vineri, 28 februarie 2014

28.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 59


Prutul lacrimilor noastre să-l acoperim cu flori... Parcă așa suna sloganul din primăvara lui 1990, primăvara primelor Poduri de flori. Eram fotoreporter la fostul ziar al lui nenea partidul, Clopotul Poporului, mai apoi Gazeta de Botoșani. La Cotu Miculinți, pe arătură se ținea dixtracția. Pe partea ailaltă era Pererita lui Grigore Vieru. Prima dată, dinspre Basarabia au venit Vieru, Doina și Ion Aldea Teodorovici purtați de o barcă. Tribună nu era așa că s-a improvizat din remorca unui tractor. Lumea s-a strâns ca la urs. Discursuri, cântece, lacrimi. Pe la margini deja începuse micul comerț la bucată. Se vindea și se cumpăra orice. Nefiind pod am luat-o călare prin apă. De trei zile-mi cumpărasem o pereche de pantofi nemțești din piele maro, o minunăție de care eram tare mândru. Praf i-am făcut de câte ori am trecut vadul înainte și-napoi. Prima oară a fost mai greu, când de mână cu un moșneguț beat clampă și care spunea că cunoaște albia ca-n palmă am nimerit singura gaură și apa mi-a trecut de-asupra capului. În rest era până la brâu. A fost emoționant...
Spre sfârșitul toamnei, la Chișinău, Grigore mi-a scris emoționat de cadoul pe care i-l făcusem, vreo 30 de fotografii mari de la Pod, că ”nu poate să moară un popor care se prinde în horă la mijlocul unui râu îngrădit de sârmă ghimpată”... Acum cred că se răsucește în mormânt!
Acum sârma aia ghimpată este în jurul sufletelor noastre. Lovite, batjocorite, umilite zi de zi într-o țară care nu mai este a noastră, pe care nu o mai regăsim așa cum știam, care pare că ne face un mare serviciu că ne acceptă în ea, că ne dă de lucru (la care are), că nu ne-a pus, încă, impozite pe aer și pe ziua de mâine.

Mâine, pe la 9 de dimineață, 6 prieteni suntem la Veneția. Cinci zile de aventură fotografică, de respirat între oglinzi paralele...
53 de muguri de primăvară pentru sufletul meu. Plecăciune la toți cei care veți trece pe-aici!  

joi, 27 februarie 2014

27.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 58


Mai cetim pe ici pe colo și din când în când sintagma (de la fotografi) ”tânăr și entuziast”. Îi invidiez pe cei care s-au apucat din pruncie de fotografiat. Eu de-abia pe la 22 de ani am pus mâna pe aparatul cu film. Nu că n-aș fi fost pe atunci tânăr, doar că entuziasmul îl cam consumasem pe poezie și muzică folk. Înainte de saloanele de fotografie au fost concursurile de poezie. Cenaclul literar de la Botoșani condus de poetul Lucian Valea, debutul într-o revistă literară (Tribuna de la Cluj), prima participare ca premiant la un Festival de poezie (Laude-se omul și țara de la Sighetul Marmației). Aveam 18 ani pe atunci. Și o căruță de entuziasm. În armată am aprofundat zdrăngănitul la chitară. După ea (armata) am împletit armonios poezia cu muzica. Și prima angajare din viața mea tot de la aceste două talente mi se trage: vineri de dimineață șefa de sindicat de la IFF Melana mi-a făcut fișa medicală, vineri la prânz eram angajat, sâmbătă am repetat iar duminică, pe scena de la Baisa intreprinderea mea s-a întrecut cu altă intreprindere botoșăneană la mai multe chestii culturale. Eu eram la poezie solo, poezie montaj, folk solo și folk grup. Și am și câștigat! Acolo, la IFF Melana l-am cunoscut pe Mihai Chița - fotograful fabricii. Și am luat-o totalmente razna. Se spune că te naști cu un talent. Rămâne doar să-l descoperi (dacă-l descoperi) și să-l cultivi. Eu în laboratorul lui Chița l-am descoperit pe nenea talentul. O vreme am mai cochetat cu poezia, cu folkul (am cântat în aceleași spectacole cu Socaciu, Vintilă, Pitiș, Șeicaru) și apoi am ales să las locul altora să devină poeți naționali și folkiști adorați. Eu am început să mă încăpățânez să fac din fiece imagine o poezie și din fiștecare expoziție o simfonie. Că am reușit, că nu... mă chinui și acum să-mi îmbunătățesc tehnica. Țin minte că la primele expoziții scriam pe invitație, pliant sau catalog ”Ozolin Dușa - Poet Fotograf”. Ca ăștia mici de acum cu Photography sau Photographer. Numai că eu aveam un pic de acoperire...
Amintiri frumoase, povești mai ceva ca-n 1001 de nopți. Fotografia te prinde în mrejele ei și ești fără scăpare. Ca orice om normal, în paralel cu ”arta” (ce-o fi aia nene?) am pozat și eu la nunți, la botezuri, la peste tot de unde ieșea un ban. Pe vremea lui Ceașcă mestecam la poze color mai ceva ca minilaburile, developam diapozitive, măream alb-negru și color la metru, era o nebunie. O căruță de bani am câștigat și fără să clipesc i-am și cheltuit în secunda următoare. Nu mi-am dorit niciodată averi, nu am râvnit la aparate sofisticate, nu mi-au sclipit ochii la ce nu era al meu și nu mi-aș fi putut permite. Am mers înainte purtat de aripa Îngerului fotografic păzitor fără să-mi pese dacă undeva este capătul și, mai ales, dacă e și musai o luminiță acolo. Am dat cu barda și-n sus și-n jos, și-n stânga și-n dreapta și nu m-am cocoșat niciodată în fața nimănui...
După o vreme, de prin 2008 mi s-a deschis și inima. Și am început să înțeleg. Toate s-au rostuit și au căpătat un sens. Te privesc Prietene cu aparatul de fotografiat la ochi și în secunda 2 știu câți bani poți face cu el. Și rar, rar de tot mă înșel. Și să știți... a înțelege nu este o ușurare ci o mare povară. A-ți asuma karma celui care vine cu inima deschisă către tine să-ți fie învățăcel este o mare onoare și, totodată, o mare responsabilitate. Iar pentru a ține echilibru între toate acestea este necesar un consum imens de energie, de voință, de dispoziție sufletească și renunțare la tine.
Și mai cred ceva: la naștere mi s-au ursit un număr de declanșări. De clampa - clampa la obturatoare. Cu fiecare declanșare mă apropii cu o fracțiune de secundă de lumina aceea fantastică pe care orice Fotograf o prinde numai o dată în viață. Lumina Infinitului.

Despre fotografia de azi... e ca-n viața noastră virtuală de azi. O cârcă de șmecheri care mai de care la adăpostul unor nume de împrumut. Identități falsificate, la adăpostul cărora toți se simt indezirabili și-și permit să dea pe goarnă tot felul de tâmpenii. În realitate...
Ș-am încălecat pe-o șa!

miercuri, 26 februarie 2014

26.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 57


Văd că postarea de ieri a stârnit oareșicare valuri. Distribuită de Boier Dinu a avut parte de comentarii care mai de care mai de care. Distinși scriitori, distinși fotografi. Fiecare cu păreri pro și mai puțin contra. Da ce te faci nene că, ca orice român imparțial, se bagă în seamă și pișcotarul. I-ați observat la vernisaje? Află despre ele din ziar. La ora H e acolo. Stă cuminte într-un colț cu o sacoșă de plastic în mână așteptând să se termine polologhia și să-nceapă dansul și felicitările. Mai un fursec, mai un suc, trece și el să te felicite pentru cum ai tapetat pereții. Dacă rămâne ceva, sacoșa e încăpătoare... De astea.
Îi înțeleg pe unii că de la o vârstă trebuie să se bage în seamă, da nu pricep. În fine, nu merită insistat.

