luni, 12 iulie 2010

Atunci când nimic nu mai este de spus...

Tâmpit titlu am putut da acestei imagini. La zece minute după ce am postat-o a sunat telefonul. O voce dragă mie. De la 2000 de km depărtare: ”ce faci Ozo?” Ce să fac Prietene, inima mea bate repede-repede mângâiată de balsamul vocii tale...
La câți dintre noi le este alungată singurătatea de vocea caldă a unei Prietenii necondiționate? Greu răspuns.

Organizator, Antrenor sau Fotograf?

Un mare Fotograf, o figură aparte în peisajul purtătorilor de aparate din Iași, mereu cu o glumă în colțul gurii, mereu cu privirea atentă la pulsul străzii, capabil să extragă de acolo de unde 99 de alți fotografi nu vedeau nimic o imagine extraordinară, de o cultură excepțională, având mereu răspuns la tot ce îl întrebam acum mai multă vreme. Dan Mititelu.  Clubul Fotografilor, de care se ocupă, a împlinit doi ani de activitate. Cum nu mai fac parte din această grupare, am considerat că este normal să scriu câteva cuvinte pe blogul meu despre această aniversare. La fel, Dinu Lazăr a considerat normal să posteze un comentariu despre cum vede Domnia sa ceea ce face Dan Mititelu la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” din Copou. Cele scrise de noi au fost postate și pe blogul Clubului Fotografilor. Doar că imediat a urmat și ”ștoul”. Este alegerea lui Dan Mititelu. Haznale au existat și vor mai exista cât va fi lumea. Doar țucălarii (sau cum s-or chema ei) se fac că nu pricep. De, poporul vrea miștouri și lideri combativi...
Din păcate, Dinu Lazăr are dreptate: în doi ani, Dan s-a transformat într-un organizator perfect. Mărturie stau regulamentele-ceas care tind să depășească în mărime cartea de telefon a unui județ mai amărât și în care găsești tot ce trebuie să faci (sau nu) ca membru al Clubului respectiv. Dacă vă închipuiți că sunt copiate de pe undeva vă înșelați. Dan este un om extrem de meticulos. Nimic nu este făcut la întâmplare. Mai adăugați și blogul și forumul și planificările de expoziții și paraexpoziții și expozițiile în sine și cursurile de inițiere (pe mulți i-a bucurat cu talentul său de dascăl și merită felicitat pentru munca depusă în acest segment) și controlul mailurilor și alte câte or mai fi și vă veți da seama că pentru el ziua de 30 de ore ar fi minunată. Dar oare ar fi de ajuns? Dan nu mai are timpul fizic să facă Fotografia pe care o făcea acum 3-4 ani. Și cine i-a văzut lucrările din ultimile expoziții ale Inițierilor în fotografie îmi va da dreptate. De fapt nu prea mai are timp nici pentru el. Puțini știu că, acum doi ani, cam în aceeași perioadă în care a debutat Clubul, a intrat cu media 10 la secția Foto-Video a Universității de Artă ”George Enescu”. Doar că timpul nu i-a mai ajuns pentru cursuri. Să-a dedicat Clubului. Nu pot să întreb dacă a meritat. Știu că da. Știu că a făcut munca asta cu sufletul împăcat, cu bucurie, cu durere, cu toată puterea lui. Și mai știu că eu nu aș fi putut face asta. De fapt, nici nu am încercat să o fac. Nu am fost niciodată un bun organizator. Doar un antrenor. Și asta Dan nu poate fi, atâta timp cât prin regulament toți trebuie să fie egali. Așa ceva nu se poate. Suntem diferiți, nu putem fi nivelați decât în vis...
Ca fotograf? Dacă dăm căutare pe Google îi vom găsi imaginile pe saitul lui Dinu Lazăr și pe Photo Net. O sută și ceva de imagini. Este mult? Este puțin? Eu cred că imaginile de acolo sunt suficiente pentru o Istorie a Fotografiei Românești. Probabil că și Dan crede la fel, din moment ce a acceptat acum doi ani, cu bună știință, să se înhame la o muncă de ocnaș. O muncă care, în timp i-a răpit posibilitatea (și plăcerea?) de a declanșa. De a se antrena pentru a-și ține ochiul și mintea gata de reacție. Pentru că, din experiența proprie, pot spune că lipsa antrenamentului omoară fotograful din tine.
Îmi este tare greu să scriu. Tot acu vreo doi ani, când au debutat Inițierile în fotografie, un mare fotograf și coleg din Republica Oltenia se plângea că i se ia pâinea de la gură prin suma modică a acestor cursuri. Mi-a spus, sigur pe el, că lui Dan i s-a urcat puterea la cap... Tot eu am ieșit, apoi, șifonat din treaba asta. În fine. Nu, lui Dan nu i s-a urcat puterea la cap. Așa este el. De zece ori dacă ar face-o ar face-o la fel. Cu aceeași pasiune și iroseală de timp!
Și tot acum vreo doi ani și ceva, Dan scria despre mine în Ziarul de Iași că sunt un Adrian Păunescu al fotografiei românești. Eu nu pot spune decât: Dan Mititelu este un Clasic în viață al fotografiei românești. Cu imagini extraordinare pe care, din păcate, este posibil să nu le mai repete vreodată. Dacă o va scrie cineva , Istoria fotografiei din Romanela va consemna doar fugitiv despre faptul că la Iași un Om și-a pus viața, timpul, nervii și lacrimile în slujba comunității. Din nefericire Dinu Lazăr are dreptate.

P.S. ca să nu o luăm prin porumb, voi posta doar ceea ce va comenta Dan. Dacă o va face.