mârâind la mine, toate vrutele și nevrutele se învârt din ce în ce mai repede, până amețesc de atâta frică, toate remușcările, toate blestemele, toate durerile simțite sau nu, toate depărtările, toate remușcările, tot ce am pierdut, tot ce am avut și nu am putut ține aproape, toate se țin scai de mine și nu mă lasă să respir adânc și repede-repede. Nu de alta da să nu-mi treacă ea, frica de singurătate. Și nu mai spun că, de multe ori mă însoțește și pe unde îmi port pașii. Așa, ca să nu uit că există. Acum două zile Peter Pan n-a mai rezistat fricii. Era prea singur printre cei dragi și s-a gândit să plece puțin către alt cer. Poate mai bun și poate cu mai mulți Prieteni. Unii dintre voi vă veți întreba cine este Peter Pan. Era doar un actor. Și dacă nu știți că a existat nu e mare gaură-n cer. Probabil nici el nu știa de noi că-l iubim. Altfel ne-ar mai fi încântat multă vreme. Tot e bună frica asta de singurătate la ceva. Cine o înțelege și o stăpânește poate alege singur când e vremea de privit pământul de sus, de sus de tot, unde este doar vântul stăpân și unde cele lumești nu mai au nici o putere asupra noastră. Cine spune că te iubește pentru ca apoi să te lase singur nu te minte. Doar îți sădește în suflet și bunătatea lui de frică. Așa, ca să le duci pe amândouă ca pe o taină mare și de nepătruns legate de piciorul drept și de cel stâng, ca două ghiulele mari și grele. Ale singurătății din noi. Cea mai mare frică și cea mai grea patimă de pătimit care există printre muritori!
PS... dacă n-ați înțeles nimic nu vă faceți griji. Și mâine este o zi și ceva de scris la finalul ei.
marți, 12 august 2014
12.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 196
Corabia cu Suflete (7) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!
Amintirile le purtăm după noi... ca niște șoapte - pe cele frumoase, ca niște pietre de moară - pe cele mai puțin frumoase. Amintiri din copilărie... prima amintire o am de la doi ani și un pic. În casa de la Dorohoi a bunicilor venise tata. Părinții mei, fie-le țărâna ușoară, se despărțiseră de puțină vreme. Nu mai țin minte ce-mi spusese mama. Țin minte doar că aveam niște ghetuțe noi cu ramă în dreptul tălpii care ieșea vreo câțiva milimetrii în afară. I-am tras cu ele în fluierele de la picioare până am obosit. Nici conversația nu o mai țin minte. Știu doar că la plecare tata și-a ridicat cracii pantalonilor și mi-a arătat ce reușisem să fac. Adică multe multe urme mici, de câțiva milimetri, din care curgea sânge. Amintirea asta m-a urmărit și mă urmărește mereu. Copilăria pierdută, copilăria furată, copilăria visată, copilăria uitată, copilăria necopilărie...
Istoria s-a repetat peste ani. La rândul meu am plecat de lângă copilul pe care-l iubeam. Era un pic mai mare decât fusesem eu. Nu știu care este prima lui amintire cu mine. Viața le-ncurcă și le vântură pe toate după bunul ei plac. Greșelile părinților se răsfrâng, invariabil, asupra copiilor. Ei, vinovații fără vină ai lumii în care încă trăim!
luni, 11 august 2014
11.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 195
Corabia cu Suflete (6) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!
Duminică de-mprumutat
Când ai venit printre poteci
Și am crezut că nu mai pleci.
Dar ai plecat!
Duminică de-mprumutat
Când ai venit printre poteci
Și am crezut că nu mai pleci.
Dar ai plecat!
Multe-ar fi de spus... și mai multe-ar fi de înțeles. Dar numai tu le înțelegi, în oricâte cuvinte alese le-ai îmbrăca. Cică în noaptea asta de duminică care a trecut de câteva minute luna e Super. Adică Super lună. Mai mare, mai rotundă, mai arătoasă și mai devreme-acasă. Fotografii se dau de ceasul morții să-i facă portretul. Să o facă mireasă. Oare câți dintre ei vor reuși? Pentru mine Luna aceasta strălucitoare a fost, mereu, femeia de lângă mine. Mereu am iubit-o ca și când ar fi fost ultima Femeie - Lună din viața mea. Și mereu mi-a fost rușine să o fotografiez. Să-i fac portretul. Am preferat să-i păstrez strălucirea pentru mine. Să mă bucur numai eu de aura ei de frumusețe și mister. Și îmi este greu să povestesc, cuvintele sunt prea puține pentru a spune. Doar amintirea îmi face inima să bată tare - tare, bum - trosc, trosc - bum, de a trebuit să o trec pe pastile ca să-și astâmpere emoțiile. Am iubit cu disperare, am înțeles sau n-am înțeles, am câștigat și mai mult am pierdut, dar am privit, în fiecare noapte Luna rotundă și fără de asemănare de lângă mine. Nici nu mă miră că acum amintirile se scriu singure, ca atunci când le-am trăit și mi-au ars palmele care mângâiau. ”... a iubi - aceasta vine tare de departe-n mine...” spunea poetul cândva. Și câtă dreptate avea Prieteni. Mereu amintirile ne copleșesc la ceas de singurătate, mereu ne umplu secundele în trecerea lor sacadată spre ziua ce vine!
