Anul 2007, Compania a-VII-a. Imagine făcută la sfârșitul lui mai la Mila 23. Adică... jumătate din ea. Jumatea ailaltă și cerul dramatic vin din Photoshop. Știți cum: Ctlr+N, se face o altă imagine cu dublu și vreo 20 la sută mai mare decât aia pe care vrem s-o mânărim, se trage imaginea în ea, apoi încă una pe care în prealabil am Rotit-o 180 de grade și i-am dat Flip orizontal, avem grijă să le unim bine, lipim Layer-ele, facem Crop, mai umblăm pe la Culoare, Strălucire, Contrast, și... Gata! Simplu, nu? A... în imaginea originală mai înnegrisem cerul cu Burn tool, da asta știați deja.
Prin iunie am mărit vreo 85 de imagini 30x45 cm cu ce făcusem la Mila 23. Abia peste un an și ceva le-am expus la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” din Copou. 50 de imagini. Așa le-a venit rânduiala. Anul acesta, în ianuarie, am expus și la Botoșani. De data aceasta 85 de imagini, combinând vechea expoziție și cu imagini făcute la Letea. Fotografie curată. Fără cai verzi pe pereți și alte ajutoare indecente de la Photoshop. Și ambele expoziții au arătat foarte bine.
Iarăși se pune întrebarea ”dacă, cât și până unde intervenim într-o imagine?” Jan Mărculescu îmi spunea că ar interveni și el da nu-l lasă calculatorul. E prea nărăvaș. Mai bine pentru el. La mintea creață pe care o are (știu asta sigur, după ce i-am citit cărțile), dacă ar ști ceva Photoshop (domnia sa a aprofundat doar Lightroomul) i-ar trebui câte jumate de an să termine o fotografie! În treacăt fie spus, Dom Profesor Mărculescu este cel care a scris prima și întâia dată despre mine și Opera mea. În vara lui 1987, după ce a participat, ca premiant, la Salonul pe care-l organizasem la Botoșani. A văzut el ceva în ochii mei tulburi (sau în moaca mea adormită) de la vernisajul de-atunci. Numai el știe ce. Oricum, puține persoane știu că, cu o zi înainte de vernisaj, când toată lumea era anunțată, veneau premianții, membrii juriului, presa (draci, era un singur ziar), la ora 12 nimeni de la Muzeul Județean nu se apucase măcar să taie sticla care se odihnea de trei zile, în ditai lădoiul de lemn, în fața stabilimentului. Nenea contabilul șef (aparte specie sunt ăștia și în ziua de azi) de acolo avea ceva cu barba mea și își încorda mușchii de vreo două zile cu mine. Disperat, am tăiat-o pas alergător la nenea Partidul, la Secretarul cu Propaganda. Ăla m-a luat din ușă: ”ce-i mă cu tine că arăți ca o stafie?”... ”Toarășu Secretar, știți, mâine avem vernisaj, vin premianții, de la AAF de la București, am vorbit la Televiziune, la Iași (draci) și lada cu sticlă e tot în fața Muzeului. Nu vrea tov. Pătrar (contabilul) să lase oamenii să lucreze”. Neică, și pune tov Băciucu mâna pe telefon și cere la secretară Muzeul. Nu-ș ce-a vorbit, că eu deja o tăiasem retur. Cert e că, după zece minute, când am ajuns eu acolo, lada de sticlă nu mai era în față. Jumate era deja tăiată la 40x50 cm, numai bună sticla de înrămat cele 188 de imagini acceptate. Nenea Pătrar privea în gol. Nici nu m-a văzut, deși am trecut pe lângă el de vreo zece ori până a plecat acasă. Doar el și vreo trei muzeografe. Restul erau ca furnicile. Unul tăia sticla, alții doi o șmirgheluiau, ca să nu se taie ceilalți la degete, vreo trei fete ștergeau sticla lună, alții lipeau poza pe paspartu, alți doi potriveau sticla cu pozele și îndoiau peste ele colțarele de aluminiu, iar alții doi legau colțarele între ele cu sfoară. Era ca în stup. Pe post de Matcă, Coana Lucica, directoarea, cu frunzele de la morcov deja mijindu-i din nări, băgând viteză în subalterni. Nimeni nu voia să saboteze așa o mare acțiune, nu? Cum se făceau treizeci de poze înrămate, cum o tăia mașina directoarei cu ele la Galeriile ”Luchian”. Bietul Virgil, muzeograful responsabil cu urcarea și coborârea de pe pereți a exponatelor, a plecat acasă la 7 dimineața, după ce a o sută optzeci și opta fotografie a fost cățărată pe simeză. Tot atunci am plecat și eu, la Verești, cu ARO de la Cultură, să-l iau de la gară pe Alexandru Debelka, de la Oradea, premiant și el, care aducea și catalogul Salonului. La ora 10 am avut vernisajul. Tovarășul Băciucu a intrat pe ușa Galeriei făcându-mi cu ochiul. ”Măi, ți-am spus să nu pui pornografiile astea aici!”. Pornografiile erau cele 18 nuduri acceptate, puse în dreptul ușii de la intrare. Așa, de-a dracului... În timpul vernisajului, am adormit lipit de un perete, sprijinit de Profesorul Oprișor. M-am trezit abia la aplauze.
