luni, 14 martie 2011

Dăruitorul de Fotografie


Nu am mărturisit-o niciodată: pe 15 ianuarie 2008, când am postat afișul care anunța prima întâlnire a Atelierului de Fotografie de la Centrul Cultural Francez, cred că eram cel mai speriat fotograf din univers. Fusesem, până atunci, cel mai boem dintre boemii fotografiei românești. De peste 12 ani mă încăpățânam să fac fotografie și iar fotografie, să trăiesc din ea și să mai și umblu barbunca pe coclaurele patriei pentru a fotografia România mea de aur și smarald. Mai mult de 70% din ce am câștigat în acea perioadă s-a dus pe drumuri, filme, aparate (mai puțin), trenuri, autobuze, hoteluri, apă și ceva de papa. Am bătut cam trei sferturi din Romanela și am făcut zeci de mii de imagini. Vreo zece albume, vreo zece calendare, colaborări penibile (financiar) la tot felul de trăsnăi tipărite, amintiri cât pentru două cărți, prieteni, dușmani, dușmani, prieteni. Cam ăsta era bagajul cu care intram în proiectul de la CCF Iași. A durat vreo șase luni, apoi alții l-au continuat și alții l-au îngropat.
Am început alt proiect, Noul Atelier de Fotografie, transformat, între timp, în FotoIAȘI. Multe lucruri s-au cristalizat, multe s-au așezat în matca firească. Frica aceea de necunoscut a dispărut. În locul ei, simt plăcerea de a DĂRUI. Din ceea ce știu. Din ceea ce am trăit. Din ceea ce am acumulat în 28 de ani de Fotografie. Îmi place ceea ce fac acum. Și nu voi renunța niciodată să DĂRUIESC.
Cârcotelile și otrava Prietenilor chiar nu mai contează. Am fost întotdeauna Eu, Călătorul și voi fi, de acum înainte, întotdeauna Eu, Dăruitorul. Cel care scrie cu lumina și învață și pe alți pătimași să o facă. Restul este numai respirarea de lângă noi!...

duminică, 13 martie 2011

Zbor deasupra unui cuib de cuci

Fiecăruia ne trec clipele vieții. Mai bune sau mai rele. După cum scrie la ce-o fi scriind acolo unde încă nimeni n-a ajuns. Îi iubim dar de multe ori n-o știm, n-o înțelegem. De alte și mai multe ori n-o arătăm. Ne e frică, ne e rușine, ne e jenă. Doar când nu mai sunt ni se face frică. Nemărturisirea ne arde ființa. Am vrea să le spunem cât de mult îi iubim. Și nu mai putem. Și tot așa, viața e doar o roată care se învârte la masa destinului fără-ncetare. Doar nemărturisirea arde pe dinăuntru. Mistuie și ne apleacă spre țărână...

sâmbătă, 12 martie 2011

Pisica pe acoperișul fierbinte


Domne... cum vine treaba: lui Bulă i s-a spus de către oglinda de cristal din sufragerie că e mare fotograf. Și de atunci dă-i și luptă. Luptă și dă-i. Bulă a avut prieteni. Tot fotografi și ei de care, la un moment dat, după cum suna interesul, s-a dezis. Apoi s-a zis. Apoi s-a dezis iar.  Deși stă pe undeva prin nordul țării pe stânga, Bulă e cel mai cel oltean pe care l-am văzut din armată încoace. Aleargă după titluri. Fel de fel de titluri fotografice pe care și le cârnățuiește după nume pe câte 5 sau 6 rânduri. Să vadă boboru cât de talentat este el și câte competențe în fotografia de hartă are. Acu Bulă are o mare și devastatoare problemă pe care o poartă legată de conștiință ca pisica tinicheaua de coadă: un concitadin veros și lipsit de scrupule n-a vrut domne să-l facă mare maestru al morilor de vânt. I-a refuzat cantindatura și de atunci Bulă plânge-n pumni și se tot dă de ceasul morții pe câte ici pe câte colo nepricepând de ce. Acu, de la firma lu verosu a plecat un partener, motiv pentru care Bulă mai lansează încă o dată întrebarea fatală: de ce nene Brutus și matale... sau poate matale nu? Bulă speră să crape odată șandramaua care-i stă în calea fericirii lui de Maiestru neîncoronat.

Nu știu dacă ați înțeles mare lucru. Să vedem!...