sâmbătă, 3 mai 2014

03.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 123

Că tot am fost perioada asta cu încăpățânare la ”gâze”... De ce, pentru cine, pentru ce (le fac), adică, mai pe șleau, care este finalitatea? Deocamdată nu este nici o finalitate. O fac dintr-o plăcere imensă de a ține aparatul de fotografiat în mână, de a fi alături de oameni dragi mie (colegii mei de grup), de a-l asculta pe Tata Mihai povestind (atunci când este cu noi), de a mă bucura pentru fiecare secundă care bate în orologiul timpului că sunt viu, că pot încă umbla drept printre semenii mei, că tot ce am învățat în 32 de ani de fotografie măcar pentru o declanșare își găsește utilitatea... Poate voi face al doilea Album ”Lumea de lângă noi”, sigur vom mai face măcar o expoziție, chestii de astea lumești și inutile, dar atât de repede mistuitoare de suflete. Cum spuneam, mă bucur pentru fiecare secundă și sunt fericit când îi văd pe Prietenii mei că simt asemeni mie.

Genul acesta de Fotografie de Macro și Close-up are chichirezele lui. De prima dată încerci să faci imagini care să fie cât mai clare. Să prinzi ”ochii” gâzei - oglinda sufletului ei și, deopotrivă a sufletului tău. Apoi începi să te prinzi cum este treaba cu diafragma. Cât de tare trebuie închisă sau deschisă pentru a avea un fundal care să scoată în evidență insecta, un bokeh plăcut, după cum se spune acum. Odată experiența căpătată, odată cu înaintarea în înțelegerea ”fenomenelor de creație” treaba devine mai aerisită, de aici rezultând imagini minimaliste (dacă mă pot exprima așa fără ca să strâmbați din nas), cu compoziții simple, nealambicate, fiecare dintre noi urmărind să surprindem acele cadre în care subiectul este centrul de interes, ușor citibile de către privitori - cea mai simplă rețetă a succesului. Mă refer aici la fotograful de ”natură” adevărat, cel care se scoală cu noaptea-n cap ca să fie la primele raze de soare ”în grădină la Mihai” și care nu intervine cu nimic asupra insectei pe care o fotografiază. Mulți dintre voi, pun pariu, nu știu că mai există și o altă nație de fotografi, care fotografiază insectele (moarte) în studio, cu lumini sofisticate și fel de fel de produse adiționale care imită cadrul natural și ne fac pe noi, neinițiații, să exclamăm ”wow” la vederea rezultatului muncii lor. Se poate și așa. Dar nu e totuna ca raza aia de soare care luminează la momentul oportun mica insectă plină de rouă, ca plăcerea de a simți cum îți pătrunde roua rece a dimineții prin bocanci și prin cracii pantalonilor, ca bucuria momentului în care descoperi printre miile de fire de iarbă furnica, buburuza, fluturele, țânțarul... și reușești să le oprești pentru o clipă din drumul lor numai de ele știut. Uneori mai ai nenorocul să te mai piște, să te mai muște, să le iei pe haine sau genți acasă. Cum îți este scris. Există boli incurabile care pot porni de la o mușcătură de insectă. Și nu o spun din auzite ci din ”experimentarea” pe propria piele. Dar asta scrie la destinul fiecăruia...

În fine, după ce treci de perioada cu ”minimalismul” vine o alta, ultima (zic eu), aceea a decantărilor și rafinărilor experiențelor de până acum, a punerii în practică a tot ceea ce am învățat în materie de fotografie, de compoziție, de frumos. Întins pe burtă, la nivelul solului, cu aparatul la ochi începem să ne gândim cadrele. Să ”compunem” imagini în care insecta (altădată centrul universului fotografic) să fie un pretext. Nu mai facem poze, creem imagini, tablouri ale lumii minuscule pe care puțini dintre noi o văd, asupra căreia puțini dintre noi se apleacă...

Puful păpădiei aproape s-a scuturat. Au mai rămas trei ”măturițe” să împungă cerul, pline de rouă și, pentru câteva secunde, hopa el, greierele - lăcustă, curios, cu antenele căutând să simtă lumina. Abia a venit pe lume, are puțin peste un centimetru și încă nu și-a scuturat roua de peste noapte de pe picioarele lungi din care, peste ceva vreme va cânta melodia atât de cunoscută. O compoziție pe înalt, cu o diafragmă destul de deschisă pentru a avea un fundal uniform. O poveste pe care fiecare ne-o putem scrie după sufletul nostru.
În cea de a doua imagine putem vorbi, la prima vedere, despre viață și moarte. Viața - insecta udă de rouă, cu ochii mari (cât de mari pot fi doi ochi de insectă), moartea - frunza uscată, de anul trecut, aflată la cinci centimetri de sol, încă prinsă de o creangă ruptă. Două structuri asemănătoare (frunza și insecta), un mic fir de iarbă care desparte cadrul în două, verde și maro - culorile dominante și, două antene de câteva ori mai lungi decât trupul micii insecte. Un cadru împărțit pe diagonală de partea cu” viață” și partea cu ”moarte”, la fel o poveste pe care ne-o putem fiecare închipui!


Un pui de melc (cochilia avea mai puțin de 1 cm) pe care l-am urmărit aproape jumătate de oră, cât i-a luat să coboare de la jumătatea păpădiei și să se întoarcă încă câțiva milimetri spre partea din dreapta. Dacă deschideți imaginile veți observa că prima are o lumină care îmbracă antenele melcușorului, cochilia este mai bine conturată iar în partea dreaptă a păpădiei există o umbră care nu se regăsește în cea de a doua imagine. Este micul ”ajutor” dat de către lanterna lui Tata Mihai, genul acesta de iluminare fiind singura intervenție pe care ne-o permitem atunci când lumina nu este propice pe subiect. În ambele situații am încercat să aduc și alt element în afară de cel considerat subiectul imaginii (respectiv melcul), păpădia așezată pe diagonala imaginii întregind compoziția.


Din nou o compoziție cu melc. Unul mai mare de data asta. La o privire superficială observăm doar niște crenguțe uscate și ghicim câteva fire de iarbă. Privind mai atent observăm, estompat, conturul unui melc. Și un ochi care ne privește. Un mic cerculeț cu un punct în mijloc, un ”portret” mai ieșit din tipare de melc. Am făcut și cadre cu clarul pe melc. Cu diafragmă închisă. Dar acesta mi s-a părut cel mai interesant. Diafragma deschisă la maxim, clarul făcut manual pe ochiul melcului, și avut grijă totodată să compun cadrul în așa fel încât să vă spună vouă, privitorilor, o poveste cu ”a fost odată”! (va urma)