duminică, 7 decembrie 2014

07.12.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 221



Sunt zodie dublă. Adică suntem (cică) doi, din care unu trage hăisa și celălalt (musai) ceala. Chestia asta o simt și când ies la fotografiat în teren cu grupurile de învățăcei din Clasele de Fotografie. Unul dintre noi trebuie să aibă grijă de ei, să le explice ce și cum, să le arate, să le dea ”combinații posibile”, să le spună despre una, despre cealaltă, să le reamintească că mai trebuie să compenseze expunerea (mai ales dacă e iarnă cu zăpadă, cu ceață sau cu ambele amândouă la un loc), să mai facă o glumă, să-și mai încrunte sprâncenele... din astea, din poanie, care fac bine la învățătură. Celălalt n-are treabă cu primul, e mereu cu ochii beliți după câte ceva, după un cadru numai de el înțeles, după unde trebuie să facă clarul, după cum trebuie să pună (și cât trebuie) diafragma, să nu scape ceilalți vreo apertură sau vreun hot pixel pe jos și să n-o poată ridica s-o pună la colecție, după gagici, după mamele gagicilor din peisaj, după Nicu Alifantis, din astea, treburi complicate și artistice cu ștaif. Cert este că oricât aș încerca să-i împac, mereu ei fac ce vor mușchii lor de inadaptați la vremurile noastre noi când fiecare și-a luat romanela-napoi da a uitat unde-a pus-o! 

luni, 1 decembrie 2014

01.12.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 220


Imaginea de mai sus nu are nici o legătură cu ceea ce voi scrie. Deși cred că i-ar fi plăcut celui despre care am să scriu...
A mai plecat unul dintre noi la stele. Victor Boldîr din Craiova. Un mare Fotograf. Un OM extraordinar. Nu mai țin minte când l-am cunoscut. Când ne-am văzut prima oară față în față. Să fie, cred, în 1987 la Calica în Delta Dunării, la tabăra pe care o organiza acolo AAF-ul. Dintre cei cu care am fost prin nisipul și apele Deltei atunci nici Ieremi Iosif și Vasile Venig din Carei și nici Nițu Zisu din București nu mai sunt... Au fost zile minunate atunci. Am mers împreună spre București și de la gară ne-am oprit fix la Sala Dalles de pe Magheru unde era Salonul Internațional de Artă Fotografică al României. Salon cu invitați nominali. Țin minte că Boierul Dinu avea expuse 10 fotografii 40x50 cm cu gagici goale. Făcute sepia. Săreau în ochi de peste stradă (dacă pot să spun așa)... Cu Victor Boldîr și cu un alt mare Fotograf craiovean, Nicu Dan Gelep, m-a legat o prietenie extraordinară. Multe am învățat de la amândoi, într-o vreme în care internetul nu te înnebunea de cap cu tot felul de tâmpenii și nici digitalul nu te puturoșea, când fotografia era fotografie și nu prafuri de aruncat în ochi la fraieri despre personalități care trec de pe Canon pe Nikon și care cică-s cei mai mari pozari ai Romanelei de azi.
Nu ne văzuserăm de ceva vreme și mereu îmi propuneam să merg la Craiova să-l văd. Idioată indolență. Tardivă părere de rău. Mă suna de fiacare dată de ziua mea și la sfârșitul anului să-mi spună ”La mulți ani”, să-mi povestească despre una sau despre alta, mereu plin de viață dar mereu cu regretul în glas că vremea trece. Și ne trage și pe noi după ea...

Nenea Victor nu mai este printre noi. Tagma fotografilor din partea asta de lume a pierdut un suflet extraordinar. S-a dus acolo sus, să se întâlnească cu Prietenii pe care i-a iubit și pe care i-a respectat mereu.

Tristețea e mare, cuvintele puține, curând, foarte curând, va veni timpul nostru să fim doar o amintire!  

duminică, 9 noiembrie 2014

09.11.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 219


Timpul se duce... Timpul se pierde! Până și imaginile de mai sus sunt o pierdere de timp. Fețe pe care le-am întâlnit cândva prin drumurile mele și pe care le-am păstrat pentru zile mai triste. Ar interesa pe cineva că multe dintre ele sunt făcute când abia trecusem pe digital? Canon EOS 300D, 350D, 400D ȘI 30D. Că teleul cu care sunt făcute majoritatea este un 70-210 de pe vremea filmului la care acum nu s-ar mai uita nimeni? Nu cred că pentru cineva care se uită pe aici contează. După editările succesive folosind câteva filtre și ”șmecherii” nu se mai cunoaște nimic. Rămâne, așa cum și trebuie, doar rezultatul. Pentru unii bun, pentru alții mai puțin bun, pentru alții indiferent! Diferența o pot face numai eu. La editare. Între aparatele de atunci și cele de acuma, între obiectivele de atunci și cele de azi, între mintea mea de atunci și ochiul și sufletul meu de acum. Pentru unii, insesizabile, pentru alții... o întreagă poveste.
Cineva scria că de ce ”când eram Fotograf”? că dacă odată ai făcut ceva extraordinar n-ai cum să uiți... și argumentele pertinente se împleteau în textul Domniei sale. Și are dreptatea sa. Doar că eu simt și știu altceva. Nu mai am timp să fac imaginile pe care le făceam odată. Nu că nu m-ar duce mintea... dar digitalul și viața de astăzi au comprimat enorm timpul. Astăzi trăiesc din ceea ce produc. Nu mai merg la evenimentele care atunci îmi aduceau o căruță de bani, prefer ca sâmbăta și duminica să fiu alături de colegii mei de club (când se poate), să dăruiesc din ce știu și altora aflați la început, să... să... Chiar nu mai am nici timpul și, cred (sigur) nici cheful să mai fac ce făceam odată. Astăzi ar trebui să vorbească pentru un fotograf profesionist proiectele. Dar și aici e o discuție întreagă. Unii te fac să zâmbești când vezi că unblă cu tot felul de ”proiecte” care ori nu spun nimic, ori nu  aduc nimic, ori sunt de cacao (să fiu iertat)... Am făcut patru albume cu Iașul în ultima vreme. Să nu credeți că m-am îmbogățit. Uneori am pus chiar de la mine, dar este modul meu de a-mi exprima recunoștința pentru Orașul în care trăiesc acum.
Ce am scris ieri văd (o parte că n-are nimeni timp să citească decât pe sărite și ce nu-i convine) că naște valuri (ca să nu-i zic ”patimi” sau ”animozități”). Poate e bine, poate e rău... Sigur e bine dacă reușești să pricepi (după discuție) că, poate ai greșit și este ceva de reparat. Sigur e rău să nu pricepi nimic și să-i dai înainte cu tupeu... Țin minte acum ceva vreme în atriu la Palas o expoziție de fotografie alb-negru cu imagini din concerte. La cum era făcut afișul nu puteai pricepe ale cui sunt. Scria doar că vernisajul va fi cu participarea lui ”x”. Asta da! Dacă venea cineva special la vernisaj musai că trebuia să fie mare fotograf, că doar nu aduci ca invitat pe orișicine... Despre imaginile din expoziție, unele erau ok, altele așa și așa iar altele... Dacă aveai un pic de experiență îți puteai da seama că autorul este la început de drum. De unde? Din așezarea obsesivă a celui care era subiectul principal al fotografiei fix în mijloc. Că așa dicta punctul de focus al aparatului. Despre o ”interpretare” personală a imaginilor, despre o editare... Artistul se mărginise doar la a documenta niște concerte. E bun și-așa! După ceva timp am aflat că VIP-ul de la vernisaj era, de fapt autorul expoziției. Și, deși îmi este un om drag, nici până acum n-am reușit să discutăm mai în amănunt despre acele imagini. Vina mea!

