Singur vii pe lume și tot singur pleci din ea. Nu știu de ce m-am gândit la asta acum... Tot așa și cu fotografia. Este un drum solitar, cu suișuri și coborâșuri, cu coteli la dreapta, cu coteli la stânga, cu bătut pasul pe loc, cu fugit repede în, sau din calea adevărului și numai tu îți gâfâi tălâmb la ureche. Chiar dacă li se pare tuturor celorlalți că te-aud. În echipă mergem la pozat, ne întâlnim, discutăm, ne încruntăm, zâmbim, ne convine - rămânem, nu ne convine - ne luăm jucăriile și plecăm. Echipa e o stare de spirit. După chipul și asemănarea fiecăruia din cerc... Dar cele mai frumoase lucruri, fotograficește vorbind, ni se întâmplă când nimeni nu este prin preajmă. Atunci surprindem cele mai importante momente de a fotografia ”clipa” și, tot atunci, le ratăm pe marea majoritate dintre ele. Singuri fiind, ne bat în gene cele mai importante și fenomenale idei. Bine că le știm numai noi, că altfel ne-ar eticheta cei din jur drept ratangii ratați. Eh... și singurătatea asta e cu schepsis din punctul de vedere al fotografului. Dacă poți închide singur cercul e ok. Dacă mai depinzi de unul sau de altul în ceea ce trebuie să faci, beleaua-i gata...
Eu, de când mi-am luat primul aparat de fotografiat (am observat asta de nenumărate ori) am devenit mai visător. Când n-am chef de nimic stau și visez de-a-n boulea cu ochii deschiși. Înainte de vreme era mai bine, visam până adormeam. Acum, de când cu internetul, visezi frecând vizual paginile cu te miri ce aparatură foto sofisticată. De ce ai vrei să tot mai ai. Încă n-am exersat chestia cu avutul vârfurilor de gamă (de aparate vorbind) ca să văd ce naiba mai visez după aia. Da, până acum visam la 1Dx. Azi la prânz deja era luat. Acum, când scriu, știu că nu va mai veni niciodată. Erau două variabile în ecuație, așa că... Iar când nu va mai fi niciuna, sigur nu voi mai avea chef să-l iau. De aici și concluzia că ”toate la timpul lor”. Timpul lui a fost clădit cu multe vise și cu o clipă de mister. Care a trecut. Și dusă a fost!
Cum spuneam, un solitar este fotograful în ceea ce face el. Și aici nu mă refer la cei care sunt buricul pământului. Ăia nu vor înțelege niciodată fotografia. Mă refer la cei care, măcar când se scoală, la amiază când își iau pauză și seara, când ajung acasă și primul lucru pe care-l fac este să bage degetul în ”declanșatorul” computerului reușesc să viseze. Musai cai verzi pe pereți!...