duminică, 27 aprilie 2014

27.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 117

În postarea de ieri am scris câte ceva despre ce și cum în fotografierea insectelor și, mai puțin, despre ”sectorul” vegetal. Tot pe acolo, prin locația unde Tata Mihai crește gâzele pe care noi le fotografiem sunt, de primăvara devreme și până spre toamnă, tot felul de plante, care de care mai colorate și mai interesante. De fapt, sunt peste tot, important este doar să te ”apleci” cu dragoste asupra lor și să ai inspirația necesară pentru a declanșa și a reține pe card un cadru ”cu dichis”. Florile sunt mai ușor de fotografiat decât gâzele. Le vezi dinaintea ta și nu trebuie să-ți storci ochii - ca pentru mișcătoare - prea tare pentru a le descoperi. Cel mai important mi se pare unghiul din care le abordezi. Din picioare sau din genunchi, aplecat de șale, nu prea are sens. În primul rând pământul va fi cel care ne va servi drept fundal și, de cele mai multe ori, imaginile noastre vor arăta destul de nașpa! Ca și la insecte, unghiul cel mai bun este de la nivelul solului. Deci... târâș pe burtă, prin roua dimineții, cu soarele din față sau din lateral (prietenii știu de ce). Dacă aveți neoprenul de care vorbeam ieri e ok, dacă nu, în următoarele 4 secunde de când v-ați așezat ”confortabil” pe burtă sigur adunați 2 kg de rouă și ceva pământ pe haine. Unde mai pui că tot felul de animale, de la păianjeni  la furnici și de la căpușe până altele repede mișcătoare vor cu tot dinadinsul să vă roadă câte un pic din piele... Sincer, de când m-a mușcat căpușa care nu trebuia, nu recomand la nimeni să facă acest gen de fotografie (insecte + plante, pe câmpuri) îmbrăcat cu pantaloni scurți și tricou fără mâneci. Paza bună trece primejdia rea. Parcă așa se spune prin popor. De la nivelul solului ni se deschide o perspectivă, de cele mai multe ori, fantastică. Iarba, florile abia răsărite, picăturile de rouă de la primele ore ale dimineții, o lumină de modelare ireală (pe care numai soarele aflat încă destul de jos o poate da), toate, la un loc, pot asigura o fotografie de natură reușită. Mai rămâne doar decupajul. Adică ce, cât și cum lăsăm în cadru. Combinația de forme și culori pe care o filtrăm cu ajutorul ochilor, a minții și a inimii. Acesta este ”secretul” unei imagini reușite. Ochii văd, creierul procesează, inima decupează. Pentru că așa este la noi, la Fotografi. Doar inima este aceea care dictează esențele tari. Și asta în orice domeniu, nu numai aici!


Pare simplu, nu? Chiar este, doar că trebuie să aveți răbdare. Mâine va fi mai bine decât astăzi, poimâine mai bine decât ieri... Și tot așa, plăcerea de a ieși din casă pentru a face acest gen de fotografie vine odată cu imaginile reușite pe care le faceți. Și este și un antrenament extraordinar...


Imagini făcute ieri dimineață la Bârnova, în Grădină la Mihai!

