sâmbătă, 31 mai 2014

31.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 151


Prin 1991, în București. Undeva pe Liscani, la vreo 30 de metri de fostul magazin București (parcă). Era o clădire ciudată, dărăpănată, cu niște uși (încă) masive de fier, cu o poartă monumentală (care da în Lipscani), cu etaj și beciuri boltite, cu bălării crescute anapoda. Cu ceva ani înainte am văzut un film care s-a turnat în locația respectivă (posibil al lui Dan Pița, nu mai știu)... De intrat se putea intra prin altă străduță, printre tablele unei porți... Fantastic spațiu de pozat. Am făcut-o de două ori, prima dată cu Cezar Amitroaiei și Daniel Minciună, actori ai Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani, a doua oară cu ei, îndrăgostiții (încă) din imagine. Au avut un spectacol extraordinar de pantomimă o lungă bucată de vreme, prin București și pe aiurea, apoi, cum altfel, drumurile s-au despărțit. Ca orice drumuri dintr-o dragoste care pare că va ține veșnic. De-ale viații...
Ea, Carmen Ungureanu din Botoșani, actriță, care dormea cu poza lui sub pernă (înainte de a fi și când doar visa să devie actriță), El, Dan Puric, actor... și restul cuvintelor sunt de prisos. Mă bucur, de fiecare dată când privesc imaginile făcute atunci că am fost (și încă mai sunt) contemporan cu ei și i-am privit în ochi!

Dusa pasăre fericirii, TINEREȚEA, 

vineri, 30 mai 2014

30.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 150


Vara anului 1990, Ploiești. Podul Muzeului de Istorie (parcă), foto Florin Andreescu. Era în ziua vernisajului Salonului Foto Art, organizat de către David Friedmann în anii cu soț. În cei fără soț organiza Salonul ESEF. Cu ”franțuzoaica” venisem de-acasă... Florin doar a insistat să ne facă o fotografie pentru zilele ce vor veni. Au trecut de atunci 24 de ani. Imaginea are un aer de fotografie de epocă. O epocă a tinereții noastre în care iubeam, făceam fotografii, tocmai scăpasem de Comunism și, încă, nu știam ce ne așteaptă.
Dulcea pasăre a fericirii, tinerețea!

joi, 29 mai 2014

29.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 149

Deci... se adună ”trupa” dis de dimineață, urcat în mașini - direcția Bârnova (Tata Mihai) - se pregătește echipamentul și se face primul pas în iarba plină de rouă. La al treilea deja cei fără echipament adecvat sunt uzi, la al 15-lea și ceilalți! Merg la ”tufa cu omizi” pe care am văzut-o săptămâna trecută. Sunt doar trei. Pun neoprenul, iarba este destul de înaltă și nu mai am o poziție prea confortabilă. Merg pe firele de iarbă de parcă ar avea cursă de 100 de milimetri. Cea mai interesantă am pus-o pe FB aici. Normal că încerc mai multe încadrări și mai multe declanșări pe fiecare. Să vedem!


Omida care în drumul ei strânge picăturile de rouă în una mai mare (până aceasta devine mai grea decât poate suporta firul de iarbă și cade). În teren omida coboară. Urcând n-ar putea aduna boabele de rouă. Dar, pentru ca imaginea să fie mai spectaculoasă o întorc la 180 de grade. Acum omida urcă. La dimensiunea respectivă, omida are cam 1,5 cm, zona de claritate este de sub 1 milimetru. Am două variante: ori clarul pe ochi, ori pe picătura de rouă, caz în care se vede o parte din firul de iarbă mărit, ca de o lupă. Aleg a doua variantă.


Pe același ”fir” de claritate am și ochiul omizii și o picătură de rouă. O compoziție cu firul de iarbă împărțind planul imaginii în două părți, fiecare completate de elementele aflate în afara zonei de clar din fundal.

  
Din nou am întors cu 180 de grade imaginea, aceeași picătură de apă, mai mică aici, care reflectă corpul omizii. Un fir de iarbă (cel cu omida) împarte cadrul pe diagonală aproape în două părți, un altul, mai lat, completează compoziția.


Cum spuneam, cursa de 100 mm iarbă!  Sunt cam trei centimetri între cele două combatante. Nici dacă aș fi închis diafragma la maxim nu le aveam pe amândouă în zona de claritate. Așa că aleg un compromis... clarul între ele. Deși e aproape ratată, imaginea totuși este, cât de cât, ok. Se citește și are o grafică mulțumitoare dată de firele de iarbă unde au ”pista” cele două omizi.


Aici am rotit imaginea doar cu 90 de grade. Pare că omida s-a ridicat pe bobul de rouă și se uită după ceva. Firele de iarbă sunt un pic pe diagonală... un cadru interesant (spre panoramic)!


Partea de ”spic” a unui fir de iarbă, pe care și-a luat viteză un pui de ploșniță. De-asupra lui doi gândaci, în zonă de neclaritate, aflați pe alt fir de iarbă, completează cadrul. Compoziție pe diagonală... cu multe puncte hexagonale, în fapt picăturile de rouă aflate în zona de neclaritate în apropierea insectelor. Imaginea fiind în contra lumină, picăturile de rouă neclare se citesc foarte bine în cadru, faptul că nu apar perfect rotunde (cum sunt în realitate) fiind dat de închiderea diafragmei cu două trepte (5,6) față de deschiderea maximă (2,8).