08.11.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 218


N-am fost niciodată un Domn. Mereu am fost un răzvrătit, un golan. Întâi am mâzgâlit hârtia cu versuri, apoi am bălălăit chitara - folkist de duzină la gagicile slabe de Înger... Apoi, prin 1983, am descoperit Fotografia. Nici nu știu de unde mi-a venit. Cum am scos-o din jobenul vieții - ca o floare firavă mai întâi - cum am făcut de nu m-am plictisit de Ea mai apoi de o iubesc și-acuma - Mamă cum o mai iubesc... Am clădit declanșare cu declanșare, picătură de lumină alături de picătură de lumină, bătaie de pleoapă alături de altă bătaie de pleoapă, lacrimă spre inimă alături de altă lacrimă și mai fierbinte spre inimă... Nici nu știu când s-au adunat clipele de au trecut aproape 32 de ani de când nu mai este ziua zi și nici noaptea nu mai este noapte. Habar nu mai am când am reușit să o înțeleg și cum am reușit să înțeleg. Cu cât mi se pare mai simplu cu atât este mai complicat. Filmul s-a dus, alb-negrul s-a redus doar la provocări penibile de ”5 poze”, colorul e treabă grea, aproape imposibilă pentru mulți, foarte mulți din mediul virtual de astăzi, despre diapozitiv ce să mai zic. Nici nu mai crede cineva c-a existat!
Sunt astăzi oameni pe care-i respect pentru ce au făcut, în timp, cu aparatul de fotografiat în mână. Sunt oameni pe care-i respect pentru ceea ce fac astăzi în ”fenomen”. Sunt oameni care mi-au fost, la un moment dat, alături și care s-au încăpățânat să-mi rămână prin preajmă, semn că am putut dărui și că ei mai consideră că, încă, mai pot dărui. Tuturor inima mea le stă dinainte! Dar sunt și mai mulți rătăciți printre pixeli. Într-o lume normală ar fi fost de mult aruncați la coșul de gunoi al zilei ce vine. Numai că nu trăim într-o lume normală. Merg pe stradă și mă uit în stânga și-n dreapta și-mi vine să râd. O mulțime de aparate care mai de care mai de care rețin clipa pentru eternitate. Evenimente, paraevenimente, clipe simple de viață, amintiri și câte și mai câte. Câte o declanșare pentru fiecare. Mă uit și mă pufnește râsul de cele mai multe ori. Îmi dau seama după cum un om ține aparatul în mână de câte parale poate face cu el. Ce simplu ar fi dacă i-ar lovi falimentul. Dar nu, pentru fiecare tută - artist este pe undeva și o tută - beneficiar. Moca, pe doi lei, pe 5 lei. Fiecare sac are petecul lui. În ultima vreme am devenit o putoare nesimțită. În loc să fac ceva productiv stau și frec netul distrându-mă copios. Și în fotografie e ca la școală (nimic nou sub soare): unul maxim doi buni și restul clasei analfabeți. Degeaba îți bați gura să le spui despre educație plastică/vizuală/fotografică. Te mai trezești și înjurat și obosești repede că-s mulți... Degeaba le dai mură-n gură și le spui că acolo sau pe dincolo găsesc tot ce e mai bun și mai nobil în arta asta de a scrie cu lumina... Ei o țin pe-a lor. Nu-i interesează nimic în afară de ce produc de azi pe mâine. Am văzut, de când mă ocup (încerc) cu învâțatul pe unii și pe alții oameni care au ajuns să câștige o pâine din fotografie (jos pălăria fete-băieți), alții au rămas la stadiul de hobbyști iar de 90% nu mai știu nimic. Adică mai văd poze de pe la unii și pe la alții dar le uit în secunda 2!
Prieteni... încercați să pricepeți. Să înțelegeți... Aparatul nu-i o unealtă. Chiar dacă-i din fier sau plastic și ceva sticlă-n bot. E prelungirea minții voastre, a ochiului vostru, a inimii voastre. Când declanșați mai pierdeți o fărâmă din viață. Nu o pierdeți degeaba. Învățați să o înțelegeți, să o iubiți, să-i dați un sens. Eu îmi risipesc viața aducându-mi aminte de ”când eram Fotograf”. Nu faceți ca mine. Fiți Fotografi! N-o să vă pară rău, sunt atât de puțini.

joi, 6 noiembrie 2014

06.11.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 217


Asociația FotoIași organizează în perioada 22 noiembrie 2014 – 17 ianuarie 2015 un nou Curs de inițiere în Fotografie intitulat ”Poveste de iarnă”.
Susținut de către artistul fotograf Ozolin Dușa pe parcursul a opt întâlniri Cursul își propune o incursiune fotografică specială în cel mai spectaculos și ofertant anotimp - Iarna spațiilor grafice în alb și negru, a datinilor și  obiceiurilor de iarnă ancestrale, a lumii mirifice a satului românesc aflat în sărbătoare.
Vom fotografia la Festivalurile de Datini și Obiceiuri de Iarnă de la Iași, Botoșani și Tudora, la ”Festivalul Ursului” de la Dărmănești – Bacău, vom fotografia orașul Iași în hainele de sărbătoare îmbrăcate la sfârșitul anului, vom fotografia manifestările dedicate zilei de 1 decembrie, vom merge la Rezervația de stejari de la Hadâmbu și la Poiana cu statui. Vom vorbi (cu exemplificări video) despre Fotografia socială, despre Oameni și Locuri în fotografie, despre Fotografia de eveniment, despre Macrofotografie, despre editare și despre multe alte subiecte interesante.
Programul Cursului (care se va desfășura în zilele de sâmbătă sau duminică – pentru partea de teren)  va fi stabilit la prima întâlnire, în funcție de datele de desfășurare a evenimentelor legate de Datinile și Obiceiurile de Iarnă.
Cursul se va finaliza cu o expoziție colectivă cu lucrări ale participanților deschisă la Iulius Mall din Iași.
Prețul Cursului este de 350 lei (nu sunt incluse costurile de realizare a expoziției).
Număr de locuri: 10

Informații: www.fotoiasi.net     www.fotodusa.ro    
Înscriere: fotodusa@gmail.com

Relații: telefon 0722 895 304 

luni, 3 noiembrie 2014

03.11.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 216


Ieri a fost din nou ”ziua Z”. Unii au votat, alții n-au votat, unii și-au pus speranțe, alții le-au pierdut, unii au crezut că dau lovitura, alții au vrut s-o dea... în fine, ca la noi la nimeni. Adică imparțiali cu toții!
Astăzi, peste tot pe unde am trecut lumea vorbea despre alegeri și candidați. Că (cică) ”auzi Domne, așa nu se mai poate... că ai văzut, ce ți-am spus eu?... că săracii ăia din diaspora ce au pățit nene, rușinea rușinilor iar așa nu se mai poate” etc, etc și tot de astea.
Ce repede uită românul. Stă în gena noastră să uităm și să ne facem preș mereu după cum Geta Maneaua ne dictează (Geta e cine vreți voi, bre)...

