Nu am foarte multe amintiri rămase dintr-o copilărie trăită (zic eu) ca a oricărui copil normal. Fericită, ar spune unii, chinuită ar spune alții. Eu nu știu ce să spun. Cum a fost să fie așa a și fost. Fără intervenții majore din partea sorții, destinului și mai știu eu căror puteri divine... Până pe la 8 ani am crescut liber și de capul meu. Pe la 4 știam să citesc din cărțile pe care le luam de la bibliotecă, pe la 5 să scriu cu litere mari și tabla-nmulțirii de pe dosul coperții caietului cu pătrățele, pe la 7, la școală, mă plictiseam din greu și-mi plăcea să chiulesc, plăcere pe care am dus-o la nivel de artă în primii doi ani de liceu și la nivel de amatori în următorii doi. Lăsat la bunica, toate coclaurele Dorohoiului erau ale mele, inclusiv împrejurimile, pe iazul de la Șendriceni făcând partide de pescuit de poveste, cu cărășei cât jumătate de palmă, iar pe Pârâul Întors cu porcușori uriași și raci cu cleștii cât foarfecele de croitorie. Prieteni nu prea aveam, că mă îndemnau mereu să fac prostii și-mi era mai mereu rușine de ele. Țin minte că nici o pereche de papuci nu mai aveau limbile din dotare, toate fiind transformate în accesorii pentru praștie, și, cu ajutorul unui alt ”prieten”, chiar am furat o roată de la o bicicletă, din camera ei confecționând altă parte a praștiei. Câte geamuri am spart nu mai știu. Știu doar că am renunțat definitiv după ce am lovit prima vrabie. Tot pe la 6 ani îmi plăcea să desenez. M-am dus chiar pe la Cercul de desen al târgului unde eram încântat de atenția pe care mi-o acordau cei mari. Tot în perioada aceea am văzut o mulțime de filme la cinematograful de pe strada mare. Mă cunoștea o tanti care rupea bilete și mă lăsa să intru gratis. O droaie de filme am văzut acolo. La cele care-mi plăceau stăteam și la al doilea și uneori la al treilea spectacol. Doar o dată nu mi-a reușit mișcarea asta. Deși mie-mi plăcuse filmul și nu înțelegeam de ce, în afară de mine, mai erau doar trei spectatori. Pentru spectacolul al doilea nu a mai venit nimeni să vadă Solaris... Pe 31 decembrie, tot pe strada mare, ne adunam gașcă de copii să vedem căiuții de la Broscăuți, îmbrăcați în alb imaculat și cu căiuți strălucitori cu 1000 de panglici și hurmuz, veniți să-i ure pe domnii care sărbătoreau Revelionul la Restaurantul Central. Întâi făceau o tură de centru, cu fanfara în față, dansând și suflând în fluiere de se auzea în tot orașul. Zile întregi apoi visam și eu că voi juca căluțul când voi fi mare. Și chiar am făcut-o într-un an, la Săveni. Altă amintire frumoasă sunt covrigii cu mac pe care-i făceau doi evrei cocoșați. Gustul lor nu l-am mai simțit niciodată, la nici o covrigărie. Și nici pe cel al strujănașilor din zahăr colorat pe care-i întindea alt evreu la subsolul unei case din vecinătatea școlii unde învățam. Pe cel al înghețatei de ciocolată puse între două foi subțiri de napolitană nu mi-l mai amintesc. Nici nu cred că am avut vreodată destui bani ca să-mi iau...
Cam astea ar fi amintirile plăcute din copilărie. Mai sunt, e drept mai multe, și cele rele, dar n-are rost să-mi mai amintesc, chiar dacă unele dintre ele mi-au marcat și copilăria și anii ce au urmat. Fotografia de mai sus mi-aduce aminte de câinele Spic. Primul pe care l-am avut. Când n-am mai avut voie să-l țin...
Și ce treabă are tot ce-am scris cu fotografia? Aparent niciuna. Concret, măcar o declanșare dintre cele inspirate i se datorează și lor. Ține și ea de Memoria decupajului...