 Cele două gâze din imaginea anterioară (care aveau și ele competiție), într-un moment de relaxare pe o frunză de 1,5 cm. 


 Doar o floare mică de ”nu mă uita”, în contrast cu o bucățică de frunză, și un boboc de la altă floare. În zona de neclaritate fire, frunze, rouă. Un cadru ca o dimineață de mai!


Un fragment dintr-o floare foarte ”păroasă”, plină de boabe mici de rouă. O minune a naturii peste care nu am putut să trec. Mică nu spune mare lucru. Mare este foarte spectaculoasă.

Cum am mai spus, acolo, la firul ierbii, sunt multe cadre minunate de fotografiat. Trebuie doar să le vezi și să poți opri pentru eternitate decupajul adecvat. Așa cum îți dictează sufletul, ochiul, mintea. Alegerea diafragmei, a zonei de profunzime, ține de o experiență a fiecăruia ca fotograf, ca iubitor de imagine, ca om care a văzut mii de fotografii și a uitat tot pe atâtea. Restul este doar o poveste pe care alții au scris-o, noi o scriem și, la rândul lor, o vor scrie alți și alți iubitori de Fotografie...


miercuri, 28 mai 2014

28.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 148


O imagine pe care puțini s-ar aștepta să o ”găsească”, să o ”vadă” să o ”fotografieze”. Totodată... o imagine simplă și de impact. ”Piscina”, să-i zicem. De fapt, ce este? O plantă mai mare, o ”beldie” cum se spune la țară, de pe câmp. Frunzele pornesc de pe tulpină, formând un fel de cornet, de pâlnie înfundată în care s-a strâns apa ploii de seara trecută și roua de dimineața asta. Câțiva țânțari i-au picat ”pradă”. Par că fac baie, așa cum sunt adunați la un loc. Nu a fost dificil să o văd, chiar dacă era la 10 cm de-asupra solului. Mai greu a fost să găsesc un unghi care să aibă numai verde în compoziție, să nu se vadă frunzele și pământul. Cred că a ieșit o imagine interesantă, un pic mai neobișnuită, pe care mă bucur să o împărtășesc cu voi!

Natura ne oferă imagini extraordinare. Noi trebuie doar să ne obișnuim să vedem tot ceea ce ne pune dinainte nouă, Fotografilor împătimiți...

marți, 27 mai 2014

27.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 147

Să continuăm cu imaginile care spun câte ceva. Categoria ”fotografie de stradă”, subdiviziunea ”căței”... În scumpa noastră Patrie e mai greu să faci acest gen de imagine. 95% dintre câinii pe care-i întâlnim zilnic sunt ai nimănui. Este o isterie întreagă în România cu privire la câini, de ani de zile (de dinainte de 89, când Ceaușescu a demolat orașele și i-a făcut pe orășeni din ”căsari” ”blocari” fericiți, câinii aferenți fiecărei curți devenind ”comunitari”) nimic nu se poate rezolva pe acest segment, deși se cheltuiesc milioane și iarăși milioane pe sterilizări fictive făcute de ”medici deștepți”, situația este scăpată de sub control. Doar presa isterizează poporul când un ”maidanez” atacă copii sau bătrâni, când ”tragedia” lovește. Este ca un blestem. Nicăieri pe unde am umblat în lumea asta nu am văzut situația de la noi. Ceilalți și-au rezolvat problemele, noi...


O imagine făcută în Bruges - Belgia. Ce am putea ”citi” în această fotografie? Are o ”poveste”?. Sigur că are: există în lumea asta oameni care-și tratează animalele de companie ca pe niște copii. Pe care i-au avut și au plecat spre alte zări sau pe care nu i-au avut și i-au înlocuit cu aceste ”suflete” necuvântătoare. Vă dați seama ce mișto ar face golanii dacă te-ar vedea în Romanela ieșind cu dulăul în cărucior de copil? Nici nu ar conta dacă ar avea o labă ruptă, dacă ar fi bătrân și n-ar mai putea merge... haiul ar fi garantat. La ei (la alții) se poate. Și nimeni nu spune nimic, nu se miră și nu face mișto. Au văzut că- fotografiez și s-au arătat mirați. Și mi-a fost, pentru o clipă rușine că am declanșat înspre ei. Este o lume pe care încă nu o înțelegem. Pentru că nu avem puterea și nici educația să o facem. Unii dintre noi. Oare câți?...


O imagine făcută în Delft - Olanda. Un om purtând în lesă doi câini. Numai că unul trăgea hăisa și celălalt ceala. Era o încântare să-l vezi pe bietul om cum se chinuia cu ei să-i facă să meargă în aceeași direcție. După vreo cinci minute de ”du-te vino” s-a dus la ei, la luat pe cel care trăgea hăisa și l-a pus pe direcția opusă. Mergeau de mai mare dragul cu urechile lor caraghioase măturând caldarâmul în aceeași direcție acum. După 100 de metri au repetat operațiunea de a o lua care-ncotro. I-a pus, liniștit, din nou pe direcție. La noi... câte șuturi ar fi luat bietele patrupede...


Tot prin Bruges. O imagine hazlie... Se pare, la prima ”citire” că domnul de pe bancă din stânga îl miroase sub coadă pe câinele alb și toflogos din mijlocul străzii. Este o iluzie. Între cei doi sunt câțiva metri buni. Sincer, este o imagine datorată întâmplării. În momentul declanșării, domnul de pe bancă începuse să se ridice, lucru pe care nu aveam cum să-l prevăd. A ieșit un cadru haios, semn că și ea, întâmplarea, face parte din arsenalul fotografului de stradă.