Imaginea de astăzi e de reportaj de la târg. Mai acum câteva zile am văzut la un nene cu pretenții pe FB despre un Ws de fotografie de stradă ilustrat cu imagini făcute în Muzeul Satului din București. Ce-o fi având Tanda cu Manda nu m-am prins. Așa-s eu, mai încet la minte. Deci, într-o sfântă zi de joi de dimineață, la târgul din Voinești - Iași, femeia sovietică din imagine înșfacă sacul de 25 de kg de făină de grâu, îl pune pe umăr, dă banii și o tulește repejor spre casă cu sfârcurile radiind de bucuria viitorului miros de pâine coaptă în rula de la sobă. În spatele ei rămâne bosumflat vecinul Aflăcăilor, mândru posesor de VW (sper că așa se scrie) nemțesc și care, în nemernicia lui nu a ajutat-o pe biata fată să-i care sacul cu portbagajul.
În rest, toate bune și frumoase, la fel ca ziua care tocmai a trecut (mă refer la lumină). Mai este încă o zi, vineri la 10 am ședință de CL, iar la 13,15 trenul va face uuuuuuuuuuuuuuu-ăiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii. La Veneția e cu totul altfel. Plouă!


marți, 25 februarie 2014

25.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 56


http://dorinbofan.wordpress.com/2014/02/24/fotografii-in-trend/

Un material interesant... Numai că dilema asta (de ce fotografiez) o au doar cei care au trecut în fotografie de un anumit nivel. Care au conștientizat că ceea ce fac este important nu doar pentru ei ci și pentru cei cărora se adresează. Pentru Găbițu care și-a luat ieri aparatul de fotografiat și mâine are nuntă unde trebuie să și filmeze și să și facă poze treaba e clară: fotografiez ca să fac bani. Câți mai mulți și câți mai repede, că vremea trece măi...
Din ce observ, după ce-și pune întrebarea discuția se duce (și este normal așa) către domeniul de activitate al  celui care scrie. Fotografia turistică, cea de peisaj, workshopul mâncător de energie, proiectul personal. Ceea ce denotă un fotograf activ, care-și pune întrebări, care e capabil să-și dea răspunsuri la ele și care are, deja, un drum bine definit în peisajul fotografic românesc. Dacă, peste ani, va merge în continuare pe acest drum, va depinde doar de alte întrebări pe care și le va pune. Deocamdată se regăsește în ziua de azi și ceea ce mâine va urma.
”Avem o comunitate fotografică absolut extraordinară aici, în România”. Avem pe naiba. Aici, în România, fiecare face și drege doar pentru el. Rar se unesc doi fotografi să facă ceva împreună și e aproape imposibil ca trei fotografi să colaboreze pe termen lung fără să-și dea, după o vreme, în cap. Prin excelență un fotograf este un suflet chinuit (nu mă refer la cei de nunți, botezuri, școli), mereu cu o întrebare în sânge, mereu încercând și căutând să se autodepășească. Adevărul meu doar seamănă cu al colegului sau prietenului meu. El cuprinde în propoziția din care este compus cuvântul Fotografie. Restul cuvintelor din propoziție nu se prea potrivesc la 2 oameni. Sigur că avem fotografi foarte buni. Recunoscuți și stimați în domeniul în care activează. Dar fiecare și-a dezvoltat ”afacerea” de unul singur. Lupul singuratec este mult mai stăpân  pe adevărul absolut decât haita cu nivele diferite de percepție a fenomenului. Și da, cine vrea să treacă de un anumit nivel, musai trebuie să pună marketingul în față. Cu tot ceea ce implică el.
Nu vă cunosc personal domnule Bofan, dar vă urmăresc de ceva vreme... și ce dacă toți fotografii merg acolo? Cum spuneați, merg în cârcă cu viciul pe care și l-a întreținut fiecare (aparatele), dar uitați un lucru: fiecare mai poartă la el și sufletul fără de care nici dumneavoastră și nici eu nu am fi scris. Sufletul care, mereu face diferența. Sufletul fără de care noi, cei cu aparatul în raniță, nu am mai fi admirați sau, deopotrivă urâți, de ceilalți mulți care nu-și pun întrebări!


luni, 24 februarie 2014

24.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 55

Azi a fost Dragobetele. Uite că nu m-am gândit să leg expoziția de acest eveniment. Ce tam-tam aș fi putut face: luuume luume, veniți de săriți... de vă pupă fotografu nu vi se mai arde pilafu! Sau ceva de genul ăsta. Da nu m-a dus mintea. Ce să fie romantic într-o expoziție cu peisaje și alte cele chițibușuri colorate? Ha???
Oleacă de emoționat am fost eu. Au vorbit frumos despre mine scriitorul Adi Cristi și Tata Mihai Cantea. Din partea domnului Primar al Iașilor (via Adi Cristi) am primit o Diplomă de Fotograf al Cetății Iașilor - orașul culturii. Tot e ceva. Cine a avut de fost lângă mine, a fost. Vă mulțumesc la toți, cunoscuți și necunoscuți. V-am simțit aproape și asta a contat cel mai mul!
Mulțumesc domnului Adi Cristi, domnia sa, în calitate de director al Casei de Cultură ”Mihai Ursachi” din Parcul Copou mi-a pus la dispoziție spațiul de expunere din cele două Galerii. Mulțumesc lui Dan Mititelu și colegilor săi pentru sprijinul acordat. Mulțumesc lui Cristi Popescu pentru ajutor...
Acum m-am liniștit. Sper din tot sufletul ca să vă bucurați (cei care veți vizita expozițiile, de imaginile expuse. Cei care nu pot veni la Iași găsesc imaginile puse (deja) pe FB.

Am auzit 2 comentarii care m-au făcut să zâmbesc: că 104 imagini expuse sunt multe și greu de digerat. Acu mai mulți ani era în Iași un fotograf care-și trecea la CV expoziție după expoziție. Cu 3, 5 sau 7 (maxim) imagini. Pe unde găsea câte un  perete gol, hop câteva poze pe el. Făcem un mișto monstru pe seama lui. Ce să spun... poate sunt multe. Dar sunt în două spații diferite expuse. Nu cred că sunt greu de digerat. Nu sunt imagini sofisticate, cu mesaje ascunse, de descoperit. Sunt imagini din Țara Mea, cu locuri pe care (pe multe dintre ele) deja le știți. Poate un unghi este altcumva, poate lumina altceva, dar sunt imagini cu suflet. Iar pe ele niciodată nu va fi greu să le înțelegeți.
Este o oboseală dulce. Noapte bună, Prieteni!

duminică, 23 februarie 2014

23.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 54

O expoziție ar trebui să fie o bucurie pentru cel care o face. Ceva special care pune în mișcare toate energiile celui care expune, dorința de a fi cât mai bun, de a împărtăși cu cei de lângă tine trăirile tale, aspirațiile tale, de ce nu, visele tale. Pentru că, ce este o expoziție dacă nu un vis visat și, apoi materializat într-o mărturisire. Mărturisirea unui colț din Lumea ta, Fotografule, Fericitule, Făcătorule de minuni.
O expoziție ar trebui să te facă pe tine, Fotograful, mai bun, cum mai buni ar trebui să fie și cei care văd invitația ta la nemurire. Pentru că atunci când dăruiești din inimă musai cei care primesc darul tău trebuie să devină, pentru câteva clipe mai buni, mai deschiși către minunea mărturisirii. 
În momentul când primul vizitator a călcat pragul sălii de expoziție taina pe care o purtasei până atunci în sufletul tău se dezvăluie în toată splendoarea sa. Punți între suflete se construiesc invizibil, muzici nescrise se scriu parcă într-o secundă și, tot într-o secundă corul îngerilor care ne păzesc fiecăruia drumul dau viață cântării. Mai buni, mai fără prihană, mai aproape cu o secundă de cer. Mărturisind prin imagini ne-am făcut încă o dată datoria față de semenii noștri. Putem pleca, până data viitoare, în poveste.

