Rar reușim să dăm impresia că ”am mai inventat ceva în fotografie”. Toate s-au făcut, refăcut, răsfăcut. Nimic nu mai este nou. Doar repetăm, în alt cadru, cu alți oameni ceea ce, în alt colț de lume un coleg de-al nostru tocmai a ”declanșat” ieri...
La fiecare Curs de Inițiere în Fotografie mă străduiesc să le împărtășesc celor de lângă mine din experiența mea. Să le arăt decupaje posibile și să-i învăț să conștientizeze că un subiect poate avea mai multe abordări din punctul de vedere al realizării unui cadru ideal sau, măcar al unuia care să fie memorabil după un anumit timp. Că uneori și eu o mai dau în bară... e omenește. Că atent la fiecare dintre oamenii pentru care mi-am asumat responsabilitatea să-i învăț... mai greșesc, este iarăși omenește iertat. Că reușesc să-mi și recunosc greșeala (nu și limitele)... asta deja ar trebui să dea de gândit. Deci:
În satul Ciurbești, la o plimbare cu Clasa, fotografiind pe ici pe colo, arătând una alta, recupând câte ceva care ar putea fi interesant, găsind răspunsuri la întrebări... de astea. Suntem invitați într-o curte cu patru copii. Să facem poze. Puștii dispar ca potârnichile și e cam greu să-i pozăm așa cum vrem noi. Da tot e ceva. Apuc să trag patru cadre cu cel din imagine. Fix din poarta de la intrare. Cu coada ochiului văd ceva... dar fac loc și la ceilalți să poată fotografia. Mai sus este cadrul inițial, desfăcut din RAW. Fără crop sau editare suplimentară.
Să-i spunem... cadrul final. Așa cum l-am interpretat eu cu mintea mea, cu sensibilitatea mea, cu experiența mea, cu... cu! Decupajul iese un pic din tiparele a ceea ce am citit și învățat despre fotografie. Adică puteam să renunț fără probleme la jumătatea din dreapta a imaginii și nimeni nu ar fi avut nimic de spus. Imaginea s-ar fi susținut, atâta timp cât puștiul, figura lui, transmite ceva. Crează o poveste. Și umbra de pe față ”întărește” acea poveste și atitudinea lui. Ar fi un portret reușit. Numai că, în compoziția pe care am ales-o m-am legat de un element, la prima vedere minor din imaginea pe care am fotografiat-o: cele două prune aflate în afara focusului în partea din dreapta jos a imaginii. Vă spuneam că le-am văzut cu coada ochiului, dar am preferat să nu fac pasul înapoi pentru a fotografia un alt cadru, pentru a le da timp și colegilor mei să fotografieza. Și acum, exercițiu de imaginație: un pas înapoi (sau spre dreapta) ajungeam pe același plan cu cele două prune și cu copilul perpendicular pe fundal. Ar fi urmat o imagine cu punctul de claritate făcut pe fața copilului, cu o diafragmă puțin mai închisă și, surpriza emisiunii, un al doilea cadru cu clarul făcut pe una dintre cele două prune, cu o diafragmă undeva la 11 și fața copilului neclară, dar totuși inteligibilă în fotografie. Nu-i așa că dădeam lovitura?