Mie îmi este mai greu să uit. Să uit că acum câțiva ani un nene mic a tăiat întâi sporurile. Apoi a ras și din salariile bugetarilor (deși eu fiind detașat nu ar fi trebuit să mi-o iau în buci) și m-am trezit că cu studii superioare primeam fix 609 lei pentru o lună de muncă și mă întrebam ca prostul cum dracu plătesc din ei chiria, întreținerea, telefonul și mai și halesc. Nu uit că când au fost ultima dată alegerile locale lumea a ieșit la vot ca să-i dea PDL-ului în bot și șmecherii din respectiva sectă erau căcați la cur și nu mai aveau glas... Acum sunt din nou pe cai mari și așteaptă să facă iarăși șmenurile de dinainte. Nu pot să uit că o perioadă lungă, lungă (în ultima perioadă lungă lungă) Cultura românească era tratată ca o boală mortală și numai cei șmecheri și cu para-ndărăt făceau expoziții (li se editau cărți de rahat, primeau burse... și câte și mai câte) plătite pe bani grei din banii mei și ai voștri pe la ICR-urile din Romanela și de aiurea. Nu pot să uit că toate astea m-au umilit și m-au făcut să nu-mi mai pese de mine ca artist, să nu-mi mai vină să expun nimic, pentru că oricum nimic aș fi cules și n-ar fi interesat pe nimeni...

Și nu pot să uit că, pentru prima dată în viață m-am simțit bătrân și neputincios ascultând în fiecare zi maneaua indiferenței care nu mă mai lăsa să-mi ridic privirea din pământ. Și nu pot să uit că, tot pentru prima dată în viață îmi doresc să am cu 10 ani mai puțin să pot pleca unde-a înțărcat mutu (nu fotbalistul) iapa și să o fac pe-a Fotograful și să nu-mi pese că odată la câțiva ani trebuie să mă-nghesui la cine știe ce ambasadă sau consulat să dau cu ștampila și să-i dau unuia sau altuia (după cum e trendul) muie, pentru că oricum nu mă interesează să-i votez!

PS... (că-mi amintii): imediat după Remvoluție un nene de la Oradea a trimis niște scrisori pe la fotocluburi cum că el vrea să fie Președinte la fotografi. (e drept că după alți ani buni a și ajuns da tot prin vot l-au dat jos că băgase ambele mâini în lovele). N-are rost să reamintesc circul de atunci (cei mai bătrâni vor zâmbi pe sub mustață (dacă au) sau pe sub buza de jos (dacă n-au... mustață) doar îmi amintesc ce spunea Nenea Nicu Dan Gelep (îngerii să-l mângâie acolo în cer)... ”Domnule, nu mă opun să fie un Președinte, da măcar să fie unul român, nu ungur”!

02.11.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 215


Amu fix 3 zile, diling, diling, zdrang, fleoșc - sună telefonul (adică)... La capătul celălalt (era să zic ”al firului”) un nene:
- Alo, domnu...
- Da, bunăziua!
- Sunt cutare de la firma și mai cutare din București.
- Da, vă ascult.
- Noi facem niște albume cu România, nu pe fonduri europene... și acum a venit și rândul Iașului. Ni s-a spus că sunteți cel mai cel și mai cu multe poze din Iași. Ne puteți ajuta cu imagini?
 Deja eram picat pe spate de respect și intuiam ce va urma...
- Dacă aveți bani să le plătiți, cu mare drag!
- Păi nu v-am spus că nu este pe proiecte europene? Vă punem numele acolo pe album!
- Mulțumesc că v-ați gândit la mine, dar nu mă interesează.
- Domnule, cum naiba toți fotografii din Iași vor bani pe imaginile lor???
- Păi eu știu? Probabil pentru că-și cumpără singuri sculele cu care fac respectivele imagini și se gândesc că și timpul pe care-l consumă din viață contează acolo măcar pentru 3 lei!
- Domnule, o să rămână Iașul o gaură neagră în istoria albumelor noastre.
- Ghinion - zic eo - dumneavoastră faceți aceste albume pe gratis?
- Păi da, noi muncim pentru România, domnule - îmi zice cu mândrie patriotică dumnealui.
- Și la sfârșitul lunii copilul sau soția vă mănâncă din ce vă dă România?
Aici nenea rămâne fără cuvinte... prilej pentru mine să-i zic politicos ”olevoar” și abținându-mă cu greu să nu-i bag Romanela aia pentru care muncește cu drag pe gât.

Auzi nene, altul care mă ia de bou cu tzâtze. Adică dă tu fraiere poze cu Iașul, că umbli după ele fie noapte fie zi, fie ploaie fie ninsoare fie 40 de grade la umbră, că noi avem grijă să muncim pentru Romanela și să mulgem paralele pentru noi. Nu contează că tu faci echilibristică de la o lună la alta întinzând de bănuți, nu contează că în loc să halești de 3 ori pe zi halești numai de două și din ce rămâne îți mai iei un card sau 2 pixeli fierbinți, că mai culegi din urma colegilor tăi aperturile pe care le scapă pe jos, doar doar ăi mai bunghi o poză nouă pe ici pe colo, prin părțile esențiale ale Iașului. Băieții le vor moca și-ți trec și numele pentru asemenea onoare (nu mai zic că mi-l greșeau mie-n sută) pe tipăritura lor de rahat... 
Acuma... nici nu știu dacă să-mi pară rău de gaura neagră în care se va scălda Iașul pentru că nimeni nu le dă la bagabonți poze moca. Dacă își rup niște lovele de la gură le pot da un album gata făcut, ca să mai aibă și ei o zi, două acolo libere și să mai ia o pauză de la munca pentru Romanela. Moca, pe care o fac. Futu-le neuronul ăla al lor de jmecheri ce sunt! 

duminică, 7 septembrie 2014

07.09.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 214

Rar reușim să dăm impresia că ”am mai inventat ceva în fotografie”. Toate s-au făcut, refăcut, răsfăcut. Nimic nu mai este nou. Doar repetăm, în alt cadru, cu alți oameni ceea ce, în alt colț de lume un coleg de-al nostru tocmai a ”declanșat” ieri... 
La fiecare Curs de Inițiere în Fotografie mă străduiesc să le împărtășesc celor de lângă mine din experiența mea. Să le arăt decupaje posibile și să-i învăț să conștientizeze că un subiect poate avea mai multe abordări din punctul de vedere al realizării unui cadru ideal sau, măcar al unuia care să fie memorabil după un anumit timp. Că uneori și eu o mai dau în bară... e omenește. Că atent la fiecare dintre oamenii pentru care mi-am asumat responsabilitatea să-i învăț... mai greșesc, este iarăși omenește iertat. Că reușesc să-mi și recunosc greșeala (nu și limitele)... asta deja ar trebui să dea de gândit. Deci:


În satul Ciurbești, la o plimbare cu Clasa, fotografiind pe ici pe colo, arătând una alta, recupând câte ceva care ar putea fi interesant, găsind răspunsuri la întrebări... de astea. Suntem invitați într-o curte cu patru copii. Să facem poze. Puștii dispar ca potârnichile și e cam greu să-i pozăm așa cum vrem noi. Da tot e ceva. Apuc să trag patru cadre cu cel din imagine. Fix din poarta de la intrare. Cu coada ochiului văd ceva... dar fac loc și la ceilalți să poată fotografia. Mai sus este cadrul inițial, desfăcut din RAW. Fără crop sau editare suplimentară.