Pe mâine, Prieteni!

luni, 26 mai 2014

26.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 146


Undeva prin centrul Vienei... Un luptător antic (și de demult) victorios, într-un car de luptă. Într-o mână ține ceva care seamănă cu laurii, iar cu cealaltă strunește ditamai macaraua modernă. Normal că este o iluzie. Statuia luptătorului nu are nici o treabă cu macaraua. Nici n-ar avea cum. Doar fotograful a putut crea această poveste, așezându-se cu aparatul în așa fel încât să creeze iluzia. Doi centimetri mai la dreapta sau mai la stânga, mai înainte sau mai înapoi ar fi ieșit cu totul altceva. Am mai spus zilele trecute cât de mult contează ”unghiul” în fotografie, cât de important este să te așezi în locul potrivit și, combinat cu focala potrivită, să poți scrie o poveste. A ta. Pe lângă care ceilalți trec fără să o vadă, fără să o bănuie, fără să le pese că, în afară de a face poze explicative (”eu cu”... sau ”eu la”, se mai poate face și altceva. La fel de simplu, dar cu rezultate de zece, o sută, o mie de ori mai deosebite! 

duminică, 25 mai 2014

25.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 145






Sunt oameni pe care-i simți aproape de sufletul tău și lângă care ți-ai dori să fie aproape mereu. Sunt oameni lângă care te regăsești, cu care-ți împarți pasiunea, cărora le împărtășești aspirațiile tale, visele tale, bunele, relele, lacrimile, zâmbetele. Sunt oameni cărora le spui simplu Prieteni.

La mulți ani, Florin, multe imagini inspirate, bucurie alături de familia ta frumoasă, puterea de a trece peste gustul amar al ”omenescului” din noi, pentru că tot ceea ce încearcă să te dărâme, să te destabilizeze, te face mai puternic și mai doritor de a deveni Învingător!

sâmbătă, 24 mai 2014

24.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 144


Toate cele trei imagini vorbesc despre ”unghiul” în fotografie. Adică de unde, din ce loc, din care parte alegi să declanșezi. Toate trei imaginile sunt făcute în Franța, acum mai mulți ani. Prima pe cheiul Senei în Paris, cea de a doua în Jardin de Tuilleries, iar cea de a treia la Versailles. Să nu credeți că sunt făcute cu cine știe ce aparat sofisticat, ci cu un Fuji nu mai știu cum. Plecasem în ”aventură” cu un amic spre Paris și într-o dimineață, într-un sătuc din Austria, unde dormisem peste noapte, uitasem, la hotel, rucsacul cu aparate (le-am recuperat intacte la întoarcere). Așa că am fost nevoit să pozez prin Paris cu aparatul de rezervă al colegului. Asta până i s-a terminat bateria. A doua zi!
Cine a fost prin Paris și a hălăduit pe cheiul Senei (partea centrală) știe că acesta se află mai jos decât străzile principale, circulate de mașini. De pe unul dintre trotuarele de acolo am făcut prima imagine, în jos, spre apă, surprinzând doi îndrăgostiți. Că la încadrare m-am ajutat și de stâlpul de iluminat (cu lampa aferentă) asta e o altă treabă și ține de imaginație. Sau de cultura aia vizuală de care am tot vorbit. Cea de a doua imagine... doamna îi tot explica domnului cu gesturi largi probabil visul de noaptea trecută. Fântâna avea vreo opt țâșnitori și a fost de ajuns să mă poziționez în unghiul ideal pentru a realiza o imagine amuzantă. Am avut și noroc, pentru că una vedeai pe LCD și alta fotografiai, întârzierea fiind de aproape jumătate de secundă. Dar mi-a ieșit. Cea de a treia, pe treptele care coboară spre grădina Palatului de la Versailles, un domn distins, cu haină de piele, contemplă peisajul. Iarăși m-am poziționat în spatele lui, am încadrat - jumătate domnul, jumătate perspectiva spre grădină și am avut norocul ca să nu fie prea multă lume în partea de jos, astfel încât grădina să se vadă în toată splendoarea ei.

Cum spuneam, unghiuri și unghiuri, alegeri și alegeri, imagini și fotografii!

vineri, 23 mai 2014

23.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 143


Artistul, în scurta lui ”viață” de creație este asemenea unui licurici. Strălucește atâta timp cât vrem noi, ceilalți, să îl vedem!

Restul este poveste. Spusă cu patos sau cu patimă, dacă puteți deosebi nuanța. Despre sine Artistul povestește greu, voi sunteți cei care puteți da viață poveștii. Înainte de internet era ca-n Miorița, adică ”balada” artistului circula pe cale orală, din admirator în admirator, sau din detractor în detractor. Nimic nu-i nou sub soare. Acum, pe vremea internetului Artistul este mult mai vizibil. Are conturi pe toate rețelele de socializare (eh, nu chiar toate, unii), dar ca și înainte, unii îl laudă, alții îl înjură. Dar ce este în inima lui, câte renunțări și câte lacrimi mijite în colțul ochiului... numai el știe și nu vă va povesti niciodată despre ele. Important este să-l iubim noi, cei care ne regăsim în ceea ce face și ceea ce dă, spre bucurie, pentru ceilalți. Asta înseamnă că nu face degeaba umbră pământului!


