Lumea trecea - furnicar pestriț, fără să-i bage în seamă. Turiștii le au pe-ale lor în cap când ajung în Montmartre. Pictorii îi atrag ca un magnet. Să caște gura la portretele altora, apoi să se scobească prin buzunare și să-și împingă nevasta să ia loc pe scăunelul maestrului. Repede, până nu se bagă altul cu consoarta în față. Că timpul e scurt și se aprind luminile la Moulin Rouge. Cum spuneam, lumea nu avea grija lor. Nici măcar garconul care le adusese șampania roze pusă la gheață în frapiera de sticlă... Se priveau în ochi. Nici cuvinte nu mai aveau. Erau de prisos. Ea l-a prins cu mâna stângă de după cap. El s-a apropiat să-i miroase parfumul ce se ițea de după lobul urechii ca o zi de duminică. Nici ea nu cred că știe de ce și-a despletit părul. Și el a sărutat-o dinspre tâmplă spre gât... Amîndoi erau fugiți de acasă. Departe, tocmai la Parisul unde dragostea pândește la fiecare pas.
H-abar n-am cât a continuat povestea lor pe mica terasă unde nimeni nu-i băga în seamă. Nici măcar eu nu i-am văzut. Doar am simțit o adiere ușoară de aripă. Îngerul iubirii aflat prin preajmă mi-a lăsat pe card trei imagini. Amintirea unei duminici de august ce nu se va sfârși niciodată!