Anul 1997, Gheorghe. Imaginea pare un colaj. În Photoshopul de astăzi este simplu de făcut: tragi o imagine peste alta, umbli la densitate și Colorata-i gata. Dar nu este un colaj. Nu în accepțiunea de astăzi a cuvântului. Aparatele Canon pe film aveau o opțiune interesantă: pe același cadru puteai supra impresiona până la nouă imagini. M-am jucat de multe ori cu această setare, obținând imagini interesante. Digitalele de astăzi nu o mai au. Nici nu ar fi necesară, date fiind posibilitățile nelimitate ale Photoshopului. O altă opțiune pe care o aveau anumite modele de Canon pe film ar fi bine venită (cel puțin pentru mine) astăzi: Amprenta optică. Canonul EOS 50 pe care l-am avut avea posibilitatea de a face clarul în funcție de unde te uitai cu ochiul. Avea trei zone în vizor, care se setau în funcție de ochiul utilizatorului, și făcea clarul pe mijloc, stânga sau dreapta, după cum te uitai. O rază infraroșie citea retina ochiului. Procedeul era luat de la sistemul de ochire al piloților de pe avioanele de vânătoare. Nu știu de ce au renunțat inginerii japonezi la această opțiune.
Despre personajul din imagine am mai vorbit: Gheorghe Stanciu. Ripi. Una dintre figurile emblematice ale Bostonului (Botoșanilor). De loc din Ripiceni, când l-am cunoscut era proaspăt profesor de desen la Liceul de Artă din localitate. O mână fantastică pentru tot ce ține de dat cu pensonul. Un fotograf pătimaș cu mii de clișee fișate, cu mii de diapozitive puse și ele pe căprării, cu o colecție impresionantă de fotografii vechi, tip Carte de vizită și clișee pe sticlă, cu o lume uitată. Deține imagini cu peste nouăzeci la sută dintre casele demolate din Botoșani. Un boem înrăit, chiar dacă, atunci când l-am cunoscut, era căsătorit și locuia la blocul turn de pe Sucevei, cartier din Boston, pe la etajul cinci, pare-mi-se. Casa lui era un veșnic Atelier. De la intrare, trecând prin hol, camere și baie. Pe lângă tot felul de rame, pânze, șevalete, picturi finalizate sau nu, chestiile de foto te împiedicau și ele să circuli prin micul apartament comunist (adică mic, mic de tot și înghesuit). Stresat de atâta înghesuială Ripi s-a hotărât să facă loc, drept pentru care a vândut pianul soției, lăsând-o fără posibilitatea de a repeta (legenda se împarte aici în două: unii spun că a cumpărat de bani pensule culori și pânze, alții că i-a băut cu prietenii). Fapt care i-a determinat consoarta să facă și mai mult loc în lumea năbădăiosului soț. S-a mutat la mama. Apoi, Ripi, Gentleman de fire, s-a mutat el, cărând tot calabalâcul la Atelierul de la școală. În timpul care s-a scurs de atunci Ripi s-a mai apucat de Iconărie. Și la asta are o mână sfințită de Doamne-Doamne. Apoi s-a apucat de arheologie. Zona natală, Ripiceniul, este bucșită de cioburi aparținând Ceramicii tip Cucuteni. Vara, cînd apele lacului de acumulare de la Stânca-Costești scad, zone întinse de la coada lui, aflate în apropiere de Ripiceni rămân fără apă. De acolo adună Ripi saci întregi de cioburi. Atelierul lui geme. Cioburi, teracote, cahle, frontoane, feronerii (de la demolatul Bostonului), icoane peste icoane, rame de tot felul, instrumente muzicale dezafectate de la orchestra liceului, crengi, flori uscate și câte și mai cîte trăsnăi. Podul liceului are cheia la el. E deja plin de lucrurile lui. Povești nemaiauzite ți-ar putea depăna Ripi la un pahar, la o cafea. La cine-i calcă pragul arată cu mândrie piese de ceramică tip Cucuteni cum nici la Muzeul Județean nu se găsesc...
Gheorghe Stanciu, Artistul recunoscut al Bostonului. Când are bani doarme la hotel, cînd are numai de vin doarme la Atelier. Singura treabă la care a renunțat până acum sunt țigările. Nu mai duhănește Kent super long. Acum ”mestecă” paie. Țigările alea subțiri, pentru cucoane. Asta de când a făcut un preinfarct.
Despre personajul din imagine am mai vorbit: Gheorghe Stanciu. Ripi. Una dintre figurile emblematice ale Bostonului (Botoșanilor). De loc din Ripiceni, când l-am cunoscut era proaspăt profesor de desen la Liceul de Artă din localitate. O mână fantastică pentru tot ce ține de dat cu pensonul. Un fotograf pătimaș cu mii de clișee fișate, cu mii de diapozitive puse și ele pe căprării, cu o colecție impresionantă de fotografii vechi, tip Carte de vizită și clișee pe sticlă, cu o lume uitată. Deține imagini cu peste nouăzeci la sută dintre casele demolate din Botoșani. Un boem înrăit, chiar dacă, atunci când l-am cunoscut, era căsătorit și locuia la blocul turn de pe Sucevei, cartier din Boston, pe la etajul cinci, pare-mi-se. Casa lui era un veșnic Atelier. De la intrare, trecând prin hol, camere și baie. Pe lângă tot felul de rame, pânze, șevalete, picturi finalizate sau nu, chestiile de foto te împiedicau și ele să circuli prin micul apartament comunist (adică mic, mic de tot și înghesuit). Stresat de atâta înghesuială Ripi s-a hotărât să facă loc, drept pentru care a vândut pianul soției, lăsând-o fără posibilitatea de a repeta (legenda se împarte aici în două: unii spun că a cumpărat de bani pensule culori și pânze, alții că i-a băut cu prietenii). Fapt care i-a determinat consoarta să facă și mai mult loc în lumea năbădăiosului soț. S-a mutat la mama. Apoi, Ripi, Gentleman de fire, s-a mutat el, cărând tot calabalâcul la Atelierul de la școală. În timpul care s-a scurs de atunci Ripi s-a mai apucat de Iconărie. Și la asta are o mână sfințită de Doamne-Doamne. Apoi s-a apucat de arheologie. Zona natală, Ripiceniul, este bucșită de cioburi aparținând Ceramicii tip Cucuteni. Vara, cînd apele lacului de acumulare de la Stânca-Costești scad, zone întinse de la coada lui, aflate în apropiere de Ripiceni rămân fără apă. De acolo adună Ripi saci întregi de cioburi. Atelierul lui geme. Cioburi, teracote, cahle, frontoane, feronerii (de la demolatul Bostonului), icoane peste icoane, rame de tot felul, instrumente muzicale dezafectate de la orchestra liceului, crengi, flori uscate și câte și mai cîte trăsnăi. Podul liceului are cheia la el. E deja plin de lucrurile lui. Povești nemaiauzite ți-ar putea depăna Ripi la un pahar, la o cafea. La cine-i calcă pragul arată cu mândrie piese de ceramică tip Cucuteni cum nici la Muzeul Județean nu se găsesc...
Gheorghe Stanciu, Artistul recunoscut al Bostonului. Când are bani doarme la hotel, cînd are numai de vin doarme la Atelier. Singura treabă la care a renunțat până acum sunt țigările. Nu mai duhănește Kent super long. Acum ”mestecă” paie. Țigările alea subțiri, pentru cucoane. Asta de când a făcut un preinfarct.