Despre imaginea de mai sus? Mai nimic... umbra aceea care trece prin cadru și de care pare că mă feresc este, doar, un defect de la developarea filmului, când banda Corex (cine mai știe ce-i aia) s-a lipit de film în porțiunea respectivă!

joi, 22 mai 2014

22.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 142


1985. Pe pereții sufrageriei ”organizasem” un fel de remember al primei mele expoziții făcute la Galeriile ”Ștefan Luchian” din Botoșani. Imaginea la care mă uit era, de fapt, o ramă goală. Ramele erau o altă invenție de-a mea din acea vreme: adică două șipci de lemn cu un canal de vreo 7 mm și cu găuri la ambele capete. În canalele șipcilor veneau puse două sticle de 3 mm (cea de doi nu se găsea nici să tragi cu tunul), între sticle fiind poziționată fotografia. Sticlele erau cam de 50x60 cm, rezultând un tablou destul de baban ca greutate. Toată ”instalația” era prinsă cu ajutorul unei sfori de bumbac groase, înodate la capetele de jos și trecute prin găurile ramei de de-asupra și apoi atârnată de un cui sau de ce era pentru agățat pe simeză. Nu era mare inginerie, doar că, la prima expoziție am tăiat vreo 80 de metri pătrați de sticlă, o mică avere pe atunci. Și pe acum.
Spun că rama respectivă era goală, așa, ca un fel de aluzie tot la condiția artistului care se uită în neant și vede monstruos... Bineînțeles că mandea era îmbrăcat cu fracul lui Cezar și cu giuben pe cap, ca orice alt artist care se respectă. Vorba vine. După ce am făcut imaginea, singur singurel, prin procedeul deja patentat, adică Kievul 80 pus pe trepiedul Pentakon de 5 kile (vreo 7 în total - data trecută am zis 5, da sigur erau 7 iar data viitoare or să fie 9), totul pe autodeclanșator, clanț, sfââââr aparatul, fuga pe poziție, clik și iar clik, am developat filmul lat și am făcut o copie 18x24 cm cu cea mai interesantă imagine, și... deodată pleosc! Blițul calculatorului personal străfulgerează a idee: ce-ar fi dacă am pune în rama goală o altă imagine mai mică și apoi alta??? Zis și făcut: așteptat noaptea, culcat forțat toată suflarea din casă, demontat bucătăria, montat sculele și tingirile pentru mărit fotografii, câteva coli de carton duplex erau pe după șifonier și la muncă! Stabilit clarul pentru imaginea mare, pus o coală de carton și desenat conturul ferestrei, decupat conturul respectiv - trebuiau ambele bucăți de carton - coborât aparatul de mărit (după ce am făcut semn cu carioca pe coloana de fier) și stabilit a doua imagine (cea din ramă) și executat aceiași operațiune cu o altă bucată de carton. Cred că înțelegeți ce vreau să spun. Sau nu... Ridicat din nou aparatul la primul semn, pusă hârtia fotosensibilă, între ea și obiectiv pusă chestia aia roșie care vine odată cu aparatul ca să vezi ce și cum expui și să nu se impresioneze hârtia, pus peste hârtie ”capacul” de dimensiunea ramei fără imagine, scos hârtia, dat la o parte chestia aia roșie, stabilit, cu ajutorul unor ștraifuri micuțe de hârtie tăiate dintr-o coală mare expunerea optimă, pus iarăși chestia roșie, coala mare de hârtie, capacul cât rama, din carton, pentru a-l putea potrivi perfect pe imaginea ramei, apoi desenat cu un creion moale conturul lui... luat chestia roșie și făcută prima expunere pe coala de hârtie. După acest pas, pus iarăși chestia roșie, coborât aparatul de mărit pana la semnul următor, cu prima imagine din ramă, luată hârtia, stabilită expunerea nouă, pus chestia roșie, pusă hârtia mare și, de astă dată, peste ea, bucata mare de carton, în așa fel încât să rămână doar partea cu imaginea din ramă (totul ajutat de conturul făcut cu creionul)... și tot așa încă o dată cu a doua imagine care se vede în rama din ramă. Apoi băgată hârtia în revelator și... trecut în revistă câțiva sfinți din calendarul ortodox. Greșisem ceva la calcularea expunerii și una dintre cele 3 imagini era mai tare decât celelalte. Repetat încă de trei ori operațiune și, pe la 4,20, odată cu mijitul zorilor, prima imagine perfectă era gata. Victoria unui geniu nedescoperit încă al fotografiei botoșănene. Adică eu!
Astăzi, în Photoshop, fac treaba asta în 5 minute. Da, dar ”parfumul” Prieteni?