Nu știu cum se face... gândesc ce-am scris mai sus, sunt convins că este un adevăr pe care, cei care ați făcut măcar o dată o expoziție l-ați trăit, doar că nu mă pot bucura. Poate că, ocupându-mă de multă vreme de destinele fotografice ale colegilor mei, bucurându-mă pentru fiecare pas pe care-l fac, deschizându-mi sufletul să primesc toate tainele lor am uitat să mă mai bucur și pentru mine. Din 1995, de la prima expoziție personală, s-au adunat 55 astfele de mărturisiri. De 27 de ori am fost alături de Prieteni buni - Fotografi frumoși la clipe irepetabile pe care le-am trăit cu sufletul deschis. Ceva, pe undeva, cândva s-a rupt. Și nu-mi dau seama când s-a întâmplat. Aș putea povesti toate cele 54 de vernisaje întâmplate până acum. Le văd aevea, parcă au fost ieri. Dar nu pot vedea nicicum unde a fost scurtcircuitul...
De la cel de mâine îmi voi aminti multă vreme despre o dezamăgire. Pe care am produs-o azi unor oameni pe care-i respect neputându-mă ține de cuvânt. Trebuia să fac undeva niște fotografii și nu am mai apucat să ajung la ora promisă. Și asta doare mai tare decât orice!

Mai sus imagini din partea de expoziție din Galeria ”Labirint” de la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” din Parcul Copou. Partea de ”La gard” mâine...


sâmbătă, 22 februarie 2014

22.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 53

Pe la miezul nopții trecute mă gândeam, să vă spun despre pasiune și prietenie. Sau invers. Cum vă este mai la îndemână să o luați fiecare. Fiecare dintre noi stă bine la primul capitol, Cu pasiunea. Unii fac o adevărată pasiune pentru cutii de chibrite, alții pentru timbre, alții pentru cărți (de toate felurile), alții pentru etichete de pe sticlele de bere (că tot am băut azi, după Grădina Botanică una și mi s-a scurtat un picior), alții pentru șaorma, alții pentru gagici (să fie, acolo, la carnețel că vremea trece măi ...), alții pentru te miri ce. Lumea pasionaților e mare și diversă. Nu mai spun la fotografi. Aici e o situație aparte. Când devii pasionat de fotografie prima chestie pa care o faci e să-ți iei un aparat de fotografiat. Cu tot cu obiective. Că doar n-o să fotografiezi cu cutia de pantofi ca fraierii ăia de care ai auzit tu că o făceau pe vremea când digitalul nu era așa de digital. Pentru 95% dintre cei pe care-i apucă brusc această pasiune Ghidul scurt este cam așa: aparatul să fie cât mai mare, să aibă câți mai mulți megapixeli, obiectivele să fie și ele musai mari, dacă s-ar putea, cu o focală de la fișai până la teleu de 800 ca să poți merge cu el și-n Deltă. Pentru ceilalți 5% pasiunea se traduce altfel: o bucurie imensă de a sta cu aparatul în mână, de a vedea, de a observa, de a-l pune din când în când la ochi, de a declanșa așa, ca-ntr-o mângâiere, de a merge acasă cu nerăbdarea îndrăgostitului... nici bine n-ai intrat pe ușă că degetul se sprijină fix pe butonul de pornire al calculatorului, de a privi ore-n șir ce ai făcut și, gestul suprem, de a edita ce inima ta poftește și apoi de a împărtăși cu pătimașii pe care-i cunoști. Musai Prietenii buni, că lauda venită de la ei este cel mai minunat balsam pentru suflet. Numai... ce te faci, că genul acesta de pătimași are puțini prieteni. Crud adevăr și, de cele mai multe ori greu de digerat și mai greu de înțeles de către cei din jur. Să-l vedeți pe pătimașul ăsta minoritar (5%) cum se poartă în intimitate cu aparatul și obiectivele: dacă vreunul dintre ele sunt nou venite în familie, musai prima și a doua seară doarme cu ele lângă pernă. Să se cunoască mai bine și ele să se impregneze cu răsuflarea pătimașului stăpân. Când se apucă să le curețe să te ții, nici iubita nu a avut parte de asemenea mângâieri. Ce mai, fac parte din sufletul lui, din viața lui prezentă și viitoare. Este ca-ntr-o poveste de-a copilăriei cu nu știu ce interzis și visat toată viața, dacă mă exprim inteligibil...
Și dacă ești genul ăsta de pătimaș musai trebuie să socializezi. Din când în când: Destinul face ca să ai printre Prieteni și câțiva asemeni ție (la pasiune mă refer) și atunci întâlnirile sunt memorabile. Când doi sau mai mulți pasionați pe domeniul de foto se întâlnesc, de fiecare dată tot ce se întâmplă este memorabil. De transmis în direct la oră de vârf și pe postul național, pe cel de sport, pe cel de can can și pe cel de manele (aici musai cu bulină roșie). O cafea lungă și o apă plată și să te ții povești. Diafragme, obturatoare, distanțe focale, pixeli, megapixeli, priorități de timpi de expunere, viața în contralumină, cadre cu lumina din față, cu lumina din spate, cu lumină filtrată, portrete în gross plan, în prim plan, în plan mediu, și câte și mai câte. Poveștile cu Elodia și Drăgușanca pălesc pe lângă telenovelele fotografice. Prieteniile legate între genul acesta de oameni sunt indestructibile. Nu există divorțuri, nu există înșelăciuni, nu există traduceri. Doar plăcerea revederii și depănării poveștii fix de acolo de unde a fost lăsată ultima oară. Oamenii ăștia sunt cei mai incorigibili visători. Lumea de ar exploda nu i-ar scoate dintr-ale lor povești una și una, de adormit oamenii mari și serioși!
Și aș putea continua până mâine seară pe subiectul ăsta. Dar vă aștept luni, de la 17,30, la Casa de Cultură a Municipiului Iași ”Mihai Ursachi” din Parcul Copou să-i ascultați pe scriitorul Adi Cristi și pe Tata Mihai Cantea povestindu-vă despre mine pe când eram Călător - Visător.
 
  (de azi din Grădina Botanică)...

joi, 20 februarie 2014

21.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 52

Astăzi au venit (din nou) imaginile de la mărit. Nu știu cum gândește minilabul dar gândește în ciuda mea. Ce eu am cerut cu 2 sau 3 trepte de densitate mai deschis este, invariabil, cu 1 singură. În fine, asta e. Data aviatoare voi face o vizită la Brașov să ne punem de acord. Din ce am gândit, 18 imagini sar din schemă. Aproape 20% dintre cele 106 pe care le voi expune. Destul de multe...

Asta este Prieteni, prea am făcut mișto de... he-he-he. Ezistă o compensație!