P.S. când a văzut fotografia cu pelicanii, lui Dan Mititelu i-au trebuit cinci secunde ca să mă ia la înjurat. Cred că asta spune totul...
Prin iunie am mărit vreo 85 de imagini 30x45 cm cu ce făcusem la Mila 23. Abia peste un an și ceva le-am expus la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” din Copou. 50 de imagini. Așa le-a venit rânduiala. Anul acesta, în ianuarie, am expus și la Botoșani. De data aceasta 85 de imagini, combinând vechea expoziție și cu imagini făcute la Letea. Fotografie curată. Fără cai verzi pe pereți și alte ajutoare indecente de la Photoshop. Și ambele expoziții au arătat foarte bine.
Iarăși se pune întrebarea ”dacă, cât și până unde intervenim într-o imagine?” Jan Mărculescu îmi spunea că ar interveni și el da nu-l lasă calculatorul. E prea nărăvaș. Mai bine pentru el. La mintea creață pe care o are (știu asta sigur, după ce i-am citit cărțile), dacă ar ști ceva Photoshop (domnia sa a aprofundat doar Lightroomul) i-ar trebui câte jumate de an să termine o fotografie! În treacăt fie spus, Dom Profesor Mărculescu este cel care a scris prima și întâia dată despre mine și Opera mea. În vara lui 1987, după ce a participat, ca premiant, la Salonul pe care-l organizasem la Botoșani. A văzut el ceva în ochii mei tulburi (sau în moaca mea adormită) de la vernisajul de-atunci. Numai el știe ce. Oricum, puține persoane știu că, cu o zi înainte de vernisaj, când toată lumea era anunțată, veneau premianții, membrii juriului, presa (draci, era un singur ziar), la ora 12 nimeni de la Muzeul Județean nu se apucase măcar să taie sticla care se odihnea de trei zile, în ditai lădoiul de lemn, în fața stabilimentului. Nenea contabilul șef (aparte specie sunt ăștia și în ziua de azi) de acolo avea ceva cu barba mea și își încorda mușchii de vreo două zile cu mine. Disperat, am tăiat-o pas alergător la nenea Partidul, la Secretarul cu Propaganda. Ăla m-a luat din ușă: ”ce-i mă cu tine că arăți ca o stafie?”... ”Toarășu Secretar, știți, mâine avem vernisaj, vin premianții, de la AAF de la București, am vorbit la Televiziune, la Iași (draci) și lada cu sticlă e tot în fața Muzeului. Nu vrea tov. Pătrar (contabilul) să lase oamenii să lucreze”. Neică, și pune tov Băciucu mâna pe telefon și cere la secretară Muzeul. Nu-ș ce-a vorbit, că eu deja o tăiasem retur. Cert e că, după zece minute, când am ajuns eu acolo, lada de sticlă nu mai era în față. Jumate era deja tăiată la 40x50 cm, numai bună sticla de înrămat cele 188 de imagini acceptate. Nenea Pătrar privea în gol. Nici nu m-a văzut, deși am trecut pe lângă el de vreo zece ori până a plecat acasă. Doar el și vreo trei muzeografe. Restul erau ca furnicile. Unul tăia sticla, alții doi o șmirgheluiau, ca să nu se taie ceilalți la degete, vreo trei fete ștergeau sticla lună, alții lipeau poza pe paspartu, alți doi potriveau sticla cu pozele și îndoiau peste ele colțarele de aluminiu, iar alții doi legau colțarele între ele cu sfoară. Era ca în stup. Pe post de Matcă, Coana Lucica, directoarea, cu frunzele de la morcov deja mijindu-i din nări, băgând viteză în subalterni. Nimeni nu voia să saboteze așa o mare acțiune, nu? Cum se făceau treizeci de poze înrămate, cum o tăia mașina directoarei cu ele la Galeriile ”Luchian”. Bietul Virgil, muzeograful responsabil cu urcarea și coborârea de pe pereți a exponatelor, a plecat acasă la 7 dimineața, după ce a o sută optzeci și opta fotografie a fost cățărată pe simeză. Tot atunci am plecat și eu, la Verești, cu ARO de la Cultură, să-l iau de la gară pe Alexandru Debelka, de la Oradea, premiant și el, care aducea și catalogul Salonului. La ora 10 am avut vernisajul. Tovarășul Băciucu a intrat pe ușa Galeriei făcându-mi cu ochiul. ”Măi, ți-am spus să nu pui pornografiile astea aici!”. Pornografiile erau cele 18 nuduri acceptate, puse în dreptul ușii de la intrare. Așa, de-a dracului... În timpul vernisajului, am adormit lipit de un perete, sprijinit de Profesorul Oprișor. M-am trezit abia la aplauze.
P.S. când a văzut fotografia cu pelicanii, lui Dan Mititelu i-au trebuit cinci secunde ca să mă ia la înjurat. Cred că asta spune totul...