26.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 116


Am o plăcere deosebită să ”merg la gâze”. Nu că n-aș avea eu destule!... În termeni fotografici se cheamă ”fotografie de natură” și nu o poți controla. Adică nu-ți poți face de acasă planuri. Atâtea gâze mari, atâtea mici, atâtea flori colorate-n albastru, atâtea-n galben, atâția bondari, etc, etc. Abia pe teren descoperi și fotografiezi ceea ce ai abilitatea să descoperi la firul ierbii. De obicei se merge dimineața devreme, când este rouă și insectele sunt încă amorțite de frig și cu picături transparente pe ele. De la lună la lună, începând cu aprilie, odată cu venirea primăverii și până toamna târziu natura este într-o continuă transformare. Ce găsești de fotografiat în aprilie nu găsești în mai, ce este în mai nu este în iunie și tot așa. Dacă ai consecvență poți să ai la venirea frigului o colecție impresionantă de imagini cu tot felul de gâze, fluturi, ploșnițe, buburuze, țânțari și câte și mai câte. La începutul primăverii sunt mici, de 2, 3 milimetri. De abia le vezi. Mi s-a întâmplat să văd prin vizorul aparatului ce nu vedeam cu ochiul liber, eu fiind de felul meu cam chior de aproape. De fapt, în asta constă tot secretul acestui gen de fotografii: să poți vedea gâzele minuscule, de cele mai multe ori aflate la 1 sau doi centimetri de nivelul solului și camuflate bine după firele de iarbă, în flori, după crengi, etc. Dacă te obișnuiești să le ”vezi” succesul este garantat. Imagini care de care mai inedite vin cuminți una după alta pe memoria cardului din aparat pentru a-i bucura pe cei care, după editare, le vor privi. Spuneam că sunt cam chior de aproape, da tot le văd. Mai ales dacă se mișcă un centimetru prin raza câmpului meu vizual. Dacă-mi mai pun și ”descoperitorii”, a se citi ”ochelarii”, pe o rază de un metru pătrat găsesc uneori și trei și patru și cinci cadre numai bine de clănțănit din aparat. Pentru ca procedeul de descoperire să aibă succes trebuie musai să ajungi cu aparatul la nivelul solului. Modalitatea este ”târâș pe burtă”. Este drept că e cam incomod atunci când porți cocoașă în față (ca mine) și roua te ”murează” în primele trei secunde de acțiune intensă. Dar cu niște haine mai vechi și (sau) impermeabile problema se rezolvă. Depinde cât de mult vrei să te uzi pe burtă. De primăvara asta am inaugurat metoda cu ”neoprenul”, chestia aia din poliuretan care se găsește prin Carrefour (cea mai ieftină) și pe care o folosim ca ”intrus” între iarba udă și noi. Singurul dezavantaj este că după mutarea din locul respectiv iarba arată ca după o partidă de sex prelungită și cu năbădăi. Deci... te pui pe burtă și începi a beli ochii jur împrejur, încet și cu răbdare, de la stânga spre dreapta și invers, o dată, de două, de zece ori, până vezi tot ce se ascunde sau se poate ascunde. La flori este mai ușor, singura chestie grea fiind unghiul din care abordezi cadrul văzut, decupajul și diafragma de folosit pentru a avea profunzimea pe care, cu ochii minții ți-o închipui că ar fi potrivită. La gâze, odată descoperite, treaba se mai complică. Încadrare, profunzime, cadru paralel cu insecta sau perpendicular, după cum o cere memoria decupajului din sufletul tău. Clarul pe ochi, ca să te privească, dacă e fluture ar fi potrivit să fii cu aparatul paralel cu el, pentru a avea în zonă de claritate și textura aripilor, șamd și etc. Pentru fiecare situație o altă abordare. Pe dumnealui, fluturele de mai sus, l-am văzut după ce mă tăvălisem pe neopren cam douăzeci de minute, timp în care am fotografiat cadre cu florile albe, un țânțar solo, alți patru perechi doi câte doi uniți la partea din spate, plus o muscă cu un ac în loc de trompă. Nici nu știu cum n-am dat peste el. Da... zic eu că, fără să fie o capodoperă, este un cadru interesant, cu trei culori în el - alb, galben și verde - destul de greu de combinat, floarea albă de de-asupra dând greutate compoziției care are un ”acel ceva” de care să-ți aduci aminte.
Până la urmă, o sesiune ”la gâze” este o desfătare pentru fotograful pătimaș, care nu se compară cu nimic altceva dintre celelalte genuri. O incursiune în ”Grădina lui Dumnezeu” unde, cu ajutorul aparatului de fotografiat trebuie doar să observi și să nu intervii cu nimic!