Să-i spunem... cadrul final. Așa cum l-am interpretat eu cu mintea mea, cu sensibilitatea mea, cu experiența mea, cu... cu! Decupajul iese un pic din tiparele a ceea ce am citit și învățat despre fotografie. Adică puteam să renunț fără probleme la jumătatea din dreapta a imaginii și nimeni nu ar fi avut nimic de spus. Imaginea s-ar fi susținut, atâta timp cât puștiul, figura lui, transmite ceva. Crează o poveste. Și umbra de pe față ”întărește” acea poveste și atitudinea lui. Ar fi un portret reușit. Numai că, în compoziția pe care am ales-o m-am legat de un element, la prima vedere minor din imaginea pe care am fotografiat-o: cele două prune aflate în afara focusului în partea din dreapta jos a imaginii. Vă spuneam că le-am văzut cu coada ochiului, dar am preferat să nu fac pasul înapoi pentru a fotografia un alt cadru, pentru a le da timp și colegilor mei să fotografieza. Și acum, exercițiu de imaginație: un pas înapoi (sau spre dreapta) ajungeam pe același plan cu cele două prune și cu copilul perpendicular pe fundal. Ar fi urmat o imagine cu punctul de claritate făcut pe fața copilului, cu o diafragmă puțin mai închisă și, surpriza emisiunii, un al doilea cadru cu clarul făcut pe una dintre cele două prune, cu o diafragmă undeva la 11 și fața copilului neclară, dar totuși inteligibilă în fotografie. Nu-i așa că dădeam lovitura? 

marți, 2 septembrie 2014

02.09.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 213


Trece ziua de azi, vine ziua de mâine, ceasul din mine ticăie anapoda... secundele sunt când mai mari (ditai secundele) când mai mici (o clipire fugară de ochi), nimic nu mai este cum ar trebui să fie și niciodată nimic nu va mai fi la locul lui în trupul ce-l port la vedere.
Fugar... mi-e dor să merg cu tine la cumpărături în supermarket, să umplem măcar pe jumătate coșul cu nimicuri utile și inutile, să caște aia de la casă ochii mari, doar suntem primii pe luna asta care-i lasă banii pe un sfert de salar, să mergem apoi acasă, acasă la noi și să te ajut să faci cea mai bună mâncare pe care am mâncat-o vreodată, Doamne cât mi-e de dor, să te privesc și să mă pierd în ochii tăi... Mâine nimic din toate aceste nu-mi voi mai aduce aminte!

sâmbătă, 30 august 2014

30.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 212

foto: Marius Ciocan

Astăzi am început un nou modul de Curs de inițiere în Fotografie. ”Să învățăm Fotografiind”, așa se numește... 4 fete și 4 băieți... 8 săptămâni avem de lucru!

joi, 28 august 2014

28.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 211


Când aveam 2 ani tata a plecat. Iubirea lui, care nu mai era, mi-a lăsat un gol în inimă. Așa mică cum era ea. Fix în ziua când am împlinit 8 ani l-au îngropat pe bunicu. Altă dezamăgire și alt loc gol în inima mea. Tata care a urmat, un om inteligent dar prieten cu paharul, n-a reușit să sădească în inima mea sămânța iubirii de care aveam atâta nevoie. Când am terminat clasa a IV-a a plecat și bunica, de care avusesem grijă mult timp, iar sufletul meu s-a golit complet de fărâma de dragoste care mai era. Au urmat ani de chin, țin minte niște ierni aprige cu vântul șuierând printre glugile de strujeni unde, împreună cu mama, dormeam fugăriți de acasă. Dar nu mai simțeam nimic. Eram un derbedeu din azi spre mâine, mereu călător, mereu visător, mereu trăind clipa. Apoi gerul s-a mai liniștit... Nu pot spune că era mai bine, doar că era liniște în casă și nu mai trebuia să fugim. Prima prietenă am avut-o la 14 ani. Habar n-aveam cum trebuie să mă port. Amândoi nu știam. Dar a fost frumos... Și au mai trecut câțiva ani, cât să termin liceul. De facultate nu putea fi vorba. Scriam poezie, eram o mică vedetă prin orașul meu și mă întrebam necontenit ”cum arată dragostea”. Cum ar trebui să fie în veșnicia ei și câte și mai câte la care nu avea cine să-mi dea răspunsul. Așa că am început să improvizez. Să las derbedeul să plece și să opresc omul. Să nu credeți că mi-a reușit. Doar amăgirile le-am contabilizat pe răbojul anilor care au urmat. Era ca o beție - atunci nu-mi dădeam seama - ziua aceea și noaptea aceea când totul se poate. Când devii întâi înger, apoi demon, apoi iar înger și tot așa - nebunesc joc al destinului îngenunchiat, de cele mai multe ori, de hazard. N-am ajuns ”ultimul om” cum îmi proroceau unii. Dar nici primul. Am iubit cum și cât m-am priceput. Pot spune că degeaba am citit tone de cărți. Din niciuna nu am învățat nimic despre iubire... Am greșit față de fiul meu, plecând într-o zi... doar că am avut timp să repar ce am mai putut repara din greșeala făcută. Am încercat să dăruiesc ”dragostea mea”... dar se vede că tot ceea ce-mi închipuisem despre ea a fost o imensă amăgire. Altceva se vede că ar fi căutat femeile de lângă mine. Să mă mai întreb ce? Cred că știu răspunsul. Sigur îl știu. Numai că eu găsisem, fără să știu, DRAGOSTEA ETERNĂ, rolul meu perpetuu, în deșertăciunea mea de derbedeu - copil mare și prost. O găsisem pe Ea. Habar n-aveți cât de minunată era. Ce ochi putea să aibă. Ce privire. Ce mâini care mângâiau dumnezeiește. Ce trup de statuie antică pe care-l iubeam numai eu și numai eu. Dragostea asta, despre care v-aș putea povesti ore întregi, are cel mai frumos nume pe care-l poate avea cineva din lumea asta și din câte lumi există în galaxie: FOTOGRAFIA. Și cu asta ați putea crede că am spus tot. Dar nu-i așa. Ani de zile mi-a dăruit. Îmi ma dăruiește și acum. Dar a venit vremea să plătesc. Trupul meu este bolnav de ea. De când am aflat (vreun an și ceva) îl simt cum se transformă. În fiecare zi când mă trezesc mai descopăr câte ceva nou care începe să mă sperie. De fapt nu. Mint. Nu mă mai sperie nimic. Mă doare un pic singurătatea. Mă doare un pic când îmi deschid sufletul (și ce rare-s momentele astea) și indiferența îmi bate-apoi în tâmplă rânjind, plătindu-mi încă un blestem mai vechi. Mă doare când mâna mea nu găsește dimineața mâna Ei. Care ea... Dar nu-mi este frică decât de un singur lucru: că atunci când nu voi mai putea spune ”te iubesc” nu voi avea puterea să aleg!

luni, 25 august 2014

25.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 210



Toamna spre iarna lui 2005. Abia intrasem la Facultă la Iași și a venit ditamai George Banu de la Paris pentru a fi făcut Doctor honoris causa al Universității de Arte ”George Enescu” din Iași. Așa că am făcut-o pe-a pozarul. Mai era unul de la video-foto-tumbe, da nu bag mâna-n foc că a făcut niscaiva ceva. O amintire frumoasă pe care am documentat-o cu plăcere. Peste ceva vreme i-am trimis pe adresa de mail o arhivă cu imaginile de atunci. Nu le-a descărcat niciodată. Așa-s artiștii!