miercuri, 21 mai 2014

21.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 141


Imaginea (sau imaginile) de mai sus... povestea e simplă: cea din dreapta, alb-negru este făcută de către Dinu Lazăr la Oradea în anul 1990. Era vernisajul primului Salon de Nud, organizat de către Ștefan Toth și Clubul ”Nufărul”. Cu câteva ore mai înainte fusese jurizarea unei noi ediții a Salonului ”PremFoto”, cine-și mai aduce aminte de el... ”Nasul” mi-l pusese Profesorul Lăzăroiu (fie-i amintirea proaspătă mereu), iar eu mă dădeam cocoș în fața imaginilor color (impecabile, da seci) făcute de către Ida Simon (își mai aduce cineva aminte de ea? Numele ei s-a șters din fotografia de la Romanela odată cu ștergerea numelui Uzinei de Materiale Fotosensibile AZOMUREȘ, unde lucra ca încercătoare de materiale - cu filme Kodak, aparat Hassi și, doar, hârtie color AZO). Povestea nu-i asta. S-a scris la vernisaj unde unul dintre cei care a vorbit cu aplomb a fost regretatul Marx Jozsef. Bineînțeles, tot discursul a fost în maghiară și n-am înțeles nimic. Doar țin minte că a vorbit tare frumos. Mai pe seară, la coktail, după ce i-am spus lui Ioșca Baci că a vorbit minunat de n-am înțeles nimic, l-am întrebat de ce a renunțat la fotografia alb-negru, în care ara mare maestru. Mi-a dat un răspuns pe care la vremea aceea nu l-am priceput. Ba chiar m-a făcut să râd, e drept în sinea mea: ”eu acum ghindesc in color”. Peste ceva vreme am priceput ce mi-a spus atunci. Când am descoperit și eu culoarea, echilibrul ei în fotografie, cât să dai ”drumul la robinet” atunci când încadrezi, cu aparatul la ochi, și ești gata să declanșezi. Cum este să gândești ”în culori”. Tare mă tem că nici un manual din lume nu ne poate învăța asta. Colorul ăsta există, ca și alb-negrul, în noi. Și nu prea are treabă una cu alta, cum nici merele cu perele n-au. Și de aici vă puteți însăila singuri propriile povești!

Imaginea din stânga (o jumate din ea) este făcută acum trei ani de către Florin Macovei. Când încă nu mă defectasem la cap și mai trăgeam în instalație Cola light cu alămâie. Nasul mi l-am pus singur de data asta. Rămăsese de la cornetul cu înghețată de ciucalată pe care tocmai îl băgasem la ghiozdan. Și ca să se poată face lesne diferența de ocale dintre prima și a doua imagine (de vreo 30) am mai adăugat jumate de imagine, în oglindă, devenind Balaruru cu 2 capete al Fotografiei de aici și de pretutindeni, ceea ce-mi place îngrozitor!

PS... mulțumesc celor (3) care și-au amintit că azi mă cheamă și Constantin!

marți, 20 mai 2014

20.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 140


Să tot fi fost vara lui 1986. În Botoșani, într-o zonă aflată în plină demolare, undeva în spatele Fabricii de confecții, spre Parcul Tineretului. Era o zonă de dughene evreiești pe care Socialismul le punea cu vrednicie la pământ. Umblam cu Cezar Amitroaiei, actor la Teatrul Mihai Eminescu din localitate pe toate coclaurele Botoșanilor să pozăm. Și bune și rele, și una și alta și, mai ales, ailaltă. Ne stătea capul numai la ”șopârle”, ”cârlige” pe care să le băgăm în pozele noastre. Noi și restul lumii. Condiția Artistului cu botniță și căluș pe de-asupra... Decorul îl aveam gata construit de către demolatorii socialiști. Mai trebuia recuzita. Cezar avea tot timpul acasă un frac și un joben ”împrumutate” din recuzita teatrului. De la băieții din Filarmonică, care-și țineau concertele vinerea tot în sala teatrului, am împrumutat un contrabas, bașca un afiș de la concertul care urma să se cânte. ”Concert de concerte”... ce nume mișto pentru ce voiam noi să facem! Nu mai spun că pe dirijor, pe lângă numele de Cichirdan îl mai chema și Modest. Precum Cârmaciul. Aproape se-nsera. Era așa, cam pe la crepuscul, când ziua se îngână cu noaptea. Cadrul ales, contrabasul pe poziție, afișul la locul lui, două lumânări într-un borcan, aprinse... de, era criză mare de ”corent” mon șer. De căldură în zilele de iarnă ce să mai spui... Cezar întins pe jos, acoperit cu vreo trei exemplare din ziarul Scânteia. Eu cu Kievul cu film lat pe trepiedul Pentakon de lemn (vreo 5 kile în total) clămpăneam la obturatoare cu expunere lungă... Trec doi bătrânei ținându-se de mănă. Ea pune frână dumnealui, duce mâna la gură și i se adresează încet: ”ce-o fi cu omul ăla? Poate i s-a făcut rău. Poate-i bolnav?”... La care Cezar deschide un ochi și fomfăne pe nas cu voce de bariton: ”nici bolnav, nici mi-e rău, Doamnă, da nebun (accentuat) sigur sunt!”. Peste două secunde cei doi sunt la vreo 15 metri mai la vale, ea boscorodindu-l pe dumnealui: ”ți-am spus eu să nu te oprești? Dacă ne atacau golanii ăia? Și nu e nici o lumină și nici un milițean, dragă...”