duminică, 10 august 2014
10.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 194
Corabia cu Suflete (5) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!
Ziua de Duminică... Ce să vă spun despre ea? Cum să vă pot face să o înțelegeți așa cum o trăiesc eu de ceva vreme. De cum o strâng la piept din șapte în șapte zile și de cum mă trage după ea prin ”cenușa imperiului” de neiubire și de nenoroc? Ziua de Duminică... o zi frumoasă de rugăciune și de mântuire, de dragoste de aproapele tău și de împlinire sufletească - ceea ce vă doresc și vouă, celor care citiți pe aici! Ziua de Duminică... când singurătatea te ține în casă (mai sunt și așa oameni, pedepsiți de întâmplare), când nici muzică, nici glas subțire de zână nu-ți pătrunde în oase, când lumina parcă e întuneric și întunericul e negru de parcă ai sta cu ochii cârpiți, neputând a-i deschide. Când simți că timpul s-a oprit în loc și nimeni și nimic nu-l mai poate porni până în secunda unu a zilei de luni.
Ziua de Duminică... o pedeapsă pe care mi-o asum, așteptând și sperând să se-nfăptuiască Minunea. Adică 1 și cu 1 să poată face, în sfârșit, măcar cu 1 mai mult decât 1. În rest este viața noastră, a fiecăruia, duminica noastră de povestit, de trăit, de simțit, de iubit și, într-o altă duminică (dacă nu s-a întâmplat într-o luni, într-o marți, într-o miercuri, într-o joi, într-o vineri sau într-o sâmbătă) de murit!
sâmbătă, 9 august 2014
09.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 193
Emoție de toamnă...
Am mai spus-o, o repet și am s-o mai repet de multe ori: întâmplarea face, de cele mai multe ori ”legea” în fotografie. De dimineață prin Grădina botanică din Iași... undeva, la întretăierea a două crengi uscate un păianjen și-a țesut o bucățică de pânză deasă-deasă. În ea s-a prins o frunză de vreo 4 centimetri care s-a uscat și, hăt de astă primăvară, câteva flori scuturate dintr-un liliac. Frunza ne ”povestește” despre toamnă. Fostele flori de liliac parcă sunt păsări care-și iau zborul spre ținuturi mai calde. Pânza de păianjen ne povestește despre timp, despre curgerea lui, două crenguțe delimitează cadrul la stânga și la dreapta. Pe fundal, printre verdele (încă) al frunzelor depărtate
09.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 192
Corabia cu Suflete (4) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!
Nici n-am prins de veste când s-a întâmplat. Cum s-a întâmplat. Ce energii s-au consumat de am ajuns la concluzia asta teribilă... Chiar, habar n-am când am îmbătrânit. Așa, brusc și dintr-o dată. Ochiul vede, încă. Bine. Desparte lumina de umbră și umbra de întuneric. Mâna încă n-a ajuns să tremure. Oricât de greu ar fi aparatul pe care-l ține îndreptat spre nemurire. Sufletul... Ăsta e brici. Tânăr și cocoș nevoie mare. Țanțoș - chiar dacă motorașul care-l face să toarcă e trecut de ceva vreme pe pastile - cu năbădăi și du-te-vino-sus-jos mai ceva ca în caruselele alea rusești din bâlciurile copilăriei. E bine Nene. Per total... Doar că nu mă mai uit pe stradă, de vreo două zile, după femeile frumoase care trec pe lângă mine plutind în hainele lor vaporoase și transparente. Numai că am îmbătrânit și nu mi-am dat seama, ocupat fiind cu mersurile lumii, cu rosturile ei atât de complicate și nemaivăzute și nemaiauzite. Nu știu dacă este de bine sau o fi de rău, dar ce te faci cu dragostea, chestia aia care te face să nu atingi pământul când îți frige tălpile cu praf de stele cules de pe colțurile inimii? Atunci, dintr-o dată te trezești că ochiul nu mai este așa de ager ca înainte, că mâna refuză să mângâie pielea catifelată de căprioară cuminte, că sufletul e în relaș-relache și nu mai comandă corabia să meargă drept înainte pe apele învolburate ale depărtării din aproape-n aproape. Bătrânețea, un nou mod de a înțelege lumea din jur, o nouă poveste de scris și țesut pentru zilele ce vin.
