1985. Pe pereții sufrageriei ”organizasem” un fel de remember al primei mele expoziții făcute la Galeriile ”Ștefan Luchian” din Botoșani. Imaginea la care mă uit era, de fapt, o ramă goală. Ramele erau o altă invenție de-a mea din acea vreme: adică două șipci de lemn cu un canal de vreo 7 mm și cu găuri la ambele capete. În canalele șipcilor veneau puse două sticle de 3 mm (cea de doi nu se găsea nici să tragi cu tunul), între sticle fiind poziționată fotografia. Sticlele erau cam de 50x60 cm, rezultând un tablou destul de baban ca greutate. Toată ”instalația” era prinsă cu ajutorul unei sfori de bumbac groase, înodate la capetele de jos și trecute prin găurile ramei de de-asupra și apoi atârnată de un cui sau de ce era pentru agățat pe simeză. Nu era mare inginerie, doar că, la prima expoziție am tăiat vreo 80 de metri pătrați de sticlă, o mică avere pe atunci. Și pe acum.
Spun că rama respectivă era goală, așa, ca un fel de aluzie tot la condiția artistului care se uită în neant și vede monstruos... Bineînțeles că mandea era îmbrăcat cu fracul lui Cezar și cu giuben pe cap, ca orice alt artist care se respectă. Vorba vine. După ce am făcut imaginea, singur singurel, prin procedeul deja patentat, adică Kievul 80 pus pe trepiedul Pentakon de 5 kile (vreo 7 în total - data trecută am zis 5, da sigur erau 7 iar data viitoare or să fie 9), totul pe autodeclanșator, clanț, sfââââr aparatul, fuga pe poziție, clik și iar clik, am developat filmul lat și am făcut o copie 18x24 cm cu cea mai interesantă imagine, și... deodată pleosc! Blițul calculatorului personal străfulgerează a idee: ce-ar fi dacă am pune în rama goală o altă imagine mai mică și apoi alta??? Zis și făcut: așteptat noaptea, culcat forțat toată suflarea din casă, demontat bucătăria, montat sculele și tingirile pentru mărit fotografii, câteva coli de carton duplex erau pe după șifonier și la muncă! Stabilit clarul pentru imaginea mare, pus o coală de carton și desenat conturul ferestrei, decupat conturul respectiv - trebuiau ambele bucăți de carton - coborât aparatul de mărit (după ce am făcut semn cu carioca pe coloana de fier) și stabilit a doua imagine (cea din ramă) și executat aceiași operațiune cu o altă bucată de carton. Cred că înțelegeți ce vreau să spun. Sau nu... Ridicat din nou aparatul la primul semn, pusă hârtia fotosensibilă, între ea și obiectiv pusă chestia aia roșie care vine odată cu aparatul ca să vezi ce și cum expui și să nu se impresioneze hârtia, pus peste hârtie ”capacul” de dimensiunea ramei fără imagine, scos hârtia, dat la o parte chestia aia roșie, stabilit, cu ajutorul unor ștraifuri micuțe de hârtie tăiate dintr-o coală mare expunerea optimă, pus iarăși chestia roșie, coala mare de hârtie, capacul cât rama, din carton, pentru a-l putea potrivi perfect pe imaginea ramei, apoi desenat cu un creion moale conturul lui... luat chestia roșie și făcută prima expunere pe coala de hârtie. După acest pas, pus iarăși chestia roșie, coborât aparatul de mărit pana la semnul următor, cu prima imagine din ramă, luată hârtia, stabilită expunerea nouă, pus chestia roșie, pusă hârtia mare și, de astă dată, peste ea, bucata mare de carton, în așa fel încât să rămână doar partea cu imaginea din ramă (totul ajutat de conturul făcut cu creionul)... și tot așa încă o dată cu a doua imagine care se vede în rama din ramă. Apoi băgată hârtia în revelator și... trecut în revistă câțiva sfinți din calendarul ortodox. Greșisem ceva la calcularea expunerii și una dintre cele 3 imagini era mai tare decât celelalte. Repetat încă de trei ori operațiune și, pe la 4,20, odată cu mijitul zorilor, prima imagine perfectă era gata. Victoria unui geniu nedescoperit încă al fotografiei botoșănene. Adică eu!
Astăzi, în Photoshop, fac treaba asta în 5 minute. Da, dar ”parfumul” Prieteni?