joi, 16 aprilie 2015

Altă scurtă elegie despre ROST. Despre rostul becului popesc!


Mă duc rar la nunți și botezuri. Dacă n-am ”portofoliu” lumea nu mă angajează doar pentru că am aparate bune și le țin în mână frumos. Dar atunci când merg caut să-mi fac cât mai bine treaba și să găsesc câte ”ceva” care să facă dintr-o imagine banală una memorabilă.
Astăzi spre apusul soarelui, pentru prima dată de când fac poze, m-am înființat la Biserica Bărboi. Motivul, după cum vedeți, un botez. Biserica nu este nici prea întunecoasă, nici prea luminoasă, așa... ciudată - la lumină mă refer - cât să-ți prinzi urechile și să scoți blițul din traista cu scule. N-am făcut-o (la bliț mă refer) ci am hotărât să fotografiez în lumina existentă. Am vorbit cu nenea pălimarul să aprindă candelabrele în timpul slujbei, nenea a zis că le aprinde pe rând și numai la indicația părintelui, părintele s-a lăsat așteptat vreo 20 de minute, după care a venit altul mai tânăr (rezerva lui titularul) și au dat drumul la comedie. În timp ce ne lepădam de satana aproape de intrarea în biserică (cred că în partea denumită pridvor) a trebuit să merg de 3 ori la nenea pălimarul, a treia oară aproape răgând la el, ca să ”aprindă naibii odată becurile alea chioare și economice din candelabru”. Prima dată mi-a servit placa cu părintele, de unde se vede că rezerva titularului nu prea avea autoritate asupra lui din moment ce era de la o biserică concurentă în vânzarea de lumânări și trasul cloapetelor de funie. A doua oară mi-a zis ceva despre factura mare la curent care vine lună de lună la biserică, de parcă scorurile destul de pipărate spuse de către dascăl nașului înainte de începerea slujbei nu prevedeau și corentul consumat. A treia oară și-a făcut cruce și mi-a spus că sunt primul (dobitoc) de când este el la biserică care are așa o nemaivăzută pretenție! M-am apropiat la 3 cm de nasul lui și brusc a tăiat-o repejor în altar și a apăsat pe întrerupătorul minune.
Acuma, din cele două imagini puse mai sus cred că este simplu de înțeles de ce l-am rugat pe onorabilul pălimar să facă lumină în șandramaua de care răspunde. Pentru a da un ROST imaginilor mele și a le face memorabile pentru cei care le vor primi. Biserica Bărboi este una spațioasă, în care te poți ”juca” cu obiectivele largi, în care poți găsi unghiuri inedite, în care, cu ajutorul luminii, poți compune o poveste interesantă dintr-un joc al întâmplărilor mereu același - mă refer la slujba în sine. Nu am să stau să vă bat la cap cu clișee, dar tocmai evitarea lor, pe cât posibil, face ca la final să aduci un zâmbet pe fața celor care ți-au acordat șansa de a-ți pune câte o fărâmă de suflet în fiecare imagine pe care le-o dai să o ia acasă. Și asta ține de alt ROST pe care dacă nu-l înțelegi degeaba declanșezi aparatul de fotografiat.
Am avut un gust amar în cerul gurii că a trebuit să fiu primul fotograf care să-i cer omului simplu de la biserică să aprindă lumina pentru ca eu să-mi fac treaba cum am crezut că este mai bine și, la sfârșit i-am arătat și i-am explicat de ce. Poate a înțeles, poate gândul i-a rămas tot la kilowatul consumat în plus astăzi spre seară la biserică. Nu am de unde să știu. Dar mă întreb: prieteni fotografi... chiar e atât de greu să gândim? Sau n-are ROST?

PS... am folosit doar 3 obiective: Canon EF 24 mm/1,4 (70% din timp); Sigma 15 mm/2,8 (diagonal - 25% din timp) Canon EF 50 mm/1,2 (5% din timp)... 

marți, 14 aprilie 2015

Scurtă elegie despre ROST

Sunt o persoană neinteresantă. Lucrez într-o instituție de stat și, sunt sigur, peste 85% dintre colegii mei habar n-au cu ce mă ocup. Mai bine zis, ce fac, cine sunt și ce-mi poate pielea. De multe ori oameni care mă știu și mă văd cu aparatul de fotografiat în mână (deși mai mereu umblu cu el dezlegat) mă întreabă mirați:
- Sunteți fotograf?
- Da, se poate spune și așa...
- N-am știut!
Asta e, ghinion de neșansă (gândesc eu în mintea mea amuzat). Nu m-a mai întrebat nimeni de multă vreme ”de ce fotografiez”. Înainte aș fi dat explicații savante, cu coteli și para-ndărături, cu coclendere și țușplindere numai de mine înțelese, spre căscarea gurii interlocutorului curios. Acuma, de la o vreme, e simplu. Poate prea simplu pentru mine și, de aceea, complicat pentru alții de a înțelege: fotografiez pentru că așa trebuie. Pentru că asta e viața mea. Pentru că, altfel n-aș exista. Chiar, Prieteni, în ziua în care nu am să mai clănțănesc din aparat va însemna că am plecat din lumea asta aiurită și plină de paradoxuri. Fotografiez pentru că mereu văd în fața mea ceva interesant, numai bun de reținut pentru memoria colectivă. Nu, nu mai sunt un Artist. Poate nici n-am fost vreodată, cine să stabilească și să hotărască asta? Breasla e dezbinată. Nici nu mai e o breaslă. Mai nou tot românul, după fotbal și politică, se mai pricepe și la fotografie. O pricepeală din aia îndârjită și agresivă bazată, din păcate, pe nimic, doar pe o cameră bengoasă la care s-au atașat lensuri scumpe și grele. Mai nașpa e că ăia care nu-și permit nici de unele nici de altele s-au transformat în critici... Și de aici comedia e gata! Dar asta e altă poveste.
La o întâlnire acu puțin timp, unul dintre colegii mei și-ar fi dorit să mă vadă fotografiind cu un aparat ieftin, cu obiectiv de plastic... Era curios ce imagini aș fi reușit să fac. Cum m-aș fi descurcat pe teren fără ajutorul fiarelor performante din geantă. Cum să-i explic că o imagine bună nu stă numai în scule de top. Că mai este ceva de pus în salata asta la care mestecăm zi de zi, numită Fotografie? Că mai trebuie și ochi și minte călită cu mii, zeci și sute de mii de imagini văzute, înțelese, uitate și apoi puse alte mii, zeci și sute de mii peste ele și apoi luat de la capăt? Memoria fotografică nu se dobândește la naștere. Arta decupajului nu o poți cumpăra de la librărie închisă între coperțile unei cărți. Măiestria nu o poți fura de la unul mai priceput decât tine... Toate se dobândesc, zi de zi, MUNCIND! Și nici asta nu ar fi destul dacă n-ai avea și SUFLET. Un suflet cald și care să vibreze mereu la tot ce e frumos în jur. Fie că este muzică, fie că este imagine, fie că este înțelegere, fie că este compasiune, fie că este lacrimă vărsată atunci când emoția doare (treaba aia cu Chatarsisul). Doar atunci vei înțelege Prietene și vei putea da și celor din jur din ceea ce știi TU. 
De unde știu astea? Nu le știu, le trăiesc în fiecare zi. Sunt viața mea dulce-amară din care voi ieși într-o zi împlinit.
Restul sunt doar cuvinte fără de rost. Sau cu rostul ascuns printre silabe!