Nu știu câți dintre cei care pun mâna pe un aparat de fotografiat nu și-au propus să călătorească. Într-un capăt de lume, într-un capăt de țară, într-un capăt al propriului oraș. Și să fotografieze. Tot ceea ce li se pare frumos, tot ceea ce au auzit – citit – văzut pe la alții că este frumos, tot ceea ce le face sufletul să vibreze de atâta frumusețe pe care Creatorul a împrăștiat-o pe pământul nostru de oameni. Probabil că niciunul dintre ei, sau... foarte puțini.


Fotograful este un martor al timpului său. Zece dintre noi, în același loc, găsim zece unghiuri diferite de abordare a aceluiași subiect. După chipul și asemănarea fiecăruia dintre noi. Și nu este de mirare că, odată ajunși într-un loc arhicunoscut, în loc să cumpărăm o vedere cu acel spațiu declanșăm. O dată, de zece, de 100 de ori. Să avem acasă propria noastră vedere. Așa cum am văzut-o cu inima.

Iată deci că, în afară de faptul că este un călător, fotograful mai poate să și viseze. La o lume numai a lui, cu imagini numai ale lui, mult mai frumoase și mai iubite decât toate imaginile frumoase și iubite din lumea asta mare, numai bună să călătorești și să-i visezi povestea care se scrie continuu. Pentru că, musai, câți fotografi tot atâtea povești.


Călător – Visător... o expoziție din România cu poveștile mele. Așa cum le-am simțit și trăit eu la vremea când umblam prin România din inima Mea, mult înainte ca sintagma respectivă să fie folosită de o televiziune centrală. Sunt povești în imagini de prin toate locurile minunate pe unde mi-au călcat pașii și pe care le-am trăit la intensitate maximă, ea, inima mea, fiind aceea care a făcut mâna să declanșeze aparatul de fotografiat. Sunt clipe pe care eu nu le mai pot întâlni, clipele mele irepetabile și vă doresc să le trăiți pe ale voastre la fel ca și mine în drumurile pe care vă purtați pașii, așa cum sufletul vostru le va percepe în irepetabilitatea fiecăruia dintre voi, prietenii mei Fotografi.


Vă invit luni, 24 februarie 2014, la ora 17,30 în Sala ”Diotima” a Casei de Cultură a Municipiului Iași ”Mihai Ursachi” din Parcul Copou, alături de Mihai Cantea și Adi Cristi, la vernisajul expoziției Călător – Visător, expoziție a cărei imagini le veți putea viziona până în data de 16 martie atât în Galeria ”La Gard” (gardul Parcului Copou) cât și în Galeria ”Labirint” (holul Casei de Cultură). Sunt aproape 100 de imagini alb-negru și color, făcute în aproape 10 secunde de declanșări ale obturatorului aparatului de fotografiat, toate într-o singură bătaie a aripii de Înger păzitor și călăuzitor.

           
 Vă aștept cu drag,

 oZo
 

20.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 51


Nu știu cum se face că numai peste minciuni fardate, coafate și șmenuite despre fotografii de la Romanela dau. Dacă aveți timp să cetiți despre o mare Expoziție de la Bruxelles o puteți face AICI.
Nici n-am avut răbdarea să citesc tot ce scrie că mi s-a făcut greață și mi-a venit să dau la rațe. Măi, cât de nesimțiți și de mincinoși pot fi unii din peisajul fotografic românesc... Dacă nu știi despre ce este vorba chiar te apucă plânsul de câte sacrifici au făcutără ei ca să expună acolo, cât de greu a fost, de câți ani li s-a propus și cât au fost rugați, bla, bla, bla...
Un sâmbure de adevăr există: șmecherii de acolo chiar voiau ca fotograful care le face expoziția să-și mărească singur lucrările (inițial erau niște dimensiuni fixe, nu lindicele 30x40 ale puradeilor noștri), să le ducă singur la Bruxelles, să le pună pe pereți, să le păzească și, la finalul de expoziție să și le ia și să le ducă unde-a înțărcat mutu iapa. Bașca să mai asigure și apa minerală de la vernisaj.
Cel cu care șmecherii au vorbit inițial a fost Florin Andreescu. Ca orice om normal acesta nu a dat un răspuns din prima, fiind deschis dialogului. Apoi a apărut în ecuație numele fotografului copiilor ratați, ca și companion de expoziție, fapt la care Florin nu a avut nimic de comentat. La finalul anului trecut Florin a renunțat la nemaivăzuta onoare care doreau organizatorii să i-o facă, la fel cum ar fi renunțat orice om normal și cu o coloană vertebrală dreaptă. Și așa au apărut ăștia doi la Bruxelles, mergând în genunchi pe banii lor ca să scarpine pisica belgiană  pe burtă, poate poate li s-o face milă la câte unul - altul să le dea și lor câte-o pralină de Belgiq.
Oamenilor, chiar nu vă este rușine să faceți tagma asta (era să spun breasla) de râs. Cum dracu vreți să fiți respectați (și odată cu voi fotografii români) dacă acceptați asemenea compromisuri? Cât de lingăi, pupători de picioare și fără demnitate puteți fi încât să acceptați să vă terfelească cine - necine doar de dragul de a vă umfla bojocii că ați expus la dracu-n praznic de 2 lei? Și vai, cât de greu vă este și câte sacrifici trebuie să faceți voi...

Mai văd pe FB un nene cu Cacademie de fotografie. Face la greu cursuri de toate felurile și pune exemple de imagini și fotografi care-și au treaba lor și destinul bine stabilit pe segment. Păi de ce nene? matale de ce n-ai cu ce le da exemplu la cei pe care vrei să-i atragi să-ți dea paraua ca să-i înveți să clămpăne la obturatoare? Fă-i nene profesori de portret, că zici că te pricepi la asta și lasă-i pe alții să-i învețe peisajul, reportajul, exterminarea în natură, clămpăneala pe stradă... Sau este rușine cu ce știm să facem de trebuie să ne raportăm mereu la alții mai cu oo rotunde și sclipici în păr?


A fost pentru ultima dată când mai scriu despre unii - alții care chinuie fotografia. Nu ajută la nimic și orice pasăre pre limba ei se balegă din copac. Să fie sănătoși, că sita se cerne și toate minciunile și neputințele li se vor întoarce însutit înapoi...

Despre imaginea de astăzi? Fabrica de țuică - adică mulți am fost - să vedem ce mai rămâne!

miercuri, 19 februarie 2014

19.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 50

De acum este cam hotărât:

vă invit din data de 24 februarie și până pe 16 martie 2014 în Parcul Copou să vizitați 1 + 1 expoziții de fotografie intitulate Călător - Visător. Imaginile, în număr de aproximativ 100, vor fi expuse pe gardul Parcului Copou (Galeria ”La Gard”) și în interiorul Casei de Cultură a Municipiului Iași ”Mihai Ursachi” (Galeria ”Labirint”).
Organizatori sunt Primăria Municipiului Iași, Casa de Cultură a Municipiului Iași ”Mihai Ursachi” din Parcul Copou și Asociația FotoIași.
Expoziția cuprinde imagini alb-negru și color din peste 10 ani de peregrinări prin România, făcute atât pe film cât și pe suport digital.
Datele despre vernisaj, sper să le anunț mâine!