Și într-o zi, când plecăm în poveste în poveste... Heiiiiiii! Depinde doar de tine, Bătrâne, să mai poți depăna cele 1001 de nopți.
vineri, 8 august 2014
08.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 191
Corabia cu Suflete (3) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!
Ochi... ochii sunt pentru ca să vedem. Frumusețea.
Ochi... ochii sunt pentru ca să vedem. Frumusețea.
Urechi... urechile sunt pentru ca să auzim. Să ne minunăm apoi. Să percepem câte și mai câte dintre sunetele lumii acestea de arșiță și ger.
Gura... gura este pentru ca să putem săruta. Simplu și apăsat. A iubire. A patimă. A disperare.
Limba... limba este pentru a putea simți gustul. Amar al nefericirii. Dulce al iubirii. Dulce-acrișor al vieții în doi și, musai, gustul femeii pentru care-ți bate repede-repede ea, inima (o vom lăsa la urmă).
Mâinile... mâinile sunt două (ca și ochii și urechile) pentru a putea mângâia. Fără-ncetare, fără durere, fără lacrimi, fără de păreri de rău. Ele, mâinile, au ochii lor proprii, ochi care văd și-n întuneric pe unde să mângâie, au și buzele lor proprii, buze care știu mereu unde trebuie și, mai ales cât de tare sau moale sau apăsat sau lin, sau fără-ncetare să sărute mângâierile.
Inima... inima este ceva care bate și bate și bate și bate. Mereu și mereu și mereu. Când mai repede, când mai încet, când mai năvalnic, așa ca-ntr-o simfonie ajunsă la apogeu, când mai aproape de pământ, ca-ntr-un tango în care încape toată lumea aceasta plină de șoapte...
În rest e ciudat. Adică tinerii sunt bătrâni și bătrânii ar trebui, nu-i așa, să fie tineri. Sau invers. Adică bătrânii ar trebui, nu-i așa, să fie tineri și tinerii sunt bătrâni. Na că le-am încurcat și nu știu cine le mai poate descurca de acum încolo, Prieteni!
În rest e ciudat. Adică tinerii sunt bătrâni și bătrânii ar trebui, nu-i așa, să fie tineri. Sau invers. Adică bătrânii ar trebui, nu-i așa, să fie tineri și tinerii sunt bătrâni. Na că le-am încurcat și nu știu cine le mai poate descurca de acum încolo, Prieteni!
joi, 7 august 2014
07.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 190
Corabia cu Suflete (2) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!
Patriarhul României, Teoctist - Mănăstirea Vorona, 2008
Trecători prin lumea aceasta de păsări și gânduri ne împletim viața, la început urcând - agățați cu sufletul de zbaterea secundei care ne mistuie - mai apoi coborând - călărind aceeași secundă, din ce în ce mai grăbită, din ce în ce mai scurtă decât vraja secundei de la urcare... Ne naștem singuri, călătorim apoi, oprindu-ne în mai scurte (sau mai lungi) respirări, pentru a da un sens destinului care ne-a fost hărăzit de către ursitoare, pentru a găsi sau înfăptui Minunea fără de care însăși existența noastră nu ar fi scrisă în cartea timpului zburător, apoi, mai târziu sau mai devreme - după caz - ne întrupăm și noi într-un suflet de pasăre pentru a ne continua aventura. Doar amintirea rămâne, la început mai pregnantă în respirarea celor care ne-au cunoscut, apoi din ce în ce mai estompată, până se pierde în zarea albastru - verzuie, ca ochiul păsării care ne poartă tăcerea. După aceea nu mai este nimic. Nici măcar adierea de vânt dintr-o seară fierbinte de vară!
miercuri, 6 august 2014
06.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 189
Corabia cu Suflete (1) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!
Dac-ar fi...
Dac-ar fi să vii să pleci
Ți-aș aduce la picioare
Neumblatele poteci.
Și o floare care doare.
Dac-ar fi să vii să pleci
Într-o zi ca într-o noapte
Te-aș iubi. Singurătate
Care-nvii și care treci.
Dac-ar fi să pleci să vii
Dac-ar fi așa Minune
Toate ar avea un nume:
Ochii tăi, pierduți copii
Când de frunză, când de cer,
Când a arșiță, când ger!
