foto oZo/respirare Manon
Regăsire
... Mă doare ochiul, ăla cu care
plângeam lumile nesfârşite
regândite
Pe tiparul câte unui cuvânt...
Şi dimineaţa asta de toamnă cu mesteceni
auriţi e descălţată şi prăfuită.
Aş striga să nu mai priveşti prin mine,
dar eşti prea ocupat cu ce ai de spus
Chiar pentru a te auzi.
Mă doare
ochiul din colţul căruia nu mai pot trage nicăieri fără să mă-mpungă ce
e in jurul meu.
Înainte
de tăcere, dincolo de tăcere, tăceri
toate printre coastele mele, prin mine, despicând-mi usturător
răsuflarea....
Cred, ştiu - am aflat - că nu-ţi sunt indiferentă; preferam să trec
neobservată, vecină cu umbra;
E
drept, nici aşa nu e prea mult, doar dacă-ţi ţii respiraţia există ceva;
altminteri, e o năruială perpetuă de construcţii şi manufacturi...
Poate că tristeţea asta a mea nu s-o
exorciza pana la urmă cu nimic...
Poate că tăcerile - reci, închise, anoste - sunt numai ale mele...
Şi - iarăşi poate - nu-mi mai pasă să mă
risipesc acolo unde nu creşte nimic...
Mâine.