Și colegul meu, Gabriel Deliu vă invită în perioada 24 februarie - 16 martie 2014 la etajul II din Iulius Mall, (zona Librăriei Cărturești) să-i vizitați expoziția personală de fotografie La pas prin Veneția. Expoziția cuprinde 28 de fotografii color expuse pe șevalete și este organizată de către Primăria Municipiului Iași, Iulius Mall, Librăriile Cărturești și Asociația FotoIași.

O nouă expoziție de fotografie ar trebui să fie o bucurie. Pentru mine este o lehamite. Am muncit vreo două săptămâni să aleg imaginile de pe harduri, să le editez, să aleg din cele peste 400 de imagini editate pe cele pentru expoziție. Când am primit coletul cu imaginile mărite am avut prima dezamăgire. Multe dintre ele erau supraexpuse. Și asta s-a întâmplat pentru prima dată după nu mai știu câte expoziții mărite. Sper ca joi imaginile pe care le-am trimis la refăcut să fie ok. Dacă nu, am gândit, pentru Galeria ”Labirint”, o variantă de avarie. Să expun imagini mai vechi, făcute până în 1995, alb-negru și color. Sunt imaginile care dau viață cărții ”Când eram Fotograf” care au mai fost expuse în Iași, dar pe care destulă lume nu le știe. Eu sper să nu fie nevoie să recurg la această variantă...
De la o vreme nu am mai ținut numărul expozițiilor personale (nu mai spun a celor de grup la care am participat). Habar n-am a câta este cea de luni. Chiar nu contează. Contează doar ca numărul celor care le vor vedea să fie cât mai mare. Iar dacă cineva dintre cei care le vor vizita va spune, la final, în gând ”mulțumesc” va însemna că mi-am atins scopul și că imaginile mele sunt ceea ce am gândit: câte o respirare care să vă mângâie sufletul!

marți, 18 februarie 2014

18.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 49

Ieri uitase mă vă spun să nu care cumva (cei din Iași) să mergeți la Palas și să căutați expoziția de care vă ziceam. S-a voalat (dacă pot pentru ca să mă exprim așa). Adică domnii și doamnele pictori au făcut o expo mare cu tablouri depre Dragobete și i-au luat și șevaletele hartistei noastre. Pe la taulete n-am fost să văd dacă nu a ajuns pe acolo. Măi oameni buni, gura păcătosului adevăruri grăiește... adică cum poți bre să le spui la copchiii de 8 - 10 ani cu care cică faci mare curs de foto despre diagonale ascendente în fotografie arătându-le asta pe poze șutite de pe net, că tu ești prea și din cale-afară să-ți faci dixtracția pe imaginile tale și cât poți fi de (Doamne iartă-mă) să-ți bați joc de pozele tale minunate din Maroc???

Mai sus, 2 imagini făcute ieri în același loc. Pe prima am putea-o numi ”Accident”. Sper că mesajul e simplu pentru toată lumea... Pe a doua, ”Pereche”, ”Ea și el”, ”Bianca și cu Slav” sau orice altceva care duce cu gândul la 2. Simplu și la tot pasul poți găsi asemenea imagini. Mai greu e să le vezi, să poți face asocierea. Mai greu pentru unii (puțini, cred eu) și mai ușor pentru majoritatea (sper eu) purtătorilor de aparat de fotografiat, fie el digital, fie pe film...

De amu e oficial: colegul nostru Bogdan Săndulescu a trădat pe Nikonică și-a trecut la Canonino. Tudorel va avea un amic bun în geanta lui Bogdan. Din 2008, de la Atelierul de Fotografie de la CCF când l-am cunoscut, Bogdan a Nikonit cu spor și drag. Abia acum a făcut, zic eu, o alegere înțeleaptă!

V-am mai scris eu pe ici pe colo: în 1983 cumpărat primul aparat de fotografiat (un Seagull chinezesc și pe film îngust. Și cu telemetru. În 1984 am participat cu o fotografie la prima mea expoziție de la IFF Melana, unde lucram ca transportor (adică plimbam bobinele colorate de melană cu un cărucior cu 4 roți de la SUC - mașina de bobinat - și până la colegele mele - gagicile care ambalau bobinele) fruntaș. Expoziția a durat doar 1 zi (mai puțin ca cea de la Palas), pozele 30x40 fiind înrămate cu sticlă și colțare și expuse în Clubul intreprinderii pe pereții tapetați cu cutiile de carton care erau folosite pentru bobinele colorate. Nu știu cum a aflat inginerul șef, Aneculăesei de lipsa cutiilor că odată s-a pus pe urlat din capătul celălalt al secției. Îi ieșeau cutii lipsă la inventar și musai trebuia să le aibă pe toate pe stoc. Așa că s-a dus dracului frumusețe de expoziție, iar cutiile, cam bortelite, s-au întors la Secția Ambalaj, gata să ia drumul exportului. Martie 1985 - prima expoziție personală de fotografie, alb-negru și color, la Galeriile ”Luchian”, în buricul târgului lui Botăș. 1986 - primele acceptări și premii în Saloanele naționale și... membru AAF. 1987 - prima acceptare la un Salon Internațional, tocmai la Buenos Aires. După aia am pierdut șirul. O viață de om, 31 de ani dedicați Fotografiei. De-or mai fi tot pe atâția nu mă supăr. Voi să mă suportați!

luni, 17 februarie 2014

17.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 48

Ieri l-am dus pe Tudorel la Teatrul pentru Copii și Tineret ”Luceafărul” la spectacol. Să-l obișnuiesc și cu genul respectiv de imagini. Spectacolul fotografiat, ”Kajtus, vrăjitorul”. Dacă stau bine și mă gândesc, și Tudorel este tot un fel de vrăjitor. Are un portofoliu impresionant de vrăji pe care știe să le facă. Și tot dacă stau bine și mă gândesc, în sală am nimerit la Teatrul pentru Handicapați, că nu pot să-i numesc altfel pe băietanii din spatele meu care aproape tot spectacolul au avut în program glume, discuții despre FB, despre telefoane mobile, pițipoance, etc. Le-am zis 1 dată să se liniștească, de 2 ori, a 3-a i-am băgat la 1 miștocar mâna în gât. Doar așa s-a făcut cât de cât liniște. Nu știu cum madam diriginta s-a putut gândi să aducă cocalarii ăia mici la spectacol. Și nu înțeleg de ce a ales să stea în capătul ălălalt al sălii, lăsându-i să-și facă de cap. Mai bine îi ducea la șaorma la Palas de banii pe bilet. Eu să am în inventarul de acasă un asemenea plod aș face grevă în fața școlii să o dea afară pe dirigintă dacă odrasla mi-ar spune că vrea să o ducă cu forța la teatru.
Pe lumina puțină din spectacol Tudorel și-a făcut treaba cu brio, semn că este un băiat ascultător și de viitor.
După spectacol l-am cărat pe Tudorel și la Grădina Botanică. La azalee (vorba vine, că numai expoziție de azalee nu este ce au făcut botaniștii anul acesta). Și aici Tudorel a fost băiat giugiuc. Știe să facă și macro. De abia aștept să dea căldura să-l scot la gâze. Sigur va face treabă bună și acolo. Pentru mine a fost un antrenament bun. S-a mai dus și din amoc, am mai clămpănit la obturatoare, doar că iar mă apucă feeria față de cei de la Canonică. Nu fotografiasem finețuri până acum. Când descarc pozele cu flori, hopa henț: în stânga jos = două pete, în dreapta la mijloc = altă pată. Și asta la diafragmă 4. Am schimbat de două ori obiectivele și n-avea cum să intre mizeria să se lipească de captor. Ori e ulei, ori așa a venit de la Canonică, futu-i în aripă. Pe la prânz iar voi avea discuții aprinse cu CPS. Sper ca Tudorel să nu fie aspirator de praf cum era 5D Mk II-ul vechi de dinainte de III...