(în rest este bine. Lumea merge înainte Prieteni. Mă iau și eu după ea...)

duminică, 24 august 2014

24.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 209


... este femeia de lângă tine, cea pe care o lași și o găsești acasă când pleci și te-ntorci, care-ți stă de-a dreapta mereu - și la bune și la rele, care te-nvăluie cu parfumul pielii ei când o iubești, la care te pierzi în ochi când te privește, pe care o ocrotești când îi este greu și-i ești aproape în momentele de cumpănă - și-ți este și ție aproape când lehamitea de lume te-nconjoară, mâna de om care-ți pune dinainte mâncarea gătită pentru tine cu aceeași dragoste cu care te-a primit în casa ei s-o iubești. Este Minunea unei lacrimi căzută din ochiul trist al destinului pe care nu vrei s-o mai vezi și care trăiește deznădejdea supremă - frica de a nu fi umilită. Pentru că atâta i-a mai rămas, umilința aruncată spre ea de glasul tău rece și tăios ca gerul de februarie în pleoape, de ochiul tău prea lucid și fără urmă de bunătate întoarsă înapoi, de mâna ta tăind aerul împrejur ca o sentință de condamnare la singurătate...

Bărbatul care le știe pe toate, care nu s-a pus niciodată în genunchi spre a cere iertare, bărbatul puternic și priceput la toate căruia toate i se cuvin... să fiu eu? să fii tu? Eu știu ce-nseamnă umilința, să pierzi, să dăruiești și să nu primești nimic înapoi, știu cât de mult poate să doară tristețea, cât de mult poate devasta sufletul și așa mic al păsării care se zbate în colivia numită casă încercând să zboare spre lumina din zori. Am primit și am dăruit, am ales și am pierdut, am lăcrimat și am șters lacrimile din ochii iubiți, am înșelat și, la rîndul meu am fost înșelat, am mângâiat și am întins obrazul celălalt, dar nu am umilit. Și asta o pot confirma ”clipele” care mi-au făcut viața dulce-amară. Și mai știu că, da, mă pot umili dacă astfel pot aduce un zâmbet pe fața brăzdată de singurătate a femeii iubite, că pot să cobor acolo unde calcă talpa ei mică și să astup abisul peste care e gata să pășească... Și chiar dacă nu știu acum de ce are nevoie, mâine voi putea înțelege, pentru că și mâine este o zi iar dragostea mea veghează și învăluie ca privirea ei atunci când se oprește asupra-mi radiind cea mai minunată lumină - lumina singurătății în doi.

O noapte blândă, oriunde te-ai afla!

24.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 208


Mi-e frig. Mi-e frig de-mi clănțănesc dinții sub pledul gros cât toate vocalele greierului care cântă încăpățânat noapte de noapte afară. E ceva nou pentru mine. Toate femeile mele mi s-au încălzit în brațe, oricât de geroasă era noaptea, oricât de adânc era frigul. Am ars mereu radiind căldura tinereții fără bătrânețe și dragostei fără de păcate. Mai fierbinte ca orice rug aprins de un fulger căzut peste pleoape, mai arzând decât toată puterea de înțelegere. Iar acum nu mă mai pot încălzi nici pe mine, împărțire la 3 a destinului meu!


vineri, 22 august 2014

22.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 207


Ziua aproape se trece... cine mai crede în povești să ridice o mână și să spună. Dacă nu, să tacă pentru totdeauna... E mică, cât o respirare fierbinte după un sărut furat de pe colțul buzelor moi. E frumoasă, ca un țipăt de pasăre rostogolindu-se din înaltul cerului spre inima ta transformată în altă pasăre - fără aripi și fără putere de zbor... Este, sigur, sufletul tău în oglinda tăcerii ce-ți pulsează în pleoape, o imagine a toată viața ta depănată-n secunda când ai simțit că (re)exiști. Să nu-mi spuneți că n-ați simțit niciodată cum se desparte destinul de-a dreapta și de-a stânga privirii. Este doar Ea, amintirea speranței - iubită de două strigăte ce nu se vor întâlni niciodată. Iar eu sunt doar șoaptă și o simplă sărutare strivită de pasul ei trist când se duce spre noapte să se culce alături de cealaltă șoaptă fără de care viața ei n-ar avea sens!

joi, 21 august 2014

21.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 206


Marți, 19 august, s-a sărbătorit prin toată lumea Ziua Mondială (sau Internațională - părerile sunt împărțite aici) a Fotografiei. Adică 175 de ani de când un nene a prezentat Academiei Franceze de Științe marea descoperire și a obținu brevetul pentru ea (mai multe pe Goagăl). M-am gândit eu cu gândul meu să dau adunarea în Parcul Copou - fix la ora 18, pentru a discuta despre una, despre alta, despre lucruri esențiale legate de marea noastră pasiune comună. Zis și făcut. Pus pe FB, că amu e mai simplu decât să dai la ziar, oameni cunoscuți și necunoscuți dat laikuri, ajuns acasă de la muncă transpirat și rupt după juma de zi de pedalat prin soarele fierbinte de asfalt al Iașului, făcut duș, luat haine curate, urcat în cutia de conserve fierbinte numită autobuz și la 17,15 fix pus curu pe banca din foișorul de lângă teiul lui Eminescu. În fața mea, două viitoare pițipoance mici cotrobăiau prin papornițele mari cât un sfert din ele după un ruj. Nu aveau mai mult de 13 ani. La dreapta mea, un băietan de vreo 17 ani vrăjea o fetiță la fel de tânără cu o discuție interminabilă despre noul lui televizor plat, noul lui Mac, noile lui Blue Ray, din astea... sentimentale și de vrăjeală. La vreo 5 minute, pe o bancă lângă foișor au apărut doi juni (de fo 35 de ani) iubitori de cultură, proaspăt repatriați din Italia, cu o sticlă de 2,5 litri plină ochi cu bere și cu chef de dans de la muzica telefonului mobil din dotare. Păcat că s-au defluit repede 100 de metri mai dpre dreapta pentru a vrăji o gagică simțitoare care medita pe o altă bancă. Încet încet pițile mici pleacă cu papornițele atârnând de încheietura brațului drept, tehnicosu-și ia prietena de mână și o taie și el și încep să se-adune Fotografii. Apare chiar și Tov. Președinte Popescu din Parcul Expoziției unde se dusese, normal pentru el, să mă întâlnească. Se face și 5 minute și convenim ca discuția despre mersul și binele Fotografiei să o facem la o bere, așa că schimbăm locația în Parcul expoziției, nu înainte de a face o fotografie care sigur va intra în Istorie (asta cu speranța că o va scrie cineva) drept în fața bustului și teiului lui Eminescu, așa, ca niște ”turiști” prin ale vieții care se respectă!