luni, 19 mai 2014

19.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 139



Să vorbim despre ”compoziție”?... Poate că este mai bine să nu vă bat eu capul cu o droaie de cuvinte meșteșugite și să vă las să priviți cele două perechi de imagini. Câte două făcute din același punct de stație. Diferă doar încadrare - pe înalt, în pătrat, pe lat. Și mai diferă locul unde am ales să fac clarul. Diafragma este cam aceeași, 5,6 la primele două, 3,5 și 5,6 la celelalte. Condițiile tehnice: fotografiat la ”rasul ierbii” (pășunea de trifoi și alte floricele mii de la Tata Mihai de la Bârnova), contralumină, rouă cât să uzi o moșie, ora 7,5 - 7,8 fix. Zecile de cerculețe mai mari sau mai mici din fotografii sunt ”scrise” de către picăturile de rouă aflate în afara focusului pe firele de iarbă din fundal. Între planuri sunt câțiva centimetri. Puțini de tot. Dacă aș fi închis diafragma mai tare fundalul s-ar fi aglomerat datorită măririi zonei de profunzime cu câțiva milimetri. În asemenea gen de imagine treaba cu închisul sau deschisul diafragmei (cât și cum) vine dintr-o experiență de mulți ani. Chiar și așa, la cadrele care-mi plac (compozițional vorbind) trag cu mai multe diafragme, alegând acasă imaginea cea mai potrivită. Nu le știu și nici nu le stăpânesc nici eu pe toate... Un pic de culoare, verde și încă ceva pe acolo, roșu sau galben, focusul pe manual, ca să-l punem taman acolo unde vrem, înainte sau înapoi din gât cu aparatul la ochi (retușul fin al clarității) și ”clanț”... trecem la următoarea!
Cam asta ar fi pe scurt rețeta unei fotografii cu Suflet. Acolo, pe tăpșanul cu rouă. Acasă, la procesare, e mai simplu: câteva setări simple în Camera RAW, balansul pe auto sau așa cum este la fotografiere, corectăm și aberațiile obiectivului (sau nu), saturăm un pic anumite culori (verde, roșu, galben, ce-avem pe-acolo), dacă e un ISO mare și credem că trebuie mai ”radem” din el, din zgomotul de imagine - granulație, un pic pe la umbre și Highlights... apoi o deschidem în Photoshop și o trecem prin Levels, claritate, umblăm la culori, Viveza de la Nik, strălucire - contrast și gata!
De aici pare simplu. Și tare frumos. Și așa și este...

duminică, 18 mai 2014

18.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 138


Iar adunarea de dimineață... nu chiar așa de dimineață pe cât ar trebui (6,20). Aceiași oameni care chiar au înțeles cum vine treaba asta cu gâzele. Vrum, vrummmm... la 6,45 suntem în poartă la Tata Mihai. E și el pregătit. Și nu prea, doar în papuci de casă pe lângă salopeta de gâze. Rouă cât încape... ne avântăm voinici nevoie mare pe tăpșan. Trifoiul a crescut în două săptămâni cam cu 15 centimetri. După primii cinci pași cracii la pantaloni sunt uzi. Noroc că doar pe dinafară, fiind cică inpermeabili. Papucii rezistă și ei cu brio - tot inpermeabili cică. Întindem neoprenele (unii) și începem să clămpănim la obturatoare. Care găsesc câte o gâză. Două... Cei care n-au înbrăcăminte adecvată deja nu mai contează. Tăbărăsc țânțarii. Dăm cu Autan, da ei tot insistă. Papă din noi că nu știu când ne prind data viitoare. Mă foiesc ce mă foiesc pe tăpșan (mai o floricică, mai o gâzuliță, o omiduță, un melcușor, un păduchel) și declar că e timpul să o tăiem partea ailaltă de baltă, în ”zona mixtă”. O iau prin pădure, printre copaci, trec de fostul gard de sârmă, printre mlădițe, și calc voios și hotărât în prima baltă din cale. Acum papucii fleoșcăie în picioare. Apa nu intră... dar nici nu iese. Valentina deja a renunțat, pe motiv de prea multă apă-rouă. Ana Maria găsește o libelulă babană, pe care o vom chinui, cu rândul, cu toții. O familie de ploșnițe, o alta, muște, melci babani, una, alta. Deja apa din papuci s-a încălzit. Codrin vrea cu tot dinadinsul să pozeze un fluture. Pun descoperitorii și-i găsesc, la un loc, două bucăți. Apoi o luăm spre cabana lui Tata Mihai care, când nu-l vedea nimeni, a făcut șpagatul în apă. Roua este la fel de mare, deși e aproape 10. Soarele s-a ascuns, mai este destul de ofertant dar... suntem prea uzi. Scot papucii, storc ciorapii... degeaba, ar trebui să repet operațiunea până la amiază ca să nu mai am apă în papucii inpermeabili. O țin bine. O ceșcuță de țuică, o cană cu vin, bujorii și irișii lui Tata Mihai, apoi o tulim la ”Comparativă” la o bere și niscaiva crompănele...
Asta a fost, pe scurt, juma de zi de pozăreală cu Prietenii!

sâmbătă, 17 mai 2014

17.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 137


Niciodată n-am să înțeleg de ce ne fascinează atât de mult trecutul. Nu al nostru ci al celorlalți din jurul nostru. De ce nu ne interesează doar prezentul pe care-l trăim și chiar viitorul pe care ar trebui să ne gândim cum să ni-l facem mai bun, mai plin de dragoste și de speranță. 
Niciodată n-am să înțeleg de ce acceptăm să ne ducem viața ca și când totul ar fi frumos și fără de pată când, după cum ni se spunea demult la Teleenciclopedia, până și în soare sunt pete.
Niciodată n-am să înțeleg omul care își face curaj pentru a se minți că totul e bine și la vară sigur va fi cald când nimic nu se mai întâmplă în viața pe care a ales-o cândva să o ducă spre idealul de mult pierdut.
Niciodată, dar niciodată nu am să înțeleg de ce astăzi trebuie să spun aceleași lucruri pe care le-am spus și ieri, pentru că, oricum, totul este surd în jur și nu mă aude și nu mă înțelege nimeni.

