joi, 29 mai 2014

29.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 149

Deci... se adună ”trupa” dis de dimineață, urcat în mașini - direcția Bârnova (Tata Mihai) - se pregătește echipamentul și se face primul pas în iarba plină de rouă. La al treilea deja cei fără echipament adecvat sunt uzi, la al 15-lea și ceilalți! Merg la ”tufa cu omizi” pe care am văzut-o săptămâna trecută. Sunt doar trei. Pun neoprenul, iarba este destul de înaltă și nu mai am o poziție prea confortabilă. Merg pe firele de iarbă de parcă ar avea cursă de 100 de milimetri. Cea mai interesantă am pus-o pe FB aici. Normal că încerc mai multe încadrări și mai multe declanșări pe fiecare. Să vedem!


Omida care în drumul ei strânge picăturile de rouă în una mai mare (până aceasta devine mai grea decât poate suporta firul de iarbă și cade). În teren omida coboară. Urcând n-ar putea aduna boabele de rouă. Dar, pentru ca imaginea să fie mai spectaculoasă o întorc la 180 de grade. Acum omida urcă. La dimensiunea respectivă, omida are cam 1,5 cm, zona de claritate este de sub 1 milimetru. Am două variante: ori clarul pe ochi, ori pe picătura de rouă, caz în care se vede o parte din firul de iarbă mărit, ca de o lupă. Aleg a doua variantă.


Pe același ”fir” de claritate am și ochiul omizii și o picătură de rouă. O compoziție cu firul de iarbă împărțind planul imaginii în două părți, fiecare completate de elementele aflate în afara zonei de clar din fundal.

  
Din nou am întors cu 180 de grade imaginea, aceeași picătură de apă, mai mică aici, care reflectă corpul omizii. Un fir de iarbă (cel cu omida) împarte cadrul pe diagonală aproape în două părți, un altul, mai lat, completează compoziția.


Cum spuneam, cursa de 100 mm iarbă!  Sunt cam trei centimetri între cele două combatante. Nici dacă aș fi închis diafragma la maxim nu le aveam pe amândouă în zona de claritate. Așa că aleg un compromis... clarul între ele. Deși e aproape ratată, imaginea totuși este, cât de cât, ok. Se citește și are o grafică mulțumitoare dată de firele de iarbă unde au ”pista” cele două omizi.


Aici am rotit imaginea doar cu 90 de grade. Pare că omida s-a ridicat pe bobul de rouă și se uită după ceva. Firele de iarbă sunt un pic pe diagonală... un cadru interesant (spre panoramic)!


Partea de ”spic” a unui fir de iarbă, pe care și-a luat viteză un pui de ploșniță. De-asupra lui doi gândaci, în zonă de neclaritate, aflați pe alt fir de iarbă, completează cadrul. Compoziție pe diagonală... cu multe puncte hexagonale, în fapt picăturile de rouă aflate în zona de neclaritate în apropierea insectelor. Imaginea fiind în contra lumină, picăturile de rouă neclare se citesc foarte bine în cadru, faptul că nu apar perfect rotunde (cum sunt în realitate) fiind dat de închiderea diafragmei cu două trepte (5,6) față de deschiderea maximă (2,8).


 Cele două gâze din imaginea anterioară (care aveau și ele competiție), într-un moment de relaxare pe o frunză de 1,5 cm. 


 Doar o floare mică de ”nu mă uita”, în contrast cu o bucățică de frunză, și un boboc de la altă floare. În zona de neclaritate fire, frunze, rouă. Un cadru ca o dimineață de mai!


Un fragment dintr-o floare foarte ”păroasă”, plină de boabe mici de rouă. O minune a naturii peste care nu am putut să trec. Mică nu spune mare lucru. Mare este foarte spectaculoasă.

Cum am mai spus, acolo, la firul ierbii, sunt multe cadre minunate de fotografiat. Trebuie doar să le vezi și să poți opri pentru eternitate decupajul adecvat. Așa cum îți dictează sufletul, ochiul, mintea. Alegerea diafragmei, a zonei de profunzime, ține de o experiență a fiecăruia ca fotograf, ca iubitor de imagine, ca om care a văzut mii de fotografii și a uitat tot pe atâtea. Restul este doar o poveste pe care alții au scris-o, noi o scriem și, la rândul lor, o vor scrie alți și alți iubitori de Fotografie...