Acum, lăsând la o parte gluma, m-aș fi așteptat ca lumea chiar să fie interesată de o întâlnire la care să discute despre nelămuririle-întrebările-tainele-etc samd pe care le are despre Fotografie. Dar se pare că toată lumea ori le știe pe toate, ori o doare la bască, ori n-are timp, ori n-o lasă Regulamentul de ordine interioară după care funcționează. Așa că tot cei de la FotoIași au reprezentat ”grosul”, fapt pentru care le mulțumesc, le sărut mâinile la doamne și domnișoare și le strâng mâna la domni! 

miercuri, 20 august 2014

20.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 205


Tu ai văzut?

Tu ai văzut copaci tăiați cândva?
Din asta mi-am făcut o meserie.
Rășina lor pe mâini mi se scurgea,
Tăiam cu fierăstrău-n carne vie.

Credeam că-s tânăr, că-s nemuritor,
Tăiam copaci din zori și până-n noapte,
Mă încălzeam, trudit, la focul lor
Și nu știam că foc înseamnă moarte.

Greșeala-aceasta o repetăm din nou,
Din zi în zi ni-i viața mai puțină
Și pomii plâng, cu lacrimi de rășină,
Lăsând în urma lor păreri de rău.

Doar Dragostea mai poate loc să țină
Amarnicilor dinți de fierăstrău!

(Rasul Gamzatov - traducere Emil Iordache)

Pe omul din imagine l-am fotografiat într-un sfârșit de octombrie al anului 2006 pe Valea Vaserului în Maramureș. Într-o luni dis de dimineață și-ntr-un vagon al Mocăniței care ducea tăietorii de lemne spre inima munților plină, încă, de brazi falnici numai buni de doborât. Când am urcat în vagon, la Vișeu, era destul de agresiv, agresivitate dată de faptul că era bine ”magnetizat” cu votca cumpărată de la chioșcul de lângă stație. Majoritatea-și luau de acolo de-ale gurii pentru cele cinci zile (până vineri spre seară) pe care le aveau de petrecut în barăcile din muntele pe care-l dezrădăcinau de copaci. În ranița fiecăruia intrau, inevitabil, cinci pâini rotunde, 1 - 2 kilograme de salam la baton, câteva conserve, niscaiva biscuiți și între 5 și 10 sticle de votcă. Rar mai luau, câte unul mai grijuliu, un carton de ouă. O viață aspră, cu renunțări neînțelese, cu drame asumate involuntar, cu tragedii inerente, fără păreri de rău, fără a înțelege, fără a fi înțeles vreodată. Doar mirajul unui salar primit lunar pentru munca silnică prestată mai aducea o umbră de uman pe fețele lor brăzdate de amintiri pe care, oricum, numai ei le puteau înțelege. Pe parcursul celor aproape 6 ore de mers spre un capăt de linie ne-am împrietenit, aș putea spune. Un Om, acolo și el cu durerea strângându-l în spate...

Bucățica scrisă mai sus poate avea și nu poate avea legătură cu sonetul lui Gamzatov, tradus magistral de un alt Om la care am ținut și care e undeva deasupra, printre stele. Poetul, traducătorul și filologul Emil Iordache. Pentru mine... lângă mine cu fiecare pas pe care-l fac se prăbușește un copac. Este timpul care-și cerne sita de gheață petrecându-ne spre când nu vom mai fi. Nu știu voi cum simțiți asta, dar eu am fost un risipitor. Tânăr fiind nu am dat importanță nimănui de lângă mine. Am iubit cu disperare și am pierdut peste măsură. Dar am mers înainte cu puterea și forța dată de anii frumoși pe care-i risipeam fără-ncetare. Dintre toate, acum, a mai rămas vie doar disperarea de a iubi. De a te-nvălui cu minunea ochilor ei în care te pierzi cu fiecare clipă în care-i privești și-i poți săruta. Doar că, nu știu cum se face, mereu în ultima vreme, doar iubirile interzise mă fac să vibrez ca o vioară minunată cu sunet fără de pereche. Nu zâmbiți dacă vedeți că vioara n-are strune. Sufletul meu - Vrăjitor - încă se poate transforma într-o melodie pe care nu ați mai auzit-o. Mâine încă nu știu cât va fi de târziu. Pot trăi doar azi și pot privi Ochii mei frumoși luminând chipul depărtării de noi! 


marți, 19 august 2014

19.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 204


”În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare,
Și nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămâne un deșert de disperare.”
(Romulus Vulpescu)

Și... cât timp mai acordați, Prieteni, în fiecare zi ”copilului” din voi? O clipă? Un minut? O oră?... Fuge viața prin noi și nu băgăm de seamă că ne întoarcem cu secunda ce trece spre copilărie. Spre copilăria demult uitată, care doare, care are amintiri năprasnice, aceea când încă nu ne era rușine să alergăm prin praf cu picioarele goale, aceea când o cireașă amară furată era un neprețuit trofeu, aceea când mâncam bătaie pe degeaba cu varga ruptă din alun - și ce mai durea, ah ce mai durea, aceea când o simplă felie de pâine neagră udată cu apă și muiată apoi în zahăr ne ajungea pentru o zi întreagă... Unde am pierdut Copilăria aia și când am înlocuit-o cu lacrimi?...


luni, 18 august 2014

18.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 203


Vine o vreme când a vorbi despre copilărie ne este foarte greu. Chiar... mai țineți minte când ați mâncat pentru prima dată o portocală? Eu habar nu mai am. Dar țin minte gustul celei mai minunate portocale pe care am mâncat-o vreodată. În Sicilia. Eram cu Renato și cu Giorgio. Tocmai avusesem (martie 2003) vernisajul unei expoziții de fotografie și o proiecție de diapozitive în galeria artiștilor fotografi din Catania. Portocala roșie, culeasă de dimineață, a fost un dar trimis de Dumnezeu.
Tot așa, îmbătrânind, vârsta o ia cu mult înaintea simțurilor, a trăirilor, a lacrimilor care ne cad, umile, din ochi. Și... gustul pielii femeii pe care am iubit-o pentru prima oară și al celei pe care o regăsim întruchipată în ultima noastră poveste de dragoste nu are seamăn pe lumea asta plină de lacrimi și umbre, Prieteni. Ca portocala aceea, știți voi care!


duminică, 17 august 2014

17.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 202


Vara lui 2006... O vară nebună în care am îmbătrânit cu 10 ani. În care nu înțelegeam de ce se întâmplă ce se întâmpla și nu pricepeam nici în ruptul capului de ce Iubirea poate să doară atât de mult.
Eiii... nu-i așa că dacă aș fi câinele tău aș muri mai întâi de sete și mai apoi de foame? Prea des și prea mult mă uiți, Singurătate!


sâmbătă, 16 august 2014

16.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 201


”De câte ori îți spun La revedere
Te văd plecând Iubito și mi se face frig...”

