miercuri, 12 februarie 2014

12.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 43

Imaginea este făcută în Iași. Sunt 6 ani spre 7 de atunci. Mă aflam într-un workshop permanent (dacă pot pentru ca să spun așa) ținut în fiecare zi de sâmbătă și duminică în față la Palatul Culturii. Adică (mai pe explicite), împreună cu un coleg - prieten - amic bun (pe atunci) ne postam în zilele respective pe la nămiezi în fața Palatului și stăteam ca nesimțiții așteptând să vină pozarii cu miresele la șuting. Era o modă și o comedie întreagă să se facă poze cu tinerii căsătoriți în față la Palat, stabiliment care desigur, fiind ditai hardughia, nu se vedea în întregime niciodată și în nici o poză. Dar fotografii e inventivi: aveau copacul lor special (uneori așteptau câte 3 - 4 mirese să le vină rândul), boschetul norocos, tufa de trandafiri cu vedere la statuie, răzorul de Nu mă uita cu perspectivă spre turnul Palatului, etc, etc. Așa că noi ne postam fix în spatele mirilor și pândeam cu ochii cât cepele și râsul gâlgâind în bojoci momentele picante și penibile de la șutingurile adverse. Acuma să nu credeți că din vreo 70 de nunți urmărite și comentate în doi cu interes s-a găsit vreun fotograf să ne arate obrazul și să ne dea hăisa din calea obiectivului. Ți-ai găsit. Nu știu ce a fost la gura lor mai târziu, după nuntă, când la (m)editarea imaginilor au văzut doi hojmălăi proptiți fix în capul miresei ținută de mire în palmă sau cățărați pe umerii miresei care-și făcea nevoile pe iarba din față de la Palat (celebra poziție cu mireasa pe ciuci). Asta dacă ne-or fi văzut și atunci.
Și cum ne dixtram noi așa sâmbăta asta și duminica ailaltă, hop că se joacă Schimbare de decor. Adică niște vlăjgănei purtând pe umeri capete haioase și supradimensionate își fac de treabă unde și noi ne aflam cu treabă precisă. Evident că vin și miresele să se pozeze cu ei. Da, la un moment dat, apare și un domn desprins din evidențele vârstei a treia, foarte curios și fără treabă acasă. Ca și noi, dealtfel. Ba se dă la căpățânoși ținându-i de vorbă fix cât să tragem noi trei cadre fără cusur...
Tot întâmplarea aia întâmplătoare, bat-o vina s-o bată, ne-a pus cadrul dinainte. Și doar nu eram proști să nu declanșăm, dacă tot era moca și fără regie!

Acuma, fără glumă... fotograful e ca un căpcăun. Adică, de ce are, tot mai vrea să aibă în plus. Și-a luat un aparat - îl vrea pe altul mai cu moț. Și-a dat ultimii bani pe-un obiectiv - strânge din buci și renunță la acadele ca să-i aducă în geantă și pe frate-su. A luat un card rapid - vrea altul cu mult mai hotărât să-și bage în aparat. Face colecție de genți, rucsacuri, slinguri, tocuri și huse - de multe ori ca să pună un biet aparat împreună cu obiectivul lui acolo unde ar încăpea cu succes două truse babane. A citit el că musai trebuie să-și atârne de geantă un trepied - fuge fuga la Carreefour că a citit că dau franțujii promoție la trepiede. Nu contează că are picioarele cât grisina, să se vadă acolo argintiu pe negru. Și tot așa...
Mă uit la mine-mprejur. Tudorel este? Este. Borcane cu dulceață are Tudorel? Are. Căsuțe unde să se-ascundă de intemperii este? E plin dulapul. Faruri puternice să facă noaptea zi are? Oho... Tot felul de accesorii care mai de care mai sofisticate și inutile este? Este. Plus că are și rachetă marca I7 să-și facă de cap cu pițipoancele când e de guleai. Puse cap la cap toate mă și doare mintea să mă mai gândesc. Azi (adică ieri) am zis (din nou) că nu-mi mai trebuie nimic. Să vedem cât mă ține!