Niciodată... 

vineri, 16 mai 2014

16.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 136


Uneori oamenii pe care îi iubim uită cât de fragili suntem cu toții  în bătaia secundelor care ne măsoară Timpul.
Uneori distanța dintre un zâmbet și o lacrimă este mică spre imperceptibilă și ochii noștri clipesc des a neînțelegere și a neputința de a ne face înțeleși. 
Uneori secundele trec greu ca aripa unei păsări mistuind amintirea în noapte și tăcerea depărtării dintre mine și tine mă împiedică să te liniștesc.
Uneori tot ce am dori pus lângă tot ce avem ne aduce dinaintea ochilor deșertăciunea minciunii în care trăim.
Uneori pașii pe care ar trebui să-i facem sunt doar vorbe și nimic nu poate schimba dorința ta transformată în neputință și neputința mea arzând ca o dorință ce nu se va împlini niciodată.
Uneori totul doare și mistuie și nu suntem împreună ca să ne putem sprijini unul de celălalt pentru a face ziua să râdă și să ne mângâie sufletele.
Uneori nu mai suntem noi ci doi străini care se caută fără de încetare și nu se găsesc și nu se găsesc și nu se găsesc.
Uneori mă și mir că a trecut atâta timp de când ne-am spus ”te iubesc”, de parcă lumea s-ar fi oprit în loc oarbă și fără suflare.
Uneori, uneori, uneori îmi vine să te strâng în brațe și să-ți sărut ochii pentru ca să pot să plâng în liniște!

joi, 15 mai 2014

15.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 135


De oameni talentați în ale fotografiei lumea zilelor noastre nu duce lipsă. Aș putea spune chiar... unii mai talentați decât ceilalți! Cu cei care intră în ”raza mea de acțiune” îmi place să discut și, dacă-i simt receptivi, atât cât mă pricep, să-i sfătuiesc pentru a-și dezvolta abilitățile, pentru a înțelege și aprofunda pasiunea noastră comună. Acum vreo două zile am discutat, destul de multișor, cu un mai tânăr Coleg, un fotograf talentat. Doar că, peste talent, mereu mai sunt multe de pus pentru a se ajunge departe. Mereu este câte ceva de învățat, de aprofundat, de înțeles până ”la nuanță”. Am vorbit despre multe, inclusiv despre relațiile interumane pe zona de fotografie. Dar acum îmi dau seama că am uitat să vorbim despre ceva foarte important: despre Cultura vizuală. Aceea care se potrivește, deopotrivă și picturii și scrisului cu lumina. Fără ea, sau cu ea învățată doar din auzite timpul necesar pentru a ajunge acolo unde fiecare visează, pe culmile Fotografiei, acolo unde recunoașterea este dulce și degrabă îmbătătoare, este lung și un drum anevoios, cu suișuri și degrabă coborâșuri, cu mii de întrebări puse pe lângă subiect și neputință de a-ți da răspunsurile corecte ne așteaptă. În domeniul acesta nimic nu mai este nou (doar vizualiștii care încearcă să ne spună mereu că 1 + 1  = 3, că albul e gri spre negru și că un rahat trântit pe perete musai dă umanității o instalație genială), tot ce era de inventat s-a inventat acum multă, multă vreme și se transmite, din generație în generație, pentru ca totul să fie clar și dătător de succes. Din păcate foarte mulți dintre tinerii noștri talentați au impresia că s-au născut și învățați gata. Aia nu mai contează, aia e perimată, ailaltă e pierdere de vreme. Și de aici frica de culoare și doar fotografia alb-negru... și de aici incapacitatea de a pune aparatul și pe înalt, nu numai pe lat, într-o neputință nevoită a compoziției... și de aici neînțelegerea rosturilor unor reguli de câteva mii de ani, valabile, iată și astăzi.
Timpul le cizelează pe toate. Cei care au de rezistat vor rezista avalanșei de mânuitori ai obturatoarelor, cei care au ceva de spus, mai devreme sau mai târziu vor spune-o. Ideea ar fi să nu se piardă timpul degeaba. Iar, mă repet, treaba asta cu mica-mare Cultură vizuală este cheia și lăcata tuturor bucuriilor noastre. Pentru cine înțelege și vrea. Din păcate, indolența la români este ridicată la nivel de mândrie națională și mulți oameni talentați s-au pierdut sau se pierd când scriu aceste cuvinte. Știu și eu câțiva-câteva!

miercuri, 14 mai 2014

14.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 134


La scară mai mică sau mai mare toți (cei care ținem un aparat de fotografiat în mână) ne visăm Fotografi. Mai mici, mai mari, nu contează. Suntem Fotografi și gata. Unii dintre noi încercăm să fim ”martori ai timpului pe care-l trăim”. Alții doar martori ai timpului familiei noastre sau, martori ai ”aiurea-n tramvai”. De puține, foarte puține ori, uneori niciodată, ni se întâmplă să trăim ”vremuri tulburi” și să scoatem atunci aparatul și să fotografiem. Iar peste ani imaginile noastre să devină o parte a identității unei țări, unui oraș, unei comunități... Se spune atunci, sau am putea spune, peste timp, că ”am avut noroc”, sau că ”am avut curaj”, sau că, pur și simplu, ”ne-am făcut datoria”. Oricare ar fi fost ea. Nu știu cât contează pentru ceilalți. Cât de mult este, sau nu, apreciată această ”datorie”. În fine, noi și aparatul nostru încercând să lăsăm ceva celor care vor veni peste timp. Nu-i așa?
Imaginile de mai sus sunt făcute în 22 și 23 decembrie 1989 la Botoșani. La ”Revoluție”. Pe 26 decembrie puneam pe pereții Galeriilor ”Ștefan Luchian” 200 de imagini 18x24 cm. Prima expoziție ”liberă” din România post decembristă. Știți, unii dintre voi, povestea: 5 leuți biletul la intrare (afișul expoziției) și seara fuga la CEC să depun banii strânși în ”Contul Libertatea”. 43.000 lei într-o săptămână. Restul nu mai contează. Nici măcar faptul că toți ”leii” revoluționari din Botoșani au căpătat cerfetecatul respectiv pe baza pozelor mele!