Viața mea, viața ta, viața noastră, Viața - Pasăre Măiastră,
Viață ruptă, viață tristă, Viața - care mai există,
Viața care mai rămâne - Șutu-n coasta mea de Câine
De Golan de Vagabond - Încă viu, mai bine Mort!



vineri, 15 august 2014

15.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 200

Corabia cu Suflete (11) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!




Te trezești transpirat. Perna e leoarcă. La fel și tu, deși în casă e răcoare bine. E deja 8 jumate, ai dormit mult și n-ai visat nimic. Sau nu mai ții minte... Cred că băieții cu gunoiul sunt liberi azi. N-au apărut încă să trăncănească la tomberoane. Nici copii care stau fix sub geamul tău cât e ziulica de lungă și-și bagă și-și scot, de... ca la 8 - 9 - 10 ani, nu sunt adunați pentru gălăgia zilnică. E liniște peste tot. Și pe net și pe telefon și-n suflet. Începe o altă zi de singurătate. Îngerii să fie cu voi!

joi, 14 august 2014

14.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 199

Corabia cu Suflete (10) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!


Lumina crește brusc. Te trezești buimac și nu realizezi în primele clipe unde ești. Te freci cu degetele la ochi și, încet-încet toate din jurul tău încep să prindă contur. Fereastra de deasupra patului, ca un ochi magic spre cerul albastru al dimineții. Perna și cearșaful cu flori albastre și ele, ude leoarcă de transpirație, mai încolo șifonierul cu cutiile de la aparate și obiective rânduite ca soldații pe terenul de instrucție, Dulăpiorul de jos plin cu albumele tale, mândria ta pe care toți ceilalți au uitat-o. Pe balustradă două cămăși mai vechi pe care ți-ai propus acum o lună să le arunci. Primele două trepte ale scării care coboară în sufrageria unde te așteaptă calculatorul să-l deschizi și să mai meșterești câte ceva. Și brusc realizezi că doar ai visat. Că lângă tine nu este nimeni. Ochii aceia mari și frumoși care-ți vegheau somnul au fost doar o închipuire. Mâinile mici, tălpile mici, gura mică și catifelată, ”mâna” de om cu trup de statuie grecească... a fost doar în închipuirea ta. Deja afară trăncăne băieții de la Salubris veniți să ridice gunoiul. Te trezești de-a binelea și constați cu ciudă că începe o nouă zi în care vei aștepta să sune telefonul ca un clopot în turla bisericii din sufletul tău. Că îți adaugi încă o zi la viața de până ieri noaptea târziu când ai adormit cu ochii deschiși rugându-te pentru binele celor pe care-i cunoști și odihna celor pe care i-ai cunoscut.

miercuri, 13 august 2014

14.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 198

Corabia cu Suflete (9) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!


În ultima vreme am vorbit mai mult de-ale mele și mai puțin despre fotografie. Chiar... imaginile cu oameni pe care le pun de ceva vreme sunt făcute cu tot felul de aparate de fotografiat. Cu Canon 300D, 350D, 400D, 30D, 7D, 5D Mk II și 5D Mk III. Din 2005, de când am trecut pe digital și până acum. Despre obiective... ce să spun - de la cele de kit, trecând pe la cele de pe vremea (încă) a filmului, până la cele de acum. Care sunt. Aș vrea în seara asta să vă întreb despre ceva Prieteni: Câți dintre voi vă știți pe de rost aparatul de fotografiat? Adică să-l scoateți pe beznă din geantă și să reușiți să-i faceți setările de care aveți nevoie. Sau, măcar, să-i schimbați obiectivul pe ne-ve? Nu vă mai întreb de câte ori l-ați butonat și răsbutonat pentru a vedea/aminti ce se întâmplă la fiecare dintre posibilitățile de setare... Chiar aș fi curios să vă aflu răspunsurile. Știu colegi de-ai mei care au habar doar să apese pe ”on” și ”of” la aparat. Despre editare... Știu colegi de-ai mei care merg prin țară și pe aiurea de țară da imaginile lor nu s-au schimbat cu nimic de ceva vreme. Sunt toate o apă și-un pământ. Și atunci aș întreba ”de ce”. Sau ”pentru ce”, Prieteni?

Fotografia e o ”boală” lungă. Dacă nu arzi pentru ea, te arde ea pe tine. Și asta spune tot. Poate într-o zi veți înțelege. Restul sunt doar declanșări și iarăși declanșări. Cât pentru o expoziție acolo... unde zboară vulturii!

13.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 197

Corabia cu Suflete (8) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!


Voi ce ați putea spune despre ”frică”? La ce v-ați gândi prima dată? Ați reușit să o stăpâniți vreodată? Să spuneți privindu-vă-n ochi (în oglindă, Prieteni) ”astăzi nu îmi este frică de nimic”?...

Eram copil. Încă. Aveam 8 ani și ceva (țin minte că fix în ziua în care am împlinit 8 ani l-au înmormântat pe bunicu) și noaptea dormeam singur în cameră. Era un pat cu ”sub pat” și de fiecare dată, înainte de a mă culca, mă uitam dedesubt să văd dacă nu este cineva acolo. Nu era. Dar, după ce se stingea lumina îmi era frică în continuare. Dintr-un alun din parcul mare din Dorohoi, care era peste gardul unde eu aveam o ”ostreață specială” care se dădea la o parte făcând loc numai bine să mă strecor, am tăiat un băț lung cu care noaptea ”vâsleam” pe sub pat, doar doar oi da de cel care-mi provoca frica... Veți spune că eram ditai măgădăul deja. Că era aiurea să-mi fie frică. Și aveți dreptate. Ziua făceam toate prostiile din lume. Mă cățăram prin copaci, mă cafteam cu cei de vârsta mea, mergeam câte 10 kilometri la iaz la Șendriceni la pescuit. Câte nu mai făceam... Dar când în cameră era întuneric îmi era frică. Mamă ce frică-mi mai era. Mai târziu mi-a fost frică și de alte cele. Nici nu mai știu de care. De avion, de exemplu. Dar nu de prima dată când am zburat cu el. De a treia sau de a patra. De ce? Habar n-am. Îmi era frică și mi se făcea rău... De bătaie nu mi-a fost frică niciodată. Cum nu mi-a fost frică că voi putea pierde ceva sau pe cineva. Sunt ”pierderi asumate”, fac parte din viața de zi cu zi a mea, a ta, a celor din jur. Trebuie doar să conștientizezi asta. Acum, la 53 de ani frica a revenit. E mai prezentă ca niciodată. O frică specială. De singurătate. Și nu sunt puține săptămânile în care intrat de vineri în casă am ieșit de abia luni dimineață. Butonând calculatorul, editând, mai scriind ceva, mai pregătind o expoziție... eu și cu ea, Frica mea de sâmbăta și duminica de sărbătoare. Acuma recunosc, de multe ori am fentat-o. Ba un curs, ba o ieșire la fotografiat cu gașca, din astea, mărunte și alungătoare de frică. Da și când mă prinde descoperit... toate obsesiile mi se plimbă jur-împrejur mârâind la mine, toate vrutele și nevrutele se învârt din ce în ce mai repede, până amețesc de atâta frică, toate remușcările, toate blestemele, toate durerile simțite sau nu, toate depărtările, toate remușcările, tot ce am pierdut, tot ce am avut și nu am putut ține aproape, toate se țin scai de mine și nu mă lasă să respir adânc și repede-repede. Nu de alta da să nu-mi treacă ea, frica de singurătate. Și nu mai spun că, de multe ori mă însoțește și pe unde îmi port pașii. Așa, ca să  nu uit că există. Acum două zile Peter Pan n-a mai rezistat fricii. Era prea singur printre cei dragi și s-a gândit să plece puțin către alt cer. Poate mai bun și poate cu mai mulți Prieteni. Unii dintre voi vă veți întreba cine este Peter Pan. Era doar un actor. Și dacă nu știți că a existat nu e mare gaură-n cer. Probabil nici el nu știa de noi că-l iubim. Altfel ne-ar mai fi încântat multă vreme.  Tot e bună frica asta de singurătate la ceva. Cine o înțelege și o stăpânește poate alege singur când e vremea de privit pământul de sus, de sus de tot, unde este doar vântul stăpân și unde cele lumești nu mai au nici o putere asupra noastră. Cine spune că te iubește pentru ca apoi să te lase singur nu te minte. Doar îți sădește în suflet și bunătatea lui de frică. Așa, ca să le duci pe amândouă ca pe o taină mare și de nepătruns legate de piciorul drept și de cel stâng, ca două ghiulele mari și grele. Ale singurătății din noi. Cea mai mare frică și cea mai grea patimă de pătimit care există printre muritori!

