Nu sunt un pofticios. Viața m-a învățat să-mi temperez dorințele. Prima oară când țin minte că mi-a fost o poftă care nu poate fi descrisă în cuvinte cred că aveam trei ani. Pe la doi ani (ai mei) părinții se despărțiseră. Ce naiba puteam înțelege eu din asta? Nimic atunci. Casa bunicilor (veniți forțat în Dorohoi de la Iași, unde li se confiscase casa de ”chiaburi” de pe strada Oancea...) era gard în gard cu Grădina publică a orașului. Acolo era o terasă restaurant. Într-o zi l-am văzut printre ostrețele gardului de la stabiliment pe tata cu noua lui familie. Mânca ciuperci fripte special pentru el la grătarul de lângă masă. N-am îndrăznit să mă duc să cer, dar atunci am simțit, pentru prima dată ce înseamnă pofta. Și cât de mult poate să doară. Apoi, pe strada mare țin minte că era o cofetărie. În geam care mai de care și mai minunate prăjituri. Stăteam cu nasul lipit de geam, pe dinafară, și mă uitam fascinat la ele. La fel ca dulăul lui Pavlov. Azi așa, mâine tot așa, poimâine la fel. Știam de la mama că nu are bani pentru prăjituri. Ce nu-mi spusese, nici n-aș fi înțeles, că, fiică de chiaburi fiind, nimeni n-o angaja. Doar pensia bunicului ajungea, cât putea să ajungă, pentru cele zilnice. Iar într-o zi am trecut prin fața cofetăriei fără să mă mai opresc. De atunci nu mi-a mai fost poftă de nimic. Îmi mai doream câte ceva. Dar durerea aceea din copilărie nu am mai simțit-o niciodată.
Pe la cinci ani (să fi avut) mama și-a găsit, în sfârșit, de lucru. Vânzătoare la chioșcul de lângă cinematograful la care am văzut o droaie de filme. La primul salar m-a dus la cofetărie. Mi-a spus că-mi ia câte prăjituri vreau eu să mănânc. Am băut doar o limonadă.
Tot așa este și cu aparatele, obiectivele și accesoriile foto. Stau în raft ca prăjiturile din copilărie!