duminică, 20 aprilie 2014

20.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 110


A conștientiza în fotografie este ca și cum ai fi aproape de ”adevărurile absolute” pe care această nebunie (Fotografia) le poartă și ne poartă, pe ici pe colo, prin părțile și locurile esențiale ale existenței și lumii în care trăim. Spun ”aproape”, pentru că și atunci când le înțelegem, respectivele adevăruri mai au un ”ceva” care ne schimbă calea dreaptă în una cu alte și alte ocolișuri, mereu de făcut, mereu de urmat, mereu (mai) de învățat câte ceva...
Din noiembrie 2012 și până în începutul lui februarie 2014 am chinuit butoanele unui Canon EOS 5D Mk III. Pentru ceea ce fac eu este aparatul ideal. Din toate punctele de vedere și din toate privințele posibile și imposibile. Dar, pentru că mereu există și un ”dar”, mi s-a pus pata pe 1 Dx, deși știam că este mult prea mult pentru segmentul meu de exprimare.. Bun... strâns din buci, împrumutat, făcut șpagatul în lateral și cumpărat pe Tudorel. Băiat extraordinar. Rapid, robust, cap de expert contabil la expunere, siguranță extremă în trafic și prilej de ocheade invidioase pe tarla. Asta e taică, damblaua este dambla și, după atâția ani de editări extreme de fișiere așa și așa acum priveam din vârful gamei de camere foto de la Canonică, puțin chiorâș și în fiecare dimineață, spre oglinda de la baie în care se reflecta mutra mea de maestru. Și pe zi ce trecea, ceea ce de fapt știam de mai multă vreme mi se arăta tot mai ”cuprinzător”: păi bine măi Tuto, faci tu fotografie de sport, rafale, atitudini, momente irepetabile? Nu bre. Reportaj din ăla extrem în care să-ți treacă gloanțele pe dimprejurul urechilor faci? Doamne ferește. Măcar reportaj din ăla de să tragi măcar o dată pe lună 12 cadre pe secundă, să-i iasă moaca lui X sau Z pocită faci? Nu fac bre. Viață sălbatică, să prinzi pelicanul în picaj când se-nfige cu ciocul în puii de pește faci? Nu bre, numai fluturi înțepeniți de rouă. Păi și atunci? Te-ai plâns când l-ai luat că modul silențios de pe el nu e ăla de la Mk III, că clămpăne de sare lumea de pe scaune la spectacolele de operă și de teatru unde ești, cică mare specialist. Păi măi istețule, care inginer de la Canonică s-ar fi putut gândi măcar o fracțiune de secundă că există în lumea asta mare un handicapat care să meargă cu Dx-ul la operă? Și să-l mai și pună la treabă???
Așa că ieri, înainte de Paște, Tudorel și-a schimbat stăpânul. Iar eu am revenit la 5D-ul meu silențios, cu același sistem de expunere ca al lui Tudorel, doar că în loc de 2 procesoare Digic 5+ are doar 1 și n-are un Digic 4 special pentru expunere. Adică e făcut pentru fotografii mai așezați (să nu-mi spuneți că mai de 53, ca mine), care fac din fiecare expunere o întreagă poezie, care nu se grăbesc, au nevoie de liniște... că ce atâta grabă, că vremea trece măi...
Mai pe de-a dreptul, în afară de partea de filmare, pe care n-o folosesc la aparatul de fotografiat, mai țineam și jumătate din partea de fotografiere (pe care încerc s-o folosesc) degeaba. Adică rar, foarte rar, aș fi ajuns să-l folosesc pe Tudorel la capacitatea maximă a gonetei pe care poate el s-o bage când uiți degetul pe butonul de declanșare. Și nu numai.
În concluzie, fiecare fotograf are un aparat care i se potrivește pentru segmentul pe care el se exprimă. Pentru mine 5D Mk III este acela. Tudorel a fost un bonus pe care mi l-am făcut cadou după o viață de fotografiat cu te miri ce și a rămas și ceva în urmă. Și n-a fost o greșeală ci, doar, o învățătură de minte!

P.S. Și dacă vreți să știți ce am învățat, vă declar sincer că, tot ieri, am despachetat pentru prima dată obiectivul 70-200 f2,8 II L IS USM!