Într-o zi, ca în orișice care ”într-o zi” din multele zile care-au trecut, mai aiurea sau mai cu sens până acum, am văzut-o pe ea, singurătatea mea de frunză și cer. Nu am căutat-o, nu m-a găsit. Era așa... nici nu știu bine dacă noapte sau zi - prin celulele meu se amestecă amândouă te miri când - și mă privea cu sufletul. La vedere. Cum nu m-a privit nimeni niciodată. Hei... Minune - am zis eu luând-o de mână - trenul ăsta duce la capătul lumii?
marți, 5 august 2014
05.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 188
”Să învățăm Fotografiind” - pentru cei care iubesc Fotografia și le place mersul pe jos:
Să învățăm fotografiind
Asociația FotoIași organizează în perioada 30 august – 25
octombrie 2014 un nou Concept de Curs de Inițiere pentru Pasionații de
Fotografie – ”Să învățăm fotografiind”
Cursul, susținut de către artistul fotograf Ozolin Dușa,
formator autorizat ANC (http://fotodusa.blogspot.ro/ https://www.facebook.com/dusa.ozolin http://www.fotodusa.ro/index.php)
se desfășoară sâmbăta și este structurat în 8 module, după cum urmează:
Modulul 1
-Sâmbătă 30 august 2014
– ora 9.oo:
întâlnire cu participanții, discuții despre desfășurarea Cursului, prezentarea
echipamentului foto, cum funcționează aparatul de fotografiat, cum îl folosim
pentru a imortaliza ”clipele noastre irepetabile”. Despre ”Fotografia de
stradă” – un parcurs pe Bulevardul Carol I (Copou).
Modulul 2
-Sâmbătă 6 septembrie
2014 – ora 9.oo:
deplasare la Ciurbești, ”Satul de lângă oraș” – despre ”Locuri” în fotografie.
Setările aparatului de fotografiat – genurile fotografice și obiectivele
folosite pentru fiecare în parte.
Modulul 3
-Sâmbătă 13 septembrie
2014 – ora 8,30:
deplasare la Bârnova, ”Cerul de la marginea pădurii” – flori, insecte,
decupaje. Cum folosim creativ ”diafragma” în fotografie.
Modulul 4
-Sâmbătă 20 septembrie
2014 – ora 8,30:
”Oameni și locuri (orașul văzut de sus)” – periplu fotografic de la Mănăstirea
Galata și până în Cartierul Dacia. Despre ”timpul de expunere” și alte
”trucuri” de fotografiere pentru obținerea de imagini reușite.
Modulul 5
-Sâmbătă 27 septembrie
2014 – ora 8,oo:
deplasare la ”Poiana cu statui” – secretul peisajelor reușite, despre ”lumină”
în fotografie.
Modulul 6
-Sâmbătă 4 octombrie
2014, ora 9.oo: ”Oamenii
(Portretul) în fotografie. Deplasare în zona centrală a Iașului. ”Secretele
fotografiei de portret”, ”Portretul creativ – eseul fotografic”.
Modulul 7
-Sâmbătă 11 octombrie
2014, ora 10.oo:
”Fotografia urbană” – proiect fotografic în cadrul ”Sărbătorilor Iașului”.
Modulul 8
-Sâmbătă 25 octombrie
2014, ora 9,oo:
”Fotografia de arhitectură – nou și vechi în fotografie – orizontal sau
vertical”. Seara (ora 20.oo) – ”Fotografia de noapte”.
-Imaginile realizate de către participanți la fiecare dintre
ieșirile la fotografiat vor fi postate și analizate pe un Blog creat special pentru acest curs.
-Cursul se va finaliza cu o expoziție de fotografie care va
cuprinde cele mai reușite dintre imaginile realizate.
-Locuri: 15
-Prețul Cursului: 350
lei
-Înscrierile se fac pe adresa de mail fotodusa@gmail.com – doritorii fiind
rugați să specifice numele, prenumele, vârsta și un număr de telefon mobil la
care să poată fi contactați.
-Relații și detalii la telefon: 0722 895 304
duminică, 3 august 2014
03.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 187
Astăzi am simțit ce înseamnă lipsa de antrenament. În două luni am fost abia a doua oară ”În grădină la Mihai”. Și s-a cunoscut. Ochii mei s-au dezobișnuit să ”vadă” acolo unde ceilalți nu vedeau nimic. Am ratat câteva imagini din cauza clarului pus aiurea. Din astea, mici și fără importanță. Ceva bun tot s-a întâmplat până la urmă: am auzit cântând Îngerii!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)