De ce am pus imaginile și scris cuvintele de mai sus? Simplu: în Iași, la Palatul Culturii, până la sfârșitul lunii puteți vedea imaginile unui mare Fotograf. Expoziția ”Invazie 68 Praga” aparținând fotografului ceh Josef Koudelka. Nu cred că este cazul să povestesc despre ea. Orice Fotograf care se respectă măcar a auzit ”povestea” care a dat viață imaginilor din expoziție. Cine n-a auzit poate da cu tasta pe goagăl și se lămurește. Am mai văzut expoziția și am albumul care o însoțește. Este de privit, de gândit, de rumegat, de înțeles, de, de, de... Dar, în primul rând, este de văzut. Musai!
Ce n-am înțeles eu prea bine este alegerea celor care au adus expoziția (după drumul ei pe la București, Timișoara și Sibiu... parcă și Cluj - adică orașele cantindate în 2021 la titlul de Capitală Culturală Europeană) pentru a o expune la Palatul Culturii, clădire aflată de ani buni într-o renovare fără de sfârșit. Frumosul mozaic al holului central al Palatului a fost acoperit cu niște panouri mizerabile de PFL, la ”periferia cărora a fost pusă expoziția. Lumină puțină... parcă intri într-o gaură neagră și mizeră peste care plutesc imaginile cu invazia de la Praga. Chiar nu pricep de ce trebuie mereu să improvizăm, mai ales că expoziția este numită ”a anului” la Iași. Nu se putea face în altă parte? La Palas în atrium ar fi fost un loc cu mult mai nimerit și cu o vizibilitate de zeci de ori mai mare, Palatul fiind mort în materie de atragere de vizitatori după anii de ”nimic” datorați marilor restaurări. Știu că nu prea sunt săli de expoziție în Iași care să poată găzdui o expoziție de o asemenea mărime, dar cum e acum cred că nici în visele cele mai negre ale lui Koudelka nu s-a arătat!

PS: postarea de azi are numărul 1001. Ca în povestea aceea fără de sfârșit cu Sultanul și Șeherezada.

marți, 13 mai 2014

13.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 133


Să mergem iubito, trăsura ne-așteaptă,
La balul cu măști vom dansa menuet,
Să trecem prin poarta deschisă din poartă
Cu șoapte vibrând, din târziu spre încet,

Să mergem iubito, ia-ți rochia albă,
Camerista îndeamnă să umble cu spor,
Să nu uiți să-ți pui la gât vechea salbă
Chiar dacă te-apasă și sânii te dor, 

Să mergem iubito, majordomul ne cheamă,
Birjarul așteaptă răstignit peste cai,
Ia seama gătelii, oglinda e spartă,
În colțul privirii să nu mi te tai,

Să mergem iubito, pendula e moartă,
Cât timpul e-nvins să fugim de statui,
Doar clipele trec, spre-o vamă, spre-o soartă,
Dă-mi mâna iubito, spre cer să te sui. 

(1980, revista Tribuna Cluj)

Semn că nimic nu este nou pe lumea asta și ce era valabil și scriam pe la 18 ani are ecou și acum în sufletul meu...


Ieri seară, la etajul II din Iulius Mall Iași am vernisat expoziția ”Pepsi” aparținând colegului Bogdan Săndulescu. Este prima expoziție personală pe care o face Bogdan, un apreciat fotograf de eveniment, căruia i-am ”urmărit” ascensiunea (fotograficește vorbind) începând cu anul 2008.
După știința mea, la ora actuală în Iași sunt cam 6 (sau 7) expoziții de fotografie. De la Maeștri (expoziția Koudelka de la Palatul Culturii) și până la ”candidați de maeștri”, de la una care nu spune (mai) nimic (trageți o geană în Palas Mall - atrium) și până la expoziția ”meseriașă” de pe gardul Parcului Copou. De multă vreme nu au mai fost atâtea expoziții în Iași, semn că fotografia, pe zi ce trece, câștigă teren important în lupta cu celelalte arte vizuale (sau mai puțin vizuale). Ceea ce e bine spre foarte bine!
Expoziția lui Bogdan Săndulescu are o temă mai aparte, personajul principal fiind o pisică. Pepsi. Pisica personală a fotografului, pe care a fotografiat-o în diferite ipostaze, de la pui și până la ”autoare” de pui. Nu este o idee nouă dar, din câte am văzut, face deliciul spectatorilor, semn că am gândit bine când am insistat pe lângă Bogdan să facem această expoziție.
Mulțumesc tuturor celor care au fost ieri seară alături de emoționatul autor la vernisajul cu Pepsi și... povestea merge, în Iulius Mall (lângă Cărturești) mai departe!