PS... dacă n-ați înțeles nimic nu vă faceți griji. Și mâine este o zi și ceva de scris la finalul ei.

marți, 12 august 2014

12.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 196

Corabia cu Suflete (7) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!




Amintirile le purtăm după noi... ca niște șoapte - pe cele frumoase, ca niște pietre de moară - pe cele mai puțin frumoase. Amintiri din copilărie... prima amintire o am de la doi ani și un pic. În casa de la Dorohoi a bunicilor venise tata. Părinții mei, fie-le țărâna ușoară, se despărțiseră de puțină vreme. Nu mai țin minte ce-mi spusese mama. Țin minte doar că aveam niște ghetuțe noi cu ramă în dreptul tălpii care ieșea vreo câțiva milimetrii în afară. I-am tras cu ele în fluierele de la picioare până am obosit. Nici conversația nu o mai țin minte. Știu doar că la plecare tata și-a ridicat cracii pantalonilor și mi-a arătat ce reușisem să fac. Adică multe multe urme mici, de câțiva milimetri, din care curgea sânge. Amintirea asta m-a urmărit și mă urmărește mereu. Copilăria pierdută, copilăria furată, copilăria visată, copilăria uitată, copilăria necopilărie...
Istoria s-a repetat peste ani. La rândul meu am plecat de lângă copilul pe care-l iubeam. Era un pic mai mare decât fusesem eu. Nu știu care este prima lui amintire cu mine. Viața le-ncurcă și le vântură pe toate după bunul ei plac. Greșelile părinților se răsfrâng, invariabil, asupra copiilor. Ei, vinovații fără vină ai lumii în care încă trăim!

luni, 11 august 2014

11.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 195

Corabia cu Suflete (6) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!


Duminică de-mprumutat
Când ai venit printre poteci
Și am crezut că nu mai pleci.
Dar ai plecat!

Multe-ar fi de spus... și mai multe-ar fi de înțeles. Dar numai tu le înțelegi, în oricâte cuvinte alese le-ai îmbrăca. Cică în noaptea asta de duminică care a trecut de câteva minute luna e Super. Adică Super lună. Mai mare, mai rotundă, mai arătoasă și mai devreme-acasă. Fotografii se dau de ceasul morții să-i facă portretul. Să o facă mireasă. Oare câți dintre ei vor reuși? Pentru mine Luna aceasta strălucitoare a fost, mereu, femeia de lângă mine. Mereu am iubit-o ca și când ar fi fost ultima Femeie - Lună din viața mea. Și mereu mi-a fost rușine să o fotografiez. Să-i fac portretul. Am preferat să-i păstrez strălucirea pentru mine. Să mă bucur numai eu de aura ei de frumusețe și mister. Și îmi este greu să povestesc, cuvintele sunt prea puține pentru a spune. Doar amintirea îmi face inima să bată tare - tare, bum - trosc, trosc - bum, de a trebuit să o trec pe pastile ca să-și astâmpere emoțiile. Am iubit cu disperare, am înțeles sau n-am înțeles, am câștigat și mai mult am pierdut, dar am privit, în fiecare noapte Luna rotundă și fără de asemănare de lângă mine. Nici nu mă miră că acum amintirile se scriu singure, ca atunci când le-am trăit și mi-au ars palmele care mângâiau. ”... a iubi - aceasta vine tare de departe-n mine...” spunea poetul cândva. Și câtă dreptate avea Prieteni. Mereu amintirile ne copleșesc la ceas de singurătate, mereu ne umplu secundele în trecerea lor sacadată spre ziua ce vine!

duminică, 10 august 2014

10.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 194

Corabia cu Suflete (5) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!


Ziua de Duminică... Ce să vă spun despre ea? Cum să vă pot face să o înțelegeți așa cum o trăiesc eu de ceva vreme. De cum o strâng la piept din șapte în șapte zile și de cum mă trage după ea prin ”cenușa imperiului” de neiubire și de nenoroc? Ziua de Duminică... o zi frumoasă de rugăciune și de mântuire, de dragoste de aproapele tău și de împlinire sufletească - ceea ce vă doresc și vouă, celor care citiți pe aici! Ziua de Duminică... când singurătatea te ține în casă (mai sunt și așa oameni, pedepsiți de întâmplare), când nici muzică, nici glas subțire de zână nu-ți pătrunde în oase, când lumina parcă e întuneric și întunericul e negru de parcă ai sta cu ochii cârpiți, neputând a-i deschide. Când simți că timpul s-a oprit în loc și nimeni și nimic nu-l mai poate porni până în secunda unu a zilei de luni.
Ziua de Duminică... o pedeapsă pe care mi-o asum, așteptând și sperând să se-nfăptuiască Minunea. Adică 1 și cu 1 să poată face, în sfârșit, măcar cu 1 mai mult decât 1. În rest este viața noastră, a fiecăruia, duminica noastră de povestit, de trăit, de simțit, de iubit și, într-o altă duminică (dacă nu s-a întâmplat într-o luni, într-o marți, într-o miercuri, într-o joi, într-o vineri sau într-o sâmbătă) de murit!

sâmbătă, 9 august 2014

09.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 193


Emoție de toamnă...

Am mai spus-o, o repet și am s-o mai repet de multe ori: întâmplarea face, de cele mai multe ori ”legea” în fotografie. De dimineață prin Grădina botanică din Iași... undeva, la întretăierea a două crengi uscate un păianjen și-a țesut o bucățică de pânză deasă-deasă. În ea s-a prins o frunză de vreo 4 centimetri care s-a uscat și, hăt de astă primăvară, câteva flori scuturate dintr-un liliac. Frunza ne ”povestește” despre toamnă. Fostele flori de liliac parcă sunt păsări care-și iau zborul spre ținuturi mai calde. Pânza de păianjen ne povestește despre timp, despre curgerea lui, două crenguțe delimitează cadrul la stânga și la dreapta. Pe fundal, printre verdele (încă) al frunzelor depărtate