Despre Fotografie?... mi-l aduc aminte pe Profesorul Lăzăroiu. Rar am văzut om așa de calm și de pasionat. Știa un laborator fantastic. Și un retuș la fel. De fapt, Laborator este prețios spus. Camera lui obscură o improviza în baia mică a casei în care locuia, de pe strada mare a Sibiului (N. Bălcescu, nr. 16). Trăia în două cămăruțe și o bucătărie (unde de multe ori l-am ascultat cu ochii cât cepele și am ațipit câteva clipe) care deveniseră neîncăpătoare de tot ce adunase în anii de când făcea fotografie. Albume, cataloage, fotografii, medalii, cupe, scrisori, borderouri de la Saloanele Internaționale pe care le organiza, toate stăteau aliniate până aproape de tavan. Filmele pe care le developa (lucra cu un Pentakon six), datorită și apei dure de la țuțuroi, aveau, de cele mai multe ori impurități prinse pe partea cu gelatină după uscare. De aici rezulta o fotografie mărită cu multe puncte (ca de praf) pe ea, ceea ce, pentru alții ar fi fost de nefolosit. Nu și pentru Profesorul Lăzăroiu. Oricâte ”zgâmboaze” ar fi avut fotografia, își lua pe scăunel o bucată albă de faianță, alături un pahar cu apă, punea pe faianță o picătură de tuș nemțesc, Kaiditz, și, cu ajutorul unui penson foarte fin se apuca de retușat. Treaba dura mai mult, sau mai puțin, în funcție de cât avea de acoperit. La final imaginea era perfectă. Nimic nu se mai cunoștea din defectele vechi. Trebuia s-o privești razant în lumină ca să-ți dai seama că a fost retușată. Azi treaba asta se face simplu, cu clona, în Photoshop. Iar despre ”retuș”... cine mai știe?

duminică, 16 februarie 2014

16.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 47


Ieri am mai văzut prin Palas o expoziție. O mai văzusem și săptămâna trecută, pentru două zile, lipită pe niște panouri care mascau niște lucrări la o cafenea. După două zile (când cafeneaua s-a redeschis) panourile au dispărut iar imaginile au apărut astăzi pe niște șevalete, lipite câte două pe niște cartoane negre și unsuroase. Chiar nu pot înțelege cum își bat joc colegii mei de munca lor. Nu pot pricepe cum acceptă să-și plimbe de ici colo lucrările după cum nevoile Palasului o cer. Ori faci expoziția într-un loc și acolo înțepenește până se termină, ori... În fine, la urma urmei fiecare face mișto de munca lui cum vrea...
Mă uit pe net pe ici pe colo. De felul meu sunt curios și urmăresc vreme îndelungată anumiți oameni care consider că au ceva de spus prin fotografiile pe care le fac. Văd cum se nasc talente, cum mor speranțe, cum unii caută să înțeleagă, cum alții nu pot pricepe oricât le-ai spune-o. Se leagă prietenii, se dezleagă amiciții, se mestecă dușmănii. Totul pentru nimic. Furtuni fâsâite în pahare murdare cu apă. Și mi-e ciudă de-mi vine să mă dau cu curu de pământ că dintre cei care am considerat sau consider că se vor pierde, nimeni nu are puterea și oole (icrele) să mă contrazică. Stau și mă uit ca la Circul Struțki din copilărie. M-am plictisit să mai spun. Toți se supără și cred că am ceva în personal cu ei. Sunt oameni pe care am încercat să-i ajut. Cât au fost ceva rezultate totul a fost minunat. Când am cârtit că trebuie schimbat drumul, am devenit dușmanul poporului. Într-o zi își vor da seama că am avut dreptate. Dar va fi prea târziu. Și vor rămâne doar niște baloane parfumate de săpun amintire a ce a fost cândva minunat...
Zilele astea merg la braț cu Amocul. Nu am chef de nimic, nu-mi vine să fac nimic. Măcar de-aș slăbi din asta. Fotografia îți dă. Fotografia îți ia. Fotografia te trage după ea. Mai nașpa este când trebuie s-o împingi. Și când nimic nu te poate mișca din loc îți vin în minte cele mai frumoase cuvinte care s-au spus vreodată despre fotografie și fotografi. Dar nu e nimeni să le scrie, iar tu ești prea leneș și nesimțit pentru a le lăsa după tine celor ce vor veni. Când te mână Amocul nimic din ceea ce era nu mai este valabil. Te scoli doar pentru că nu mai poți ca să dormi, te-mbraci doar pentru că trebuie să pleci spre ceva, iei aparatul în mână și declanșezi mecanic doar pentru că nimeni nu-ți face treaba ta. Doar o rutină fără plăcere, fără sentimente, fără păreri de rău...
Peste o săptămână urmează o expoziție - două, lucrările sunt prost mărite da nu mai ai puterea să le trimiți a treia oară înapoi. La ce ar mai ajuta? De fapt nici nu-ți pasă, semn că doi ani de când nu ai mai făcut o expoziție au trecut degeaba, bucuria odată pierdută n-o mai regăsești în veci. Amocul este al celor singuri. Nu-l lăsați să vă complice viața...
Pe mâine, Prieteni! 

sâmbătă, 15 februarie 2014

15.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 46

Există un ceva în interiorul meu căruia nu-i pot da de capăt. Nu știu de pe unde să-l iau, cum să-l apuc și unde să-l așez... De când am început să fotografiez și să umblu pe coclauri, de prin 1984 spre 5, am suferit de singurătate. Rar când aveam cu cine să ies la fotografiat prin jurul Botoșanilor. De câteva ori am ieșit cu Ripi Stanciu și cu Florin Adamescu, mai cu Cezar - modelul, mai cu Dan Minciună - model și el, dar, de cele mai multe ori, singur. Țin minte că băteam țara în lung și în lat, pe la vernisajele Saloanelor și Expozițiilor de fotografie, mereu încercând să fiu alături de colegii mei fotografi, de bucuriile și realizările lor. Oameni deosebiți am cunoscut, de unii dintre ei legându-mă o prietenie frumoasă. Și ce puțini dintre ei au mai rămas astăzi... 
Anul 2008 a schimbat ceva în sufletul meu. După despărțirea ce Atelierul de Fotografie de la CCF Iași am căutat să atrag lângă mine alți și alți iubitori de fotografie cu care să bat împrejurimile. Minunăția de a nu fi singur în aceste ieșiri o exersasem din plin alături de Dan Mititelu și de Mihai Cantea. De fapt... am înțeles că am ceva de dăruit. Atunci s-a pornit ”cevaul” de care încerc să vă vorbesc. De atunci au trecut aproape 6 ani. Și mereu simt aceeași bucurie în momentul când îmi invit colegii de pasiune să ieșim, împreună, la fotografiat. Că vine 1, că vin 2, că se adună 10 sau mai mulți, mereu motorașul de la sufletul meu ticăie repede-repede de bucurie. Niciodată n-am simțit oboseala, niciodată nu m-am gândit că era mai bine să fac altceva, niciodată nu mi-a fost lene când a trebuit să fim împreună. Astăzi, la FotoIași s-a format un nucleu de pătimași care mereu spun ”prezent” când îi chem. Cevaul din sufletul meu li s-a transmis și lor. Este un sentiment care greu se poate povesti. Trebuie simțit și trăit. Și, sunt sigur, mereu, la fiecare ieșire, câte un Înger este alături de noi păzindu-ne drumul!
Darul care ți s-a dat trebuie transmis mai departe înzecit, însutit, înmiit, dacă se poate. De tine depinde doar. Și credința asta îmi face viața mai frumoasă și mai liniștită. Știu că puțini pot înțelege zbaterea mea. Încerc și voi încerca în timpul pe care-l mai am să dăruiesc. Face parte din liniștea mea pentru ziua de mâine.

Domnul din fotografia de mai sus este ”ultimul evreu din Pașcani”. Unii veți zâmbi văzându-i tenul mai măsliniuu. Dar, chiar așa este. Acum câțiva ani am avut de fotografiat pentru un album cu Pașcanii. Pe listă era și cimitirul evreiesc. Am sunat la numărul de telefon aflat scris pe o tăbliță de pe poartă și a venit el, ultimul evreu din Pașcani. Povestea este simplă: înainte de al doilea Război Mondial cel mai mare lăutar țigan de pe valea Siretului s-a îndrăgostit de cea mai frumoasă fată evreică din zonă. Cu toată împotrivirea părinților fetei pentru așa o rușine a venit pe lume el, cel care ne-a deschis poarta unui cimitir evreiesc mic dar îngrijit, cu monumente funerare păstrate fără prăduială și distrugerile tinerilor fără minte de prin alte zone. Din comunitatea înfloritoare de altădată a mai rămas numai el, ultimul evreu din Pașcani. Subiect de poveste, subiect de telenovelă, subiect de film care să câștige premii prin festivaluri. Numai să-l facă cineva!

vineri, 14 februarie 2014

14.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 45

Nu pun nici o fotografie. Din respect pentru... Azi am văzut trei ezpoziții. De fotografii și de poze. În Parcul Copou, pe Gard, expoziția artiștilor fotografi din Republica Moldova. Chiar dacă mulți ar spune că fotografia lor a rămas la nivelul anilor 60-70-80 mie mi-a plăcut. Imagini cu mesaj, portrete nescremute, peisaj... ce mai, o expoziție de văzut și aplaudat. Îl remarc pe Anatol Poiată, fotograf cunoscut la ei și necunoscut la noi.

În Galeria ”Labirint” din Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” o altă expoziție, a celor care au terminat ”O inițiere în fotografie” cu Dan Mititelu. O expoziție proaspătă, chiar freș (având în vedere că cei care au făcut fotografiile sunt începători), și ea de văzut neapărat.

La Galeria ”Cupola” a UAP din Piața Unirii expoziția ”Himalaya”, autor Ionel Onofraș... Când spui Himalaya te gândești la munte. La munți. La acoperișul lumii. La zăpadă veșnică. La alb și albastru. Când spui Himalaya te raportezi la omul mic-mic, cât un purice, în comparație cu munții de 8000 și ceva de metri... Niciuna dintre imaginile cu munți din expoziție du mi-a dat senzația și sentimentul acesta. Acum 2 - 3 ani, la Moldova Mall, Mihai Moiceanu a venit cu Himalaya lui. Imagini de peisaj făcute cu meșteșug și fotografiate cu sufletul. Mărite mari (dacă pot să mă exprim așa), care color, care alb-negru (pe hârtie metalizată - dacă cineva știe ce-i aia și cum poate să arate o imagine făcută pe ea). Un regal atunci la care eu, ca privitor, mă raportez și încerc să găsesc aceeași fărâmă de ”foc” și în expoziția lui Ionel. Și n-o găsesc. Ceea ce-mi spune imediat că nu este un peisajist. Imaginile lui cu munții din Himalaya (majoritatea cu același vârf în același răsărit, care mai de aproape care mai de departe) sunt fade, plate, înnecate într-un alb și un negru colorat. Și cam atât. Mult mai interesante mi s-au părut imaginile cu oameni și poate ele, singure, ar fi putut alcătui o expoziție interesantă, cinstită. Doar că și aici omul de studio din Ionel și-a tăiat partea de ”glorie”. Mai mult de 70% dintre portrete sunt scremute, aranjate, cu oameni care știu că sunt fotografiați. Și atunci mai rămâne doar pitorescul subiectului. Emoția s-a șters la prima indicație de cum și unde să privești. Și pot să afirm, după ce am văzut imaginile de portret din expoziție că Ionel nu știe să facă portret spontan. Mereu simte nevoia să intervină, fapt care, de cele mai multe ori scade valoarea imaginii. Și dintre acestea, multe imagini sunt înnecate, supraexpuse, pierzându-se astfel din frumusețea tonului și a culorii. 
Ce am scris mai sus este o părere personală pe care mi-o asum. Acu vreo două săptămâni îmi spunea la telefon despre expoziție. I-am spus că oricare ar fi subiectul ales (încă nu se hotărâse cu ce o face) ea trebuie să beneficieze de cele mai bune imagini și musai mărite impecabil. L-am sfătuit să facă imaginile mari, la Marcel Eremia. Mi-a replicat că e scump, iar argumentul meu a fost că, măcar o dată pe an merită să investești pentru a face o expoziție memorabilă...
Galeriile ”Cupola” sunt un loc unde greu poți ajunge să expui. În iași sunt peste 200 de pictori și se stă destul la coadă pentru un spațiu expozițional. A veni tu, din rândul fotografilor și a face o expoziție numai de dragul de a o face mi se pare absurd. Decât multele imagini combinate peisaj-portret, aș fi ales doar o singură categorie (peisajele în nici un caz), le-aș fi mărit impecabil la o dimensiune pe care să o văd și din Piața Unirii, chiar dacă ar fi trebuit, pentru asta, să bag mâna mai adânc în buzunar. Așa am mai bifat o expoziție în buricul târgului, a venit Criticul Bejan și a vorbit frumos și ne mai trecem la CV ceva. Nu cred că e ok, cred că e păgubos, iar Ionel nu și-a făcut, prin această nouă expoziție nici un serviciu. La aura lui de Fotograf mă refer! 

joi, 13 februarie 2014

13.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 44

Vineri am fost după Tudorel la Bucale. Cutia mă aștepta la magazin (cam boțită pe la un colț), da mă aștepta. Bag lopata-n ea, îl scot pe Tudorel, îi înțep bacteria... ghinion. Canci curent. Nu-i nimic, îmi zic în gând, o incarc pe tren, că au băgat prize CFR-iștii la vagoane. Mai scociorăsc după accesoriile din cutie, nu-i ocularul de cauciuciu. Ne uităm pe masă, pe sub masă, pe după masă, tot nu-i. Domnu Dancu sună la furnizorul mamii lui de furnizor. Nu-i, da cică facem comandă. Deja mi se pune pata și zic că nu-l iau. Noroc că se potrivește ocularul de la un 5D Mk III. Bun, strâng pe Tudorel, îl înghesui în cutie - bine măcar că au manualul în românească - și o tai la gară. În tren, ghinion... nemeresc singurul vagon fără de prizde. Ajung acasă pe la 23, pun bacteria la încărcat, îl sucesc pe Tudorel pe toate părțile, îi pun cureaua veche și de bumbac, că aia originală cu o parte bumbac și alta piele de cloșcă se face ca curu de babă de 80 de ani pe partea cu chele și te zgârie la gât. După vreo 2 ore jumate se încarcă bacteria și-l iau pe Tudorel la flotări și salturi înainte. Restul ați mai citit. Doar că... Mai sunt niște lipsuri la cutie: Manualul cu instrucțiuni software, Manualul de instrucțiuni pentru rețea LAN, Ghidușul de buzunar.
Măi, cât de nesimțiți pot fi păduchii de la Canon Romanela care-și iau leafa din adaosurile uriașe de la produsele cumpărate de noi? Ce dracu pot face cu manualele respective, că nu cred că le dă cineva extemporale din ele și le trebuie să le buchisească zi de zi. Unul dintre obiective nu are datele de corectare a aberațiilor cromatice în memoria aparatului și, pentru a reuși să le încarc, îmi trebuie manualul. Și nu e bre. Da nu e deloc chiar.
De fapt, dacă stau bine și-mi screm memoria, păduchii de la Canon sunt inexistenți în peisajul fotogenic de la noi. Prin vară s-a rătăcit pe la Iași șmecherul care cică se ocupă de CPS. Adică de implementarea CPS-ului în Romanela. Nu spun că a venit cu alt șmecheraș, mare fotograf de modă cică și cică singurul din Romanela care trăgea pârțuri cu obturatorul de la buza scenei. Măi, și avea belitul niște poze de-ți venea să-ți bați colegul de scaun de proaste ce erau. În fine... s-a încordat CPS-istul ce s-a încordat, că va face și va drege, că va curge lapte și miere și miere și lapte la service. Aiurea-n tramvai. A trecut juma de an și ceva și s-a implementat o Figă. Că așa-i la noi... adică Boul dă paraua și șmecherul face excursii prin-peste unde vrea el din banii noștri. Bașca că-și ia și salarul bengos tot din banii pe care-i strângem lună de lună ca să ne echipăm pasiunea. Tot la Canon Romanela mai e și o tanti P(ia)R-istă. Când apare câte o noutate face asta niște prezentări agramate în Foto Magazin de-ți vine să treci pe Nikon. Acu fo 2 luni mă scremeam într-o problemă vitală legată de Canonică și am pus lopata pe molecular și i-am sunat. Am dat peste o altă tanti care era paralele inegale cu subiectul (legat de service). Cu mare greutate mi-a făcut legătura cu CPS-istul care era surmenat de o ședință și m-a rugat să-i scriu un email. Nici azi nu i-a trecut surmeneala să-mi răspundă. Da vorba aia, dacă vânzările merg de ce să ne batem capul cu mitocanii care aruncâ cu banu-n portofelele noastre (ale celor de la Canonică Romanela), vede-i-aș la șomaj cu gașca și pe noi aparținând de Canon Budapesta!

P.S. pe la 10 și 1 pe 2 pun lopata pe molecular și sun la Canonică de RO. O tanti care nu-și beuse încă cafeaua îmi răspunde așa și-așa. I-a trebuit trei minute ca să se prindă că o depășește situația și mi-l dă la telefon pe CPS. Sunt norocos, e freș. În 2 minute mă lămurește cum să fac pașii la Canon Evropa pentru beleaua mea, mai ales că-și aduce aminte c-am făcut vineri scandal pentru lipsa caucioacei de la ocular. Păi măi nene... pe saitul vostru care e fix-pix cu cel de la Canon Evropa (doar că e în limba lui Decebal-Traian) nu puteți scrie negru pe alb: ”fira-ți ai dracu de cumpărători handicapați ce sunteți, nu avem destule CD-uri să vă dăm așa că urmați pașii cutare și cutare până reușiți în ce v-ați propus”. Și, eventual să pună și poze pentru cum se face, pentru cei mai atehnici, așa ca Mandea???
Ar fi mai simplu și s-ar scuti de crucile și sfinții aferenți...

miercuri, 12 februarie 2014

12.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 43

Imaginea este făcută în Iași. Sunt 6 ani spre 7 de atunci. Mă aflam într-un workshop permanent (dacă pot pentru ca să spun așa) ținut în fiecare zi de sâmbătă și duminică în față la Palatul Culturii. Adică (mai pe explicite), împreună cu un coleg - prieten - amic bun (pe atunci) ne postam în zilele respective pe la nămiezi în fața Palatului și stăteam ca nesimțiții așteptând să vină pozarii cu miresele la șuting. Era o modă și o comedie întreagă să se facă poze cu tinerii căsătoriți în față la Palat, stabiliment care desigur, fiind ditai hardughia, nu se vedea în întregime niciodată și în nici o poză. Dar fotografii e inventivi: aveau copacul lor special (uneori așteptau câte 3 - 4 mirese să le vină rândul), boschetul norocos, tufa de trandafiri cu vedere la statuie, răzorul de Nu mă uita cu perspectivă spre turnul Palatului, etc, etc. Așa că noi ne postam fix în spatele mirilor și pândeam cu ochii cât cepele și râsul gâlgâind în bojoci momentele picante și penibile de la șutingurile adverse. Acuma să nu credeți că din vreo 70 de nunți urmărite și comentate în doi cu interes s-a găsit vreun fotograf să ne arate obrazul și să ne dea hăisa din calea obiectivului. Ți-ai găsit. Nu știu ce a fost la gura lor mai târziu, după nuntă, când la (m)editarea imaginilor au văzut doi hojmălăi proptiți fix în capul miresei ținută de mire în palmă sau cățărați pe umerii miresei care-și făcea nevoile pe iarba din față de la Palat (celebra poziție cu mireasa pe ciuci). Asta dacă ne-or fi văzut și atunci.
Și cum ne dixtram noi așa sâmbăta asta și duminica ailaltă, hop că se joacă Schimbare de decor. Adică niște vlăjgănei purtând pe umeri capete haioase și supradimensionate își fac de treabă unde și noi ne aflam cu treabă precisă. Evident că vin și miresele să se pozeze cu ei. Da, la un moment dat, apare și un domn desprins din evidențele vârstei a treia, foarte curios și fără treabă acasă. Ca și noi, dealtfel. Ba se dă la căpățânoși ținându-i de vorbă fix cât să tragem noi trei cadre fără cusur...
Tot întâmplarea aia întâmplătoare, bat-o vina s-o bată, ne-a pus cadrul dinainte. Și doar nu eram proști să nu declanșăm, dacă tot era moca și fără regie!

Acuma, fără glumă... fotograful e ca un căpcăun. Adică, de ce are, tot mai vrea să aibă în plus. Și-a luat un aparat - îl vrea pe altul mai cu moț. Și-a dat ultimii bani pe-un obiectiv - strânge din buci și renunță la acadele ca să-i aducă în geantă și pe frate-su. A luat un card rapid - vrea altul cu mult mai hotărât să-și bage în aparat. Face colecție de genți, rucsacuri, slinguri, tocuri și huse - de multe ori ca să pună un biet aparat împreună cu obiectivul lui acolo unde ar încăpea cu succes două truse babane. A citit el că musai trebuie să-și atârne de geantă un trepied - fuge fuga la Carreefour că a citit că dau franțujii promoție la trepiede. Nu contează că are picioarele cât grisina, să se vadă acolo argintiu pe negru. Și tot așa...
Mă uit la mine-mprejur. Tudorel este? Este. Borcane cu dulceață are Tudorel? Are. Căsuțe unde să se-ascundă de intemperii este? E plin dulapul. Faruri puternice să facă noaptea zi are? Oho... Tot felul de accesorii care mai de care mai sofisticate și inutile este? Este. Plus că are și rachetă marca I7 să-și facă de cap cu pițipoancele când e de guleai. Puse cap la cap toate mă și doare mintea să mă mai gândesc. Azi (adică ieri) am zis (din nou) că nu-mi mai trebuie nimic